Calamitățile lui Erdogan: cum a contribuit proasta guvernare la un lung șir de dezastre
0Cei care au trăit în Turcia în ultimul deceniu au fost martorii unui șir lung de dezastre, unele doar parțial „naturale”, iar altele de origine sută la sută umană. Incendii, inundații, accidente feroviare, atacuri teroriste și prăbușiri de mine: un șir de masacre provocate de neglijența unui stat care răspunde prin sporirea propriilor puteri, reprimarea criticilor și pedepsirea victimelor, se arată într-un articol publicat sub pseudonim în The Guardian.
În primele zile după cutremurele din 6 februarie, preocuparea principală a guvernului a fost mai degrabă pedepsirea disidenței. Internauții au dezaprobat faptul că Erdoğan a luat legătura prima dată cu primarii propriului său partid, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP). După ce un avocat care își căutase în zadar rudele printre dărâmături a scris pe Twitter „unde este statul?”, procurorii au deschis o anchetă împotriva lui sub acuzația de „insultă la adresa statului”.
Abia la cinci zile de la calamitate, autoritățile au început să se ocupe serios de criză. La 11 februarie, Erdoğan anunța că în cămine ale universităților publice vor fi găzduiți oameni rămași fără locuință, în timp ce studenții urmau să continue cursurile la distanță. „Zeci de studenți din regiunea afectată de cutremur, care și-au pierdut familiile și nu își pot permite să plătească biletul de autobuz, au fost brusc alungați din căminele lor”, a scris a doua zi pe Twitter o organizație studențească.
Un economist proeminent a propus ca statul să găzduiască supraviețuitorii în hoteluri și în baze militare. Dintre toate instituțiile pe care guvernul le-ar fi putea perturba pentru binele victimelor cutremurului, mediul academic este cel mai oportun: campusurile sunt bastioane ale opoziției, scrie The Guardian.
Președinția pentru gestionarea dezastrelor și a situațiilor de urgență (AFAD) s-a numărat printre multe alte instituții a căror cotă din buget a scăzut în ultimii ani, deoarece fondurile au fost redirecționate către Direcția prezidențială a afacerilor religioase. În plus, banii nu sunt neapărat destinați ajutorului în caz de dezastru. Deși cetățenii turci plătesc o taxă pentru cutremur, Erdoğan și miniștrii săi au dezvăluit că acești bani au fost în mare parte cheltuiți pe alte proiecte de infrastructură ca și pe rambursarea unui împrumut de la FMI. Chestionat de Parlament, AFAD a susținut că banii au fost transferați la administrația turcă pentru dezvoltarea locuințelor din Turcia.
Directorul general pentru intervenții în caz de dezastre, Ismail Palakoğlu, este de profesie teolog și a fost numit în funcție (2018), deși nu avea niciun fel de experiență profesională anterioară în acest domeniu. Potrivit unui document intern, angajații instituției notau că „în loc de ingineri civili, am adunat echipe de profesori și imami”.
Răspuns întârziat
În primele 40 de ore, critice pentru eforturile de salvare, AFAD a fost în mod clar suprasolicitată: trimițând potrivit relatărilor, doar 9000 de salvatori într-o parte a regiunii unde 5 milioane de oameni aveau nevoie de ajutor. Platformele de socializare și cele câteva ziare de opoziție erau pline de relatări despre oameni prinși sub dărâmături iar personalul AFAD nu apăruse. A doua zi după cutremur, Direcția prezidențială a afacerilor religioase a anunțat că a mobilizat 2.500 de „consilieri spirituali” pentru a consola victimele; imaginile „camerelor de rugăciune mobile” au atras comentarii batjocoritoare.
În timp ce numărul morților creștea, răspunsul liderilor AKP a trecut de la ineficiență la obstrucționism activ. Pe măsură ce supraviețuitorii disperați transmiteau coordonatele prietenilor și rudelor dispărute, au fost postate instrucțiuni de salvare și ajutor, presărate de critici la adresa statului. În a treia zi de criză, autoritățile au blocat accesul la Twitter în Turcia.
Nedorind să vadă AFAD eclipsată, purtătorii de cuvânt ai guvernului au organizat o campanie de propagandă împotriva organizațiilor caritabile private. Ministrul de interne Süleyman Soylu a declarat că donațiile către altă orice organizație reprezintă o „provocare”. O țintă specifică a devenit rocker-ul Haluk Levent, celebru în Turcia, a cărui organizație caritabilă Ahbap („Buddy”) a strâns sute de milioane de lire pentru provizii și pentru repararea școlilor și unitățile medicale avariate.
Presat, Levant s-a simțit obligat să ofere asigurări, rugându-și susținătorii să spună că „atât AFAD cât și Ahbap sunt ale noastre” și subliniind că a semnat deja un protocol de cooperare cu AFAD.
Un șir lung de dezastre
Ajuns la mina de cărbune (Soma, pe coasta Mării Egee) unde avusese loc un incendiu devastator, în 2014, Erdoğan a spus că moartea a 301 mineri face parte din „natura acestei afaceri”. În cazul altor dezastre miniere similare, el a remarcat că aceasta a fost „soarta” lor și a transmis întrebări suplimentare directorului său pentru afaceri religioase.
În cadrul orelor obligatorii de religie impuse pentru prima dată în școlile turcești de către junta militară la începutul anilor '80, fiecare copil musulman învață că soarta (kader) este un articol de credință în islam. În mentalul popular, conceptul este strâns legat de momentul morții. Așa se explică prima declarație a directorului afacerilor religioase potrivit căreia cei uciși în cutremure sunt „martiri”, la fel și mesajul unui fizician potrivit căruia „Nu cutremurele sau clădirile ucid, ci Dumnezeu îi ucide pe cei cărora le-a sosit vremea. Chiar dacă cei care au murit ar fi fost pe Marte în acel moment, ar fi avut aceeași soartă”.
După cutremurul masiv din 1999, care a zguduit partea de est a zonei metropolitane a Istanbului, provocând moartea a 17.000 de persoane, statul a impus reguli mai stricte de construcție - stabilind standarde mai ridicate pentru materiale și lucrări de inginerie - dar a eșuat în mod sistematic să le aplice. Antreprenorilor li s-a permis să angajeze inspectori privați, iar Erdoğan însuși a emis numeroase „amnistii” pentru clădiri ilegale în schimbul unei amenzi. În 2019, Erdoğan s-a lăudat că astfel a „rezolvat problemele a 144 556 de cetățeni”.
Oficialitățile turcești au avut la rîndul lor propriile motive pentru a nu interveni drastic. Pe de o parte, trebuia să atragă o populație care se bazează pe locuințe ieftine. În cursul urbanizării intense din ultimele decenii, mulți antreprenori au construit case pe terenuri publice, în general pe dealuri abrupte sau la marginea orașelor, pentru familiile care și-au părăsit fermele falimentare și satele muribunde în favoarea unui trai nesigur la oraș. S-a încetățenit obiceiul este de a nu demola aceste locuințe „construite peste noapte” (gecekondu) să stea în picioare, deși statul are acest drept și periodic o face. Pe de altă parte, construcțiile pe scară largă au reprezentat o industrie mamut în ultimii 20 de ani și un element central al economiei politice a AKP, atât în sectorul privat, cât și prin intermediul unor proiecte uriașe de lucrări publice.
Bazele strategiei economice a AKP provin din schimbarea neoliberală a Turciei după lovitura de stat militară din 1980. Junta și succesorii săi de dreapta și-au propus să transforme economia bazată pe producția internă și marcată de un nivel ridicat de afiliere la sindicate. Pentru a reorienta economia către exporturile industriale, aceștia au redus subvențiile agricole și au deschis piața alimentară concurenței importurilor, accelerând urbanizarea, pe măsură ce orașele se umpleau de imigranți din mediul rural.
Într-un climat juridic din ce în ce mai ostil sindicalizării și într-un climat economic caracterizat de munca „informală„ pe termen scurt, mulți dintre acești muncitori nu au intrat niciodată în mișcarea sindicală, ci au fost nevoiți să se descurce pe baza ajutorului fundaților religioase private.
Acest sistem de patronaj a permis islamului politic să câștige teren în rândul clasei muncitoare fără a interfera cu controlul capitalului asupra muncii. În timp ce mica burghezie este baza tradițională a conservatorismului islamic din Turcia, iar micii întreprinzători rămân clasa care votează cel mai fidel pentru AKP, noul proletariat informal urban a mărit rândurile mișcării și i-a dat o pretenție credibilă de a reprezenta „poporul”. Între timp, partidul a cultivat o relație din ce în ce mai strânsă cu magnații din domeniul construcțiilor, dintre care unii au fost politicieni AKP sau rude ale acestora.
Ani de guvernare proastă
În urma cutremurelor, multe clădiri noi și elemente de infrastructură construite în grabă în timpul exploziei comerțului și a creditării din anii 2000 în Turcia sunt acum ruine, inclusiv mai multe spitale publice.
La 7 martie, autoritățile au numărat 232.632 de clădiri fie grav avariate, fie care trebuie demolate urgent. Sursele oficiale menționează 50.783 de morți și peste 122.000 de răniți în Turcia și cel puțin 8.467 de morți în Siria.
Clădirile care au rămas în picioare în unele dintre cele mai afectate zone sunt o dovadă că distrugerile ar fi putut fi mult mai puțin mici. Într-un district din provincia Hatay, nicio clădire nu s-a prăbușit și nimeni nu a murit în urma cutremurelor, în timp ce districtele învecinate au fost devastate. Primarul a declarat jurnaliștilor că de când este în funcție nu a aprobat nicio construcție neautorizată.
După apeluri repetate la arestarea antreprenorilor care ar fi încălcat normele de construcție, poliția l-a reținut în cele din urmă pe constructorul unui complex de apartamente de lux, în timp ce încerca să plece din țară. De atunci, au fost efectuate peste 300 de arestări.
Lucrările se desfășoară adesea fără o consultarea corespunzătoare a arhitecților sau a inginerilor.
Până în 2013, biroul arhitecților a avut dreptul exclusiv de a monitoriza noile construcții, noile proiecte fiind amânate și ani de zile în instanțe. Acesta a fost anulat după demonstrațiile împotriva planurilor guvernului de a construi un centru comercial pe locul unui parc. Mücella Yapıcı, funcționar al Biroului Arhitecților, a fost arestată pentru participarea sa la proteste, pentru care execută în prezent o pedeapsă de 18 ani). După luni de zile în care a avut loc cea mai mare mișcare de protest din istoria Turciei, Erdoğan a decis să lase problema în seama instanței. A fost o victorie rară în fața campaniei dusă de AKP de a închide spațiile publice care nu sunt dedicate nici comerțului, nici religiei.
Printre clădirile ilegale ale Turciei se numără cea mai mare dintre toate: un complex de 1.000 de camere, ridicat pentru liderul turc înainte de a deveni președinte în ciuda unui ordin judecătoresc.
Pe drumul care duce de la neoliberalism la capturarea statului nu sunt implicați doar factori economici. Un indiciu în acest a apărut în discursul lui Erdoğan menționat mai sus, în care președintele turc s-a lăudat că a scăpat oamenii de reguli, ceea ce acum pare o greșeală gravă. O mare parte din atracția liderilor autoritari este promisiunea de eliberare de povara legii. În ianuarie 2016, Donald Trump a declarat că ar putea împușca pe cineva în mijlocul zilei pe Fifth Avenue și nu ar pierde niciun vot.
Erdogan, în fața alegătorilor pe 14 mai
Erdoğan urmează să ajungă în fața alegătorilor pe 14 mai. Adversarii săi se confruntă cu o luptă dificilă. Reprimarea opoziției - de la tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 - precum și prăbușirea procesului de pace dintre stat și PKK, a băgat în închisoare figuri importante din opoziția kurdă - inclusiv primari ai marilor orașe, care și-au văzut municipalitățile încredințate unor „îngrijitori” nealeși.
Opoziția este dispersată și divizată. HDP (în prezent amenințat cu interzicerea de către Curtea Constituțională) este al treilea partid ca mărime în parlament, dar nu face parte din coaliția de șase partide care formează principalul bloc de opoziție. Această coaliție este condusă de Kemal Kılıçdaroğlu, din partea Partidului Popular Republican (CHP); dacă HDP, predominant kurd, îi acordă sprijinul său, riscă să atragă opoziția elementele naționaliste din cadrul unei coaliții oricum șubrede.
De la venirea la putere în 2002, partidul de guvernământ a sporit inegalitățile, acordând în același timp cadouri unor sectoare anterior marginalizate. Acesta a anulat privilegiile funcționarilor publici în sistemul de sănătate și a legalizat hijab-ul în clădirile publice. Proiectează un chip și o voce cu care grupurile strămutate de modernizarea turcă se simt ca acasă. Kılıçdaroğlu, instinctiv conciliant, a început să arate mai mult a luptător de la cutremur, promițând să se despartă de „neoliberalism” și respingând cu tărie cererea guvernului de a înceta să „politizeze” calamitatea.
Se încarcă comentariile...
