Mărturii din orașul ucrainean peste care n-au căzut niciodată rachetele rusești: Înțeleg de ce bărbații fug de război

În orașul Ujhorod din vestul îndepărtat al Ucrainei nu au căzut niciodată rachetele rusești. Aici se refugiază ucrainenii obosiți de război sau se ascund cei care evită încorporarea, relatează Der Spiegel, într-un amplu reportaj.

Ujhorod FOTO Shutterstock

Ujhorod este singura capitală provincială din Ucraina unde nu există interdicție de circulație pe timp de noapte. Cafenelele, barurile și restaurantele de pe promenada râului Uj sunt deschise până târziu și sunt pline de oameni. 

În primele săptămâni ale invaziei, aici au găsit refugiu locuitorii din Mariupol sau Harkov, aflate sub bombardamente intense, la fel și companiile din Kiev, care și-au mutat sediile aici. Este orașul în care ucrainenii caută să evadeze pentru scurtă vreme din fața războiului, dar și cel de unde bărbații ce pot fi încorporați caută să treacă granița spre țările din Europa Centrală pentru a-l evita cu totul.

„Oamenii de aici trăiesc în paradis, fără ca măcar să-și da seama”, spune Elena, o profesoară care a fugit din Herson (sud).

Amplasarea lui în spatele Carpaților, în vestul îndepărtat al țării, la granița cu Slovacia, l-a făcut un loc ideal pentru evadarea sau fuga de război. Celebru pentru patiseriile și cafenelele sale este, în mijlocul războiului, o antiteză perfectă la coșmarul actual. Până la Primul Război Mondial, orașul a aparținut Imperiului Austro-Ungar, iar după aceea aproape că a devenit parte a Ungariei. 19 ani a fost parte a Cehoslovaciei. În războiul următor, au năvălit ungurii, iar în 1944, germanii au deportat și ucis aproape întreaga comunitate evreiască. Apoi a venit armata sovietică, care a alungat și a ucis mii de persoane aparținând fostei majorități etnice maghiare, urmată de câteva decenii sumbre ca cel mai vestic avanpost al Uniunii Sovietice.

Valentin Ștefanio este cel mai renumit patiser din Ujhorod. 

„În 1991, când totul s-a prăbușit, eram în clasa a cincea”, spune el. „Mama mea a retras ultimele 600 de ruble din cont pentru a plăti un curs de cofetar".

Când a intrat în armată, a fost bucătar pentru șefii de stat major ai serviciului de informații militare. "Toți bucătarii veneau din Transcarpatia”, provincia în care se află Ujgorod, povestește el.

La fel cum estul Ucrainei privea în mod tradițional spre Rusia, Ujgorod privea spre Vest, ceea ce a făcut și Ștefanio, care a căutat inspirație în Franța, unde emigrase sora sa mai mare. „M-am dus la Paris și acolo am înțeles că nu știu nimic. A fost un șoc”, își amintește el, A fost acceptat la școala de specialitate Chanteloup-les-Vignes, lângă Paris, și-a făcut un nume și a concurat pentru Ucraina la campionatul mondial al cofetarilor, în 2008.

Din 2009, el și sora sa conduc o patiserie care vinde de toate, de la migăloasele macarons la dulciuri din marțipan și torturi personalizate. În apropiere se află cafeneaua Byron, Café Tokyo și pub-ul irlandez Egan, dar nu și un McDonald's sau un Starbucks.

Războiul se strecoară în oraș

Ujgorod pare că și-a creat propria lume, una neatinsă de război din motive care pot fi doar subiect de speculații. Posibil pentru că nu prezintă interes pentru ruși, e prea aproape de granița cu Slovacia sau pur și simplu prea departe de front.

Războiul își face simțită prezența aici doar prin oamenii care au fugit de el, care umplu cimitirul după ce au căzut în luptă sau prin modul în care locuitorii contribuie la eforturile Kievului pentru a continua lupta împotriva agresiunii ruse.

„La începutul războiului, populația a crescut de la 110.000 la 150.000 de locuitori într-o singură săptămână. Am copt numai pâine aproape, zi și noapte". De două ori pe lună, el transportă cu o dubă alimente la Harkov, în apropiere de frontul din est, livrându-le unității unui vechi prieten de-al său. „Bineînțeles, ne pasă de ceea ce se întâmplă. Dar trebuie, de asemenea, să-ți câștigi existența".

 „Am eliminat mulți prieteni din lista mea de contacte. Nu vor să aibă absolut nimic de-a face cu războiul”, spune el.

În acest sens, orașul reprezintă ambivalența atitudinii ucrainenilor față de război: Viața trebuie să continue, iar normalitatea trebuie menținută cu orice preț, altfel riști să fii copleșit de ororile războiului.

Astfel, când îi întrebi despre situația din țară, un răspuns popular este "Normalna".

„În primăvara lui 2022, am simțit cu toții o amenințare existențială", a scris recent capelanul militar Andri Zelinski în Ukrainska Pravda. „Astăzi, pericolul tirurilor de rachete rusești nu s-a diminuat. Dar poți evada complet în iluzia unei realități alternative".

Între timp, societatea tinde să ia tot mai multă distanță față de război. „Unii stau în tranșee de un an și jumătate și văd în fiecare zi grozăvia mutilărilor și a morții. Ceilalți locuiesc în Kiev, Odessa sau Liov și fac donații sau se gândesc să doneze și vor să fie cât mai departe de război”, a scris Zelinski.

Ujhorod nu este doar o destinație pentru mici evadări, ci și un punct de plecare pentru altele mult mai importante. La sud de oraș, o porțiune a graniței Ucrainei cu Ungaria și România se întinde de-a lungul râului Tisza. Mulți bărbați ucraineni care încearcă să evite recrutarea fug peste Tisza. Unii îi subestimează adâncimea sau puterea curenților, iar cadavrele lor au fost găsite pe maluri.

„Oamenii de aici spun că nu sunt familiarizați cu războiul. Dar nu este adevărat”, meditează Elena din Herson.

"Mașina mortuară care transportă soldați trece pe strada Minaiska aproape în fiecare zi. Apoi se intonează melodia "O rățușcă înoată în Tisa", un cântec popular din Transcarpatia care a devenit un requiem pentru cei căzuți în război. „Locuim la etajul nouă, dar îl auzim de fiecare dată."

Numărul bărbaților din oraș care au murit pe fronturile lungi din sudul și estul Ucrainei a depășit de mult spațiul disponibil în cimitirul din centrul orașului. O secțiune de pajiște de lângă acesta a fost convertită în loc pentru noi morminte.

Bărbații care fug de recrutare

Roman Boguslavski lucrează pentru poliția militară. Munca lui se rezumă în aceste zile la a străbate satele și orașele din zonă în căutarea celor care se sustrag de la încorporare. „Nu mai există voluntari", spune el cu frustrare. „Nici măcar nu atingem cifrele stabilite de birourile de recrutare. Nu mai suport să mai aud nicio persoană motivând: Am doar o singură viață”.

Între timp, peste tot în Ucraina circulă povești despre practici de recrutare cu forța. Aproape toată lumea știe sau a auzit de cazuri de scutiri în schimbul mitei, datorită unor relații sus-puse sau de raiduri ale poliției militare la intrările la metrou. Hoțul de biciclete căruia i s-a dat de ales între închisoare și război; omul care a pornit în drumeție în Carpați, a fost oprit și s-a trezit într-o unitate militară doar 31 de ore mai târziu. Toți șefii birourilor militare provinciale au fost înlocuiți în vară, dar asta nu a rezolvat problema deficitului de voluntari.

Valentin Ștefanio se grăbește. Fiica celui mai mare antreprenor de construcții din oraș, care este și politician local, se căsătorește în cursul serii. O nuntă la țară a unui oligarh, în afara orașului Ujhorod, într-un hotel nou construit într-un parc, lângă ruinele unui castel medieval. Ștefanio asigură cateringul, inclusiv tortul de nuntă.

Pe drum e oprit de poliția militară. Punctele de control au devenit de mult timp ceva mai relaxate în alte părți ale Ucrainei, chiar și în apropierea frontului, unde o singură privire rapidă e de ajuns pentru a fi lăsați să treacă. Dar nu și în locuri ca acesta, unde potențialilor recruți le place să se ascundă. „Ce faceți aici atât de târziu?" Ștefanio răspunde că este brutar, dar asta nu-l ajută prea mult.

"Suntem în drum spre o nuntă pentru a livra tortul", spune Valentin. Polițiștii le examinează totuși atent actele înainte de a le permite să meargă mai departe.

Deși este mulțumit de munca sa, nu este complet împăcat cu situația sa. „Câte drone puteai să cumperi la prețul acestei nunți?", mormăie el, în timp ce așază ultima petală de zahăr topit pe tortul impunător.

Vechea sa cunoștință, pe care o aprovizionează pe front de două ori pe lună, un profesor de filosofie, Fedir Șandor, are o viziune mai radicală. Imediat după ce a început invazia, s-a oferit voluntar, alăturându-se frontului din Donbas și de atunci transmite în direct prelegeri din diverse tranșee.

Șandor este comandant de pluton de o lună și jumătate, iar din luna mai este responsabil cu "cooperarea militaro-civilă". Asta înseamnă aducerea morților acasă. Odată ajuns la destinație, se confruntă cu lacrimi și mame, soții, frați și surori și, la Kiev, cu experți criminaliști suprasolicitați.

„Înțeleg de ce oamenii vor să-l evite cu totul", spune el, "și îmi place atmosfera relaxată din Ujhorod. Nu mă deranjează faptul că tinerii beau toată noaptea - de fapt, lupt pentru acest mod de viață!". El spune că nu are nimic împotrivă ca Europa să rămână "grasă și bogată", dar este de părere că "ar trebui să ofere un pic mai mult în această luptă. Uneori trebuie să fii pregătit să mori pentru modul în care vrei să trăiești".