Războiul cognitiv: de ce experiența Ucrainei este deja înaintea doctrinelor NATO
0Cea mai eficientă armă a războiului modern nu trage niciun foc. Ea schimbă ceea ce credem că este adevărat.
Astăzi există un front care nu apare pe hărți și nu are tranșee. Un front care traversează fluxurile de știri, rețelele sociale și, mai ales, deciziile noastre. Aici se duce o luptă esențială: lupta pentru modul în care înțelegem realitatea și acționăm în funcție de ea. NATO o numește, într-un raport recent al Oficiului său de Știință și Tehnologie, „război cognitiv” – influențarea deliberată a gândirii și comportamentului civililor și militarilor prin mijloace informaționale, psihologice și tehnologice.
Pentru Ucraina, acest concept nu este o teorie academică. Este o experiență zilnică, trăită continuu din 2014. În multe capitale europene, ea este încă privită ca o „specificitate ucraineană”. În realitate, este un atac sistematic asupra democrațiilor, scrie pravda.ua.
Războiul pentru controlul realității
Ținta centrală a războiului cognitiv nu este o opinie anume, ci procesul prin care ne formăm opiniile. Cine ne construiește imaginea lumii? Pe cine credem? Cum ordonăm haosul informațional în sens? Și cât de repede putem trece de la înțelegere la decizie?
Raportul NATO leagă direct acest fenomen de ciclul OODA – observare, orientare, decizie, acțiune. Adversarul nu trebuie să schimbe neapărat decizia finală. Este suficient să compromită primele două etape – observarea și orientarea – pentru ca deciziile să devină întârziate, contradictorii sau politic imposibile.
Exact așa a acționat Rusia înainte de invazia pe scară largă. Spațiul informațional a fost inundat simultan cu explicații incompatibile: nu va exista un atac; Ucraina provoacă; este un conflict intern; Occidentul exagerează. Nu o „adevărată” versiune a realității era scopul, ci ceața. Iar în ceață, orice decizie devine riscantă.
Astăzi, războiul cognitiv este dus simultan împotriva armatei și a populației civile. Militarii sunt țintiți cu falsuri despre capitulări și pierderi catastrofale. Civilii – cu panică, neîncredere și epuizare. Instrumentele sunt multiple: fabrici de troli, rețele de boți, pseudo-media, experți inventați, ONG-uri-fantomă și agenți de influență care ascund implicarea statului rus.
Dezinformarea nu mai este doar minciună brută. Ea este ambalată în divertisment, „analiză”, zvon sau revoltă autentică. Probleme reale – corupția, penele de curent, oboseala războiului – sunt exploatate sistematic pentru a submina încrederea. Tehnologia amplifică totul: microtargetare, deepfake-uri cu „capitulări”, rețele de canale Telegram, atacuri cibernetice și scurgeri de date. Scopul nu este convingerea, ci epuizarea societății până la paralizie.
Tehnologia ca multiplicator al vulnerabilităților
NATO recunoaște că tehnologia nu a creat războiul cognitiv, dar l-a făcut mai rapid și mai eficient. Nu mai este nevoie să influențezi masele. Este suficient să lovești publicul potrivit, la momentul potrivit.
De aici trecerea de la propaganda clasică la operațiuni FIMI – manipulare și interferență informațională externă. Nu mai vorbim doar despre mesaje, ci despre ecosisteme: boți, media clonate, „voci” generate artificial, ferme de conținut care simulează dezbaterea organică.
În Ucraina, acest fenomen este descris ca „epuizare informațională”: un flux continuu de teme care subminează mobilizarea, decredibilizează aliații și inoculează ideea că rezistența este inutilă. Pariul Rusiei nu este să câștige dezbaterea, ci să distrugă capacitatea societății de a rămâne consecventă.
Ucraina – laborator, Europa – țintă
Operațiunile rusești din UE nu sunt simple „controverse interne”. Sunt strategii deliberate de fragmentare socială și slăbire a voinței politice.
În Ucraina, miza este blocarea apărării. În Europa, transformarea sprijinului pentru Ucraina într-un subiect de conflict intern. Ceea ce este testat astăzi pe publicul ucrainean va fi adaptat mâine pentru alte democrații, exploatând vulnerabilitățile locale.
De aceea, experiența Ucrainei nu ar trebui prezentată la Bruxelles ca o cerere de ajutor, ci ca un avertisment.
NATO și Ucraina: două perspective asupra aceleiași lupte
NATO privește războiul cognitiv ca pe o problemă structurală pe termen lung: protejarea proceselor decizionale, coordonare interinstituțională, investiții în reziliență. Este o abordare logică pentru o alianță de peste 30 de democrații.
Abordarea ucraineană s-a format însă sub presiunea supraviețuirii. Este pragmatică, flexibilă și adesea improvizată. Statul nu monopolizează lupta informațională, ci coordonează, sprijină și amplifică inițiativele eficiente din societate.
Jurnaliști, fact-checkeri, voluntari și experți creează o rețea de încredere care se dovedește adesea mai rezistentă decât orice sistem centralizat. Este un model real de apărare informațională colectivă.
În plus, Ucraina este obligată să facă simultan trei lucruri: să se apere, să răspundă și să anticipeze. Să blocheze canale ostile, să contracareze propaganda și să identifice din timp temele pe care adversarul încearcă să le exploateze.
Ce ar trebui să învețe NATO și UE
Experiența Ucrainei oferă soluții concrete, nu teorie.
În primul rând, reziliența cognitivă trebuie tratată ca parte a apărării, la fel ca apărarea antiaeriană sau cea cibernetică.
În al doilea rând, este nevoie de cooperare reală cu societatea civilă. Modelele descentralizate, „de stup”, sunt mai flexibile și mai eficiente decât structurile rigide.
În al treilea rând, colaborarea instituționalizată cu marile platforme tehnologice este esențială pentru combaterea rețelelor de boți și a comportamentului coordonat neautentic.
În al patrulea rând, trebuie acceptat că, în situații existențiale, pot fi necesare regimuri informaționale speciale, limitate în timp, transparente și justificate – așa cum a demonstrat Ucraina.
Războiul cognitiv favorizează agresorul pentru că este ieftin, discret și eficient fără a ocupa teritorii. Dar funcționează doar acolo unde există neîncredere, oboseală și fragmentare.
În acest război nu câștigă cei cu cele mai frumoase doctrine, ci cei care învață mai repede, se adaptează și păstrează încrederea internă.
Ucraina a plătit deja prețul acestei lecții. Întrebarea este dacă aliații vor învăța din ea înainte ca războiul să ajungă la ușa lor.
Se încarcă comentariile...
