Războiul lui Putin a demontat mitul Austriei ca victimă
0Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este de natură să reamintească faptul că Austria joacă în continuare pe două fronturi, proferând devotament față de idealurile occidentale, în timp ce caută cu discreție modalități de a profita mai departe de pe urma prieteniei cu Moscova, relatează Politico.
Cel mai grăitor exemplu al acestei atitudini duplicitare este faptul că Austria continuă să depindă de gazul natural rusesc – care încă reprezintă aproximativ 55% din consumul total al țării, o scădere de doar de 25% (de la 80 % la începutul anului trecut).
Dacă ar fi confruntați cu această realitate, responsabilii guvernamental s-ar lansa mai întâi într-o amplă văicăreală despre cum Austria, una dintre cele mai bogate din lume, se luptă să facă față instabilității economice declanșate de actualul război din Ucraina. De regulă, aceasta este urmată de o prelegere despre cum alte țări din UE se fac vinovate de un comportament cu mult mai flagrant față de Moscova.
Presupoziția tacită: adevărata victimă este Austria.
Mitul victimei
Mitul victimei este un leitmotiv pe care tabloidele austriece s-au obișnuit să îl invoce și care servește, de fapt, drept pretext pentru a prezenta constant modul în care celelalte țări, în special Bruxelles și Washington, îi pun bețe în roate.
La începutul acestei luni, reprezentantul UE în Austria, Martin Selmayr, a ajuns în vizorul tabloidelor - și al guvernului – după ce a rostit adevărul incomod că milioanele pe care Viena le plătește lunar Rusiei pentru gaz reprezintă „bani murdari de sânge”.
„Se comportă ca un ofițer al armatei coloniale”, a răbufnit Andreas Mölzer, un comentator de dreapta de la Kronen Zeitung, cel mai bine vândut tabloid austriac, remarcând că ambii bunici ai lui Selmayr au fost generali germani în timpul războiului.
„Eurocrații au această atitudine conform căreia le pot spune austriecilor ce să facă”, a conchis Mölzer.
O privire în istorie, cel puțin de la prăbușirea imperiului Habsburgic în 1918 încoace, este că țara trebuie împinsă de la spate din exterior pentru a face ce trebuie.
De pildă, sprijinul entuziast al alegătorilor pentru fostul secretar general al Națiunilor Unite Kurt Waldheim la președinția țării, în 1986, în ciuda dovezilor credibile că acesta ar fi mințit în legătură cu serviciul său de ofițer de informații în perioada nazistă; tergiversările în ceea ce privește plata despăgubirilor pentru munca forțată în companiile austriece în timpul războiului; rezistența de a returna opere de artă valoroase jefuite de la evrei de naziști.
Occidentul este aproape la fel de vinovat pentru neajunsurile morale ale Austriei ca austriecii înșiși, notează Politico.
Magna Carta a cultului austriac al victimizării poate fi găsită în așa-numitele Declarații de la Moscova din 1943, în care Austria a fost declarată de puterile aliate „prima țară liberă care a căzut victimă agresiunii hitleriste”. Deși textul nu omite să evidențieze că Austria trebuie să-și asume propria responsabilitate pentru colaborarea cu naziștii, totuși austriecii s-au agățat de eticheta de „victimă” după război și n-au mai vrut să renunțe la ea.
În deceniile care au urmat, țara s-a bazat pe frumusețea sa naturală și pe farmecul imperial apus pentru a-și transforma imaginea internațională într-un rai montan.
Scuză convenabilă
Un element cheie al acestei fantezii a fost neutralitatea țării, impusă în 1955 de către Uniunea Sovietică ca o condiție pentru a pune capăt ocupației aliate postbelice a Austriei. La vremea respectivă, austriecii au considerat neutralitatea ca fiind un rău necesar pentru redobândirea suveranității.
Pe parcursul Războiului Rece, însă, neutralitatea a căpătat o calitate aproape religioasă. În imaginația populară, neutralitatea, împreună cu șiretenia cu care austriecii i-au fentat pe liderii sovietici, a fost cea care a permis țării să scape de soarta vecinilor săi din Pactul de la Varșovia (în timp ce concomitent făcea afaceri cu blocul estic).
Astăzi, neutralitatea austriacă nu valorează mai mult decât o scuză convenabilă pentru a evita responsabilitatea, notează Politico.
Guvernul austriac de centru-dreapta insistă asupra faptului că, în ceea ce privește Ucraina, este neutru doar în ceea ce privește acțiunile militare, nu și din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, nu va trimite arme Kievului, dar susține sancțiunile UE și permite ca transporturile de arme destinate Ucrainei să treacă prin teritoriul austriac.
Concomitent, multe companii austriece continuă să facă afaceri cu Rusia, pentru care primește puține critici în țară.
La nivelul întregii populații austriece, fetișizarea îndelungată a neutralității i-a lăsat pe mulți convinși că este dreptul lor înnăscut să nu ia partea nimănui. Cei mai mulți dintre ei ignoră cu desăvârșire clauza de apărare reciprocă a UE, în temeiul căreia statele membre sunt de acord să se ajute reciproc în cazul unei „agresiuni armate”.
Această mentalitate explică de ce partidele politice austriece - cu excepția notabilă a liberalilor de la Neos - refuză să se atingă sau măcar să dezbată, neutralitatea țării și implicațiile acesteia în materie de securitate.
În martie, în momentul în care președintele ucrainean Volodimir Zelenski s-a adresat prin conexiune video parlamentului austriac, deputații Partidului Libertății au pus pancarte cu „Neutralitate” și „Pace” pe birourile lor înainte de a se ridica și a părăsi sala.
Extrema dreaptă nu a fost singura care și-a manifestat dezaprobarea. Mai bine de jumătate dintre parlamentarii social-democrați au boicotat la rândul lor evenimentul pentru a nu supăra Rusia, notează Politico.
Norocul geografic al Austriei
Andreas Babler, care a preluat conducerea social-democraților în iunie, are o lungă istorie de opoziție nu doar față de NATO, ci și față de participarea Austriei la orice inițiativă a UE în domeniul apărării.
În 2020, el a caracterizat UE ca fiind „cea mai agresivă alianță militară care a existat vreodată”, adăugând că aceasta „a fost chiar mai rea decât NATO”.
Este o afirmație extraordinară, având în vedere că NATO a fost singurul obstacol care a împiedicat Uniunea Sovietică să înghită Austria în timpul Războiului Rece. Alianța, la care liderii austrieci au luat în considerare pentru scurt timp posibilitatea de a adera în anii 1990, rămâne pivotul securității țării dintr-un motiv simplu: singurul vecin al Austriei care nu este membru NATO este Elveția.
Neutralitatea și norocul geografic al Austriei au făcut ca aceasta să cheltuiască o sumă infimă pentru apărare. Anul trecut, bugetul a scăzut de la 0,9% din PIB la doar 0,8%, ceea ce a plasat-o aproape de coada clasamentului UE, alături de țări precum Luxemburg, Irlanda și Malta.
În urmă cu câțiva ani, ministrul apărării al țării a propus chiar eliminarea completă a „apărării naționale”, astfel încât armata să se poată concentra pe provocări precum ajutorarea în caz de dezastre naturale și combaterea amenințărilor cibernetice.
Mai recent, guvernul s-a angajat să crească cheltuielile pentru apărare, însă aceste planuri sunt încă mult sub ceea ce țara ar fi obligată să cheltuiască dacă ar fi membră a NATO.
Austria profită de situație și va continua să o facă dacă nu va fi presată să-și schimbe poziția.
Confruntarea cu realitatea
Cu câteva săptămâni înainte de comentariile sale despre „banii murdari de sânge”, Martin Selmayr a declarat pentru un ziar din Viena că „armata europeană este NATO”, menționând că aderarea Suediei și Finlandei la alianță ar lăsa în afară doar Austria și câteva state insulare mici.
Această confruntare cu realitatea a spulberat speranța Austriei că ar putea evita să plătească partea sa de cheltuieli pentru apărarea UE în timp ce așteaptă ca Bruxelles-ul să își creeze propria forță armată.
Chiar și așa, simpla retorică nu va convinge Austria se răzgândească. Aproape 80 la sută dintre austrieci susțin neutralitatea tocmai pentru că este o poziție deosebit de confortabilă. Or, UE și SUA ar trebui acționeze pentru a schimba asta, inclusiv prin impunerea unor costuri, notează Politico.
Criticii unei abordări mai agresive față de Viena susțin că această abordare nu va face decât să întărească hotărârea populației de a susține neutralitatea, consolidând simultan extrema dreaptă. Acest lucru poate fi adevărat pe termen scurt, dar istoria presiunilor externe asupra Austriei, în special din partea Washingtonului arată că astfel de intervențiile dau în cele din urmă rezultate.
Dacă ar fi forțați să aleagă între a rămâne în rândul occidentalilor sau a se confrunta cu izolarea, austriecii vor alege întotdeauna prima variantă.
Mai mult de o treime dintre ei responsabilii austrieci recunosc că neutralitatea țării nu mai este credibilă, potrivit unui studiu publicat luna aceasta de Institutul austriac pentru politică europeană și de securitate. O altă treime afirmă că participarea țării la politica externă și de securitate comună a UE are o „influență puternică” asupra credibilității afirmației sale de neutralitate (probabil că nu în sensul bun).
Aproape 60 la sută spun că țara trebuie să își îmbunătățească interoperabilitatea cu NATO pentru a lupta alături de aliații săi din UE în cazul unui conflict armat.
Dacă partenerii Austriei continuă să evite să o confrunte în privința acestor aspecte, este probabil ca țara să-și continue alunecarea spre orbanism.
Partidul Libertății, care dorește să suspende ajutorul UE pentru Ucraina și să ridice sancțiunile împotriva Rusiei, conduce în sondaje cu o marjă tot mai mare, cu doar un an până la următoarele alegeri naționale. Cu Slovacia vecină pe o traiectorie similară, președintele rus Vladimir Putin ar putea avea în curând un punct de sprijin important în inima UE, scrie Politico.
Se încarcă comentariile...
