50 de ani de la tragedia aviatică din Anzi. Mărturiile unor supraviețuitori: „Am trecut prin iad”
0Prima noapte a fost „cea mai groaznică”, își aduce aminte Roy Harley, unul dintre cei 16 supraviețuitori ai tragediei aviatice produse acum 50 de ani în Anzii Cordilieri. Într-un interviu acordat pentru AFP, Roy Harley și colegul său Carlos Paez spun o poveste despre supraviețuire într-o situație extremă.
În seara zilei de 13 octombrie 1972, un avion militar închiriat pentru a transporta la Santiago de Chile o echipă de rugby universitară din Montevideo, însoțită de câțiva suporteri, a dispărut de pe radare. Abia după 72 de zile s-a aflat că pilotul aparatului de zbor, prins în ceață și între turbulențe cauzate de curenții de aer, a reușit să aterizeze pe o platformă înzăpezită situată la o altitudine de 3.500 de metri.
Dintre cele 45 de persoane aflate la bord, majoritatea sub 20 de ani, 13 au murit în momentul aterizării, în timp ce altele au cedat în zilele următoare. Această dramă este redată în filmul „Supraviețuitorii”, ecranizat în 1993.
„În acea noapte am trecut prin iad”, își amintește Roy Harley, un inginer pensionat în vârstă de 70 de ani.
„La picioarele mele se afla un băiat căruia îi lipsea o parte din față și zăcea în sângele său. Nu am avut curajul să-i întind mâna, să-l țin de mână, să-l consolez. Îmi era frică. Îmi era foarte frică”, continuă el.
Alte patru persoane au murit până a doua zi dimineață.
„Era foarte frig, foarte greu de îndurat”, își amintește și Carlos Paez, un coleg al lui Roy Harley.
În vârstă de 69 de ani acum, Paez spune că atunci credea aproape zilnic că își trăia ultima clipă din viața sa.
Carne înghețată
Momentul cel mai greu pentru supraviețuitori a fost atunci când au auzit la radio vestea întreruperii operațiunii de salvare, chiar a doua zi după accident. „Unul dintre cele mai dureroase lucruri a fost să ne dăm seama că lumea continua fără noi”, spune Carlos Paez.
Și totuși, această veste i-a făcut să conștientizeze că nu se pot baza decât pe ei înșiși pentru a se salva la temperaturi de minus 30 de grade Celsius. Și că ar trebui să aibă răbdare. Înainte ca doi dintre ei să-și găsească forțele de a merge timp de zece zile în frig și prin zăpadă pentru a da alarma, supraviețuitorii au căutat soluții să nu moară și au decis să mănânce carnea înghețată a camarazilor decedați.
Majoritatea a votat „da”, afirmă Roy Harley, explicând că înainte de luarea acestei decizii au încercat să înghită tot ce i-ar fi putut hrăni: tălpi de pantofi din piele, țigări sau chiar pastă de dinți. „Eram pe cale să murim. Când am avut de ales între moarte și singurul lucru care ne rămânea de făcut... am făcut ceea ce am făcut ca să trăim”, subliniază septuagenarul uruguayan.
„Înjunghiat pe la spate”
În timp ce luptau din răsputeri să supraviețuiască, un alt episod dramatic le-a agravat situația. Mai exact, o avalanșă a îngropat fuzelajul avionului, care le-a servit drept adăpost. Opt persoane au murit. Altele trei aveau să cedeze în zilele următoare, rămânând doar 16 supraviețuitori.
„Avalanșa a fost ca și cum Dumnezeu ne-ar fi înjunghiat pe la spate”, afirmă Carlos Paez, care, împreună cu ceilalți supraviețuitori, a trebuit să dea dovadă de o tenacitate incredibilă pentru a rămâne în viață, folosind resturi de avion pentru a face bonete, mănuși, antiderapante, cuverturi și chiar ochelari de protecție.
Ajutorul a venit într-un final după 72 de zile, datorită celor doi membri ai grupului, Roberto Canessa și Fernando Parrado, care au mers să-l caute ghidați doar de instincte. În pofida faptului că se aflau la capătul puterilor, au reușit să ajungă la un râu, unde au întâlnit un bărbat care a dat alarma.
„Miracolul din Anzi”
În momentul decolării spre Chile, Roy Harley avea 84 de kilograme. În momentul salvării, cântărea doar 37. În medie, supraviețuitorii au slăbit 29 de kilograme, potrivit arhivelor muzeului privat din Montevideo care îi omagiază pe cei 29 morți și cei 16 supraviețuitori ai „Miracolului din Anzi”.
Este „o poveste extraordinară despre oameni obișnuiți. În cele din urmă, viața a triumfat”, conchide Carlos Paez.
Se încarcă comentariile...
