Europa, cale lungă, să ne-ajungă: Sacrificii și lipsuri pentru a intra în „gașca celor mari“
0Membră UE și NATO, România întâmpină piedici serioase în privința acceptării sale în spațiul Schengen. „Weekend Adevărul“ a încercat să afle cât de dificil a fost parcursul României spre NATO și UE, care au fost principalele piedici atunci și care sunt acum.
Departe de a fi statul ideal, cu o democrație perfectă, România a parcurs un drum lung din Decembrie 1989 și până în prezent, timp în care a fost admisă în NATO și în Uniunea Europeană. Următorul pas ar fi acceptarea României în spațiul Schengen, demers care s-a izbit într-un deceniu și jumătate de mai multe piedici.
Chiar și așa, dincolo de sărăcia, corupția și de problemele interne, România a rămas poate cel mai pro-occidental stat est-european, iar drumul a fost parcurs poate puțin prea lent, fără însă a se abate de la cale.
NATO, „singurul proiect de țară real“
Intrarea în NATO a fost primul obiectiv major și prima reușită importantă pentru România post-decembristă. Demersul a început încă din 1991, când președintele de atunci, Ion Iliescu, a anunțat disponibilitatea României de a coopera cu Alianța Nord-Atlantică.
Contextul era unul special și extrem de complicat: Pactul de la Varșovia, alianța militară a fostelor țări socialiste din Europa se dezintegrase după căderea Zidului Berlinului, iar fosta URSS intrase în colaps. Chiar și așa, Rusia continua să reprezinte un pericol în tot estul continentului, iar problema securității devenea tot mai stringentă.
Doi ani mai târziu, Iliescu vizita Cartierul General al NATO și afirma cu subiect și predicat că România intenționează să se integreze în structurile euro-atlantice. A fost nevoie însă de mai bine de un deceniu pentru ca țara noastră să fie efectiv acceptată în NATO, în 2004.
Generalul (r) Dan Grecu, unul dintre cei mai importanţi comandanţi din misiunile externe, sub egida ONU şi NATO, ale forţelor armate române, consideră că proiectul integrării euro-atlantice a României a fost singurul proiect de țară real pe care l-am avut în perioada postdecembristă.
„Din punctul meu de vedere, integrarea euro-atlantică a României și vorbim aici atât în NATO, cât în Uniunea Europeană, a fost singurul proiect de țară real pe care l-am avut în perioada postdecembristă. Bazat constant pe o susținere populară de peste 80% și având la momentul lansării girul întregului spectru politic concretizat în Protocolul privind constituirea Consiliului Naţional Consultativ pentru Integrare Euro-Atlantică, semnat în noiembrie 1993, obiectivul general al proiectului a fost îndeplinit, România devenind oficial membră a NATO la 29 martie 2004 și a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007“, spune generalul pentru „Weekend Adevărul“.
Sacrificiile militarilor
Chiar dacă între cele două momente au fost trei ani, iar unul reprezintă integrarea într-o alianță militară, iar celălalt într-un spațiu politic și economic, generalul Dan Grecu le privește ca pe un întreg. El admite că a existat și un preț pentru această reușită: „Acest preț s-a plătit în contextul general de reformare și modernizare a societății românești cu costuri sociale, financiare și economice de cele mai multe ori excesive din toate punctele de vedere în raport cu sub-obiectivele vizate“.
Deloc surprinzător, el consideră că Armata a reprezentat și reprezintă un exemplu de integrare. Asta și într-un context dificil, în care Armata Română devenise o Cenușăreasă, iar criza financiară severă traversată de România în anii ’90 a afectat-o foarte mult.
Pentru a fi acceptată în Alianță, România a trebuit să îndeplinească o serie de cerințe minime. În primul rând, să fie o țară democrată şi să împărtăşească valorile NATO precum susţinerea diversităţii, să treacă la o economie de piață în care controlul statului să devină din ce în ce mai mic, dar și ca armata să fie sub control civil. Nu în ultimul rând, condiție sine qua non, România, ca și toate celelalte state care și-au dorit integrarea în NATO, a trebuit să semneze tratate ferme cu toți vecinii. Acest lucru a implicat și anumite sacrificii.
„Da, România ca stat și militarii ei au făcut sacrificii mari. Cele pe care le-a făcut statul le regăsim în clauzele unor tratate internaționale semnate cam în genunchi de înalte autorități române; și ca să dăm doar un exemplu, prin conținutul tratatului cu Ucraina am recunoscut și de jure consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop. Dacă ne referim doar la militari, le regăsim în zecile de mii de ofițeri, maiștri militari și subofițeri care au fost obligați să părăsească sistemul militar, unii chiar la început de carieră, lucru ce a avut pentru mulți dintre ei și familiile lor consecințe dramatice“, subliniază generalul.
Un numitor comun NATO-Schengen: refuzul de la Madrid
Între momentul din 1991, când România își anunța intenția de a se integra în NATO, și 2004, când a fost invitată să facă parte din Alianță, au existat și momente mai puțin plăcute, la fel ca acum – inclusiv un eșec, o amânare, când accesul României în spațiul Schengen a fost refuzat de Austria.
La Summitul NATO care a avut loc în capitala Spaniei, pe 8-9 iulie 1997, doar Ungaria, Cehia şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, iar demersul Bucureștiului s-a izbit de un refuz. Chiar și așa, NATO a ținut să transmită un mesaj de încurajare, așa că România primit o nominalizare de stat candidat care a realizat progrese semnificative în îndeplinirea criteriilor de aderare. Generalul Grecu explică motivele pentru care România a fost refuzată atunci.
„Și despre refuzul de la Summitul de la Madrid din 1997 sunt multe lucruri de analizat, dar ca să facem un rezumat trebuie să spunem că două sunt motivele principale. Primul se referă strict la NATO și la diplomația celor trei state admise, al doilea ne aparține în totalitate nouă: Polonia, Cehia și Ungaria au avut indiscutabil o diplomație mult mai eficientă în promovarea interesului național, eficiență ce din păcate se menține și în prezent în raport cu diplomația românească, iar pentru NATO a existat interesul strategic de a se extinde în primul rând în proximitatea granițelor de la acel moment și a reuși o «încorporare» ușoară, având în vedere că doar Polonia reprezenta un stat cu populație și teritoriu mari, implicit cu o armată pe măsură, Cehia și Ungaria fiind de dimensiuni mai reduse, deci mai ușor «încorporabile»“, spune acesta.
Obligația de a te uita și în curtea ta
În acest context, accederea României ar fi introdus un stres suplimentar, susține generalul Grecu. Însă România nu a fost o victimă, ci a comis mai multe greșeli până să reușească să-și îndeplinească obiectivul.
„La fel de adevărat este că am greșit și noi: o dată cu aderarea la Parteneriatul pentru Pace (1994), când ne-am asumat prea multe obiective, atât politico-militare, dar mai ales cele de interoperabilitate, așa că la o analiză de detaliu am avut multe neîndepliniri. Abia după acest refuz și beneficiind și de directive mai clare elaborate la Summitul aniversar de la Washington din aprilie 1999, statelor aspirante la aderare li s-a pus la dispoziţie un cadru mai riguros de pregătire a candidaturilor (Planul de acţiune pentru aderarea la NATO-MAP). În baza acestuia, planurile inițiale au fost reconsiderate, România concentrându-se pe 13 domenii de acțiune, acțiunile naționale intreprinse în acest sens conducând spre decizia de la Summitul de la Praga din noiembrie 2002“, a arătat generalul Dan Grecu.
Dacă a vorbit despre sacrificiile făcute atunci, generalul Dan Grecu precizează clar că beneficiile obținute de România au fost cu mult mai mari. „Independența, unitatea, integritatea, suveranitatea și securitatea sunt valori inalienabile ale statului român, aderarea la NATO potențează și garantează aceste valori, iar beneficiile aduse surclasează orice costuri financiare și materiale. Pentru prima dată în istoria ei, România se află sub pavăza de securitate și apărare a unei mari alianțe care s-a dovedit puternică, credibilă și solidară, după cum vedem și în contextul actual generat de agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei“, punctează generalul Grecu.
Pe lângă faptul că umbrela NATO ne garantează securitatea, Alianța a obligat indirect statul român să-și întoarcă privirea spre propria armată și spre problemele de dotare. „Asistăm în prezent la o serie de atitudini critice legate de creșterea cheltuielilor pentru apărare, de parcă nu vedem ce se întâmplă lângă granițele noastre. Îi blamăm pe americani și pe alți aliați că ne obligă să mărim cheltuielile pentru achiziția de echipamente militare, dar nu privim situația deplorabilă în care a ajuns înzestrarea armatei, fapt realizat la superlativ de politicienii români, nu de NATO, pentru că nu NATO a distrus «mormanul de fiare vechi» care era industria românească, după cum nu NATO s-a angajat în procesul de preaderare ca România să aloce Apărării 2,4-2,5% din PIB, ca după aderare, prin grija președintelui și a Guvernului sau, mai exact, a disputei dintre palate, să scadă în fapt spre 1%“, mai spune Grecu.
Politicienii fără viziune, groparii viitorului românesc
Vorbind despre o paralelă între demersul României de a fi acceptată în NATO și cel de acum, pentru spațiul Schengen, generalul găsește un numitor comun. E vorba de viziunea pro-occidentală și apartenența la valorile NATO și UE, dar și de parcursul uneori ezitant, de refuzurile și de amânările venite din partea Alianței sau a Bruxelles-ului, la fel ca acum când e vorba de spațiul Schengen.
Există însă și o diferență importantă, punctată de generalul Dan Grecu, în opinia căruia NATO a dovedit o mai mare solidaritate față de România decât au arătat unele țări din Uniunea Europeană.
„Pentru accederea în NATO, o decizie eminamente politică, veneam din exterior pentru a intra de jure în club, fiind obligați pentru aceasta să îndeplinim anumite condiții, condiții pe care le-am îndeplinit pe parcursul a circa 11 ani. În spațiul Schengen, care se confundă în mare măsură cu Uniunea Europeană, suntem în interior, ca membri ai Uniunii, dar ni se refuză accesul – în fapt, dreptul de a beneficia de condiții egale de tratament cu ceilalți membri, deși îndeplinim de 11 ani toate condițiile necesare, condiții eminamente tehnice. NATO a dovedit solidaritate și unitate în acțiune, motiv de încredere pentru cei ce se bazează pe rolul Alianței în domeniul securității. Uniunea Europeană, prin această decizie, a dovedit că interesul național primează, indiferent de felul acestuia, solidaritatea rămânând doar la nivel declarativ, inclusiv în momentele dificile așa cum sunt cele din prezent, ceea ce nu poate conduce la altceva decât la euroscepticism“, spune generalul.
Paradoxal, acest refuz al Austriei ar putea constitui un pas înainte și i-ar putea învăța pe diplomații și pe politicienii români cum să apere interesele țării și să evite un nou eșec, obligând până și Austria să ne recunoască locul european este concluzia generalului Grecu.
Repetenți la diplomație
Politologul Marius Ghincea, profesor și cercetător la Universitatea Johns Hopkins din SUA şi la Institutul Universitar European din Florenţa, consideră că acceptarea României în spațiul Schengen ar reprezenta ținta finală a integrării europene. Iar dincolo de atitudinea ipocrită a Austriei, Marius Ghincea spune că nici politicienii și diplomații români nu și-au făcut bine temele.
„Aderarea la spațiul Schengen rămâne principalul deziderat al României în lungul parcurs european început la mijlocul anilor 1990. Ce ne lipsește însă este amestecul potrivit de viziune, ambiție și resurse adecvate. Eșecul aderării la spațiul Schengen în acest an este, înainte de toate, un eșec diplomatic și politic al României. Austria, desigur, a avut o atitudine lipsită de respect și oarecum înșelătoare, dar liderii de la București știau bine că susținerea austriacă nu e garantată și trebuiau să fie la curent cu dezbaterile legate de migrația ilegală care au loc de ceva vreme în Austria“, spune profesorul român.
Ca un numitor comun, Marius Ghincea amintește de faptul că și în cazul aderării la NATO și la Uniunea Europeană parcursul a fost unul greoi, presărat cu decepții, la fel ca acum, în cazul Schengen.
„Drumul integrării europene a României a fost lung și anevoios. Am întâmpinat deseori dezamăgiri, amânări și blocaje. Trebuie să ne amintim că deși am solicitat aderarea la UE și la NATO printre primii, am intrat la câțiva ani după majoritatea celorlalte state din regiune. Polonia, Ungaria, Cehia, statele baltice au intrat în 2004, pe când noi și bulgarii abia în 2007, și chiar și atunci cu condiționalități. Și asta nu pentru că occidentalii ar avea ceva cu noi, ci pentru că nu am fost și nu suntem încă pregătiți pentru o integrare mai accentuată în Europa. Deseori ne-am complăcut în a ne limita la forme fără fond, precum cele legate de independența justiției, cu instituții democratice deseori lipsite de substanță și cu o cultură politică încă definită de clientelism. Am avansat, am progresat și ne-am dezvoltat, dar cu greutate și deseori în ciuda preferințelor elitelor interne“, susține profesorul.
Marius Ghincea știe și care a fost secretul succesului aderării României la NATO și UE. Vechea elită politică, vinovată pentru o mulțime de eșecuri, a avut totuși meritul de a persevera pe calea integrării euro-atlantice, chiar dacă parcursul nu a fost deloc unul lin.
„În ciuda acestor forme fără fond, am reușit în decursul a doar două decenii să ne atingem marile proiecte de țară. De ce? Pentru că elita, atât de coruptă și de refractară schimbării pe cât a fost, a avut ambiție și a perseverat pe calea proiectului de țară asumat de toată societatea. Probabil nu și-au imaginat că tocmai acest proiect de țară le va trage pământul de sub picioare pe măsură ce țara avansa în direcția unei democrații încă imperfectă, dar mai consolidată“, subliniază Ghincea.
Ce ne lipsește și ce avem de făcut
Profesorul consideră că politicienii de atunci, de care se leagă succesul aderării la NATO și UE, deși corupți și cu o imagine catastrofală, ar fi superiori clasei politice de azi. Același lucru e valabil și în privința diplomației române, care amintește că anii 1990 și 2000 au fost plini de dezamăgiri, dar și de bucurii. În plus, în pofida defectelor evidente, clasa politică de atunci a reușit să strângă rândurile și să găsească o strategie pe care apoi să o urmeze până la capăt.
„Invitarea și ulterior aderarea noastră la NATO și UE au fost amânate și iar amânate, iar într-un final aprobate. Și atunci cu condiții, pentru că europenii nu credeau că suntem pregătiți, iar istoria le-a dovedit că aveau dreptate. Este important să reținem aici importanța perseverenței, dar mai mult decât atât a faptului că existau ambiție și viziune politică. Calitatea elitei politice de atunci, deși extrem de coruptă, era superioară elitei politice de astăzi. Diplomația românească și clasa politică au dezvoltat atunci strategii coerente, au arătat ambiție și au asigurat resursele necesare pentru a convinge statele membre să ne permită aderarea la UE și la NATO. Acestea par să nu mai existe. Noile elite nu mai văd valoarea în aprofundarea integrării europene și de aceea nu alocă nici resursele și nici nu au ambiția celor din trecut. Aceasta este poate și pentru că au văzut că valurile anterioare de integrare au dus la dispariția tocmai a acelor generații de politicieni care au muncit pentru ca acestea să aibă loc“, punctează Ghincea.
Viitor de cursă scurtă
Vestea proastă este că în prezent elita politică românească pare secătuită de idei și este aparent blocată. Cea mai bună dovadă în sprijinul acestei idei este că din 2007, România nu a mai reușit să bifeze niciun succes, în pofida mizelor.
„Din 2007, elita politică românească este blocată în proiect. Sau poate chiar îi lipsește acest proiect. Recent, un înalt diplomat român îmi spunea cum în 2004 planificau aderarea țării la OCDE. Au trecut aproape 20 de ani și noi abia acum începem negocierile, cu o perspectivă a aderării incertă. Chiar și pentru OCDE nu există multă voință politică, nu există multe resurse alocate. Și mai important decât atât, nu există o viziune ambițioasă despre unde am vrea să fim în 2030, 2050, 2100. Politicienii se gândesc cel mult pe termen foarte scurt, în termen de luni sau cel mult de un ciclu electoral“, critică Ghincea.
Politologul are și câteva recomandări pentru clasa politică românească, pentru a reuși să obțină acordul unanim al țărilor membre UE pentru aderarea la Schengen.
„Aderarea la Schengen necesită ambiție din partea unei elite politice care să fie interesată de politica externă și de afacerile europene. Ține de miniștri care chiar să meargă regulat la întâlnirile Consiliului, nu să delege permanent secretarii de stat. Depinde și de existența unei strategii conjugate care să implice diplomația românească, mediul de afaceri și cel cultural, dar și sprijinul comunităților din diaspora din ce în ce mai largi. Toate acestea se pot face dacă se alocă resursele instituționale și financiare necesare. Cu oameni competenți în ambasade precum cea de la Viena, nu cu diplomați care nu ies din clădirea ambasadei și care nu știu pe nimeni important din rândurile elitei locale. Voință politică, ambiție instituțională, resurse financiare“, a încheiat Marius Ghincea.
România în Schengen, un câștig european
Flavius Rovinaru, profesor la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, vorbește și el despre demersul integrării României, din perspectiva expertului în macroeconomie:
„După 15 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, România încă așteaptă o participare deplină la tot ceea ce reprezintă ideea generoasă a unui spațiu comun european, caracterizat de o libertate absolută de circulație a persoanelor și mărfurilor. Trebuie amintit că încă de la înființarea Uniunii Europene aceasta a avut setate o serie de obiective aplicabile în interiorul frontierelor sale. Dintre acestea, în contextul discuțiilor despre Schengen și a veto-ului austriac, obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene care pot fi luate în discuție sunt: libertate, securitate și justiție fără frontiere interne, luând, în același timp, măsuri adecvate la frontierele externe pentru a reglementa azilul și imigrația și pentru a preveni și combate criminalitatea, crearea unei piețe interne, consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale și solidaritatea între țările UE“.
În opinia sa, prin veto-ul exprimat, Austria pare să nu țină seama de principii fundamentale ale Uniunii, cu atât mai mult cu cât motivația poziției sale este dată de considerente subiective care denaturează realitatea.
„Este evident că migrația ilegală a creat în ultimii ani dificultăți pentru statele UE, dar nu poți pune responsabilitatea acesteia în sarcina exclusivă a două state: România și Bulgaria, cu atât mai mult cu cât acestea nu sunt rute preferate de migranți în drumul lor spre Occident. Datele Frontex, agenţia europeană pentru protecţia frontierelor, arată clar că imigranţii ilegali care ajung în Austria preferă alte rute decât cele prin România, fapt care infirmă opțiunea de veto exprimată“, mai spune Rovinaru.
O decizie cu două tăișuri
Acceptarea României în spațiul Schengen ar fi atras beneficii importante pe plan economic. Acest eșec se întoarce, paradoxal, și împotriva altor țări europene. „Pentru orice stat, participarea la o piață fără frontiere interne, deci și pentru România, duce la o îmbunătățire a performanțelor economice. Practic, România devine mai atractivă pentru potențialii investitori, investițiile însemnând transfer tehnologic, locuri de muncă, dezvoltare locală şi regională. De asemenea, o serie de probleme de natură logistică pot fi eliminate, putem asista la o scădere a timpilor de transport și a costurilor aferente expedițiilor internaționale, comerțul cu celelalte economii europene fiind stimulat – la momentul actual nu putem discuta despre o fluidizare absolută a comerțului intern al UE, fapt care afectează întreaga Uniune, nu doar România și Bulgaria”, adaugă profesorul.
Dintre beneficiile potențiale pentru economia românească, el amintește avantajele pentru investițiile străine, care mai apoi produc beneficii interne, dar și scăderea timpului de așteptare în graniță pentru transportatori, o reducere a costurilor specifice de transport, odată cu acesta o reducere a timpilor de călătorie.
Tot la beneficii, expertul amintește creșterea preferinței potențialilor turiști străini pentru România, prin eliminarea timpilor de așteptare în frontieră și libera circulație a cetățenilor români în interiorul Uniunii. Toate acestea se transpun din punct de vedere economic într-o reducere a costurilor, generarea de beneficii pentru economie, dar și o creștere a încrederii cetățenilor români în ideea de Europa.
Cum ar beneficia Europa de pe urma aderării României
Totodată, Flavius Rovinaru susține că percepția că doar estul Europei beneficiază de pe urma integrării sale în Uniunea Europeană este una simplistă și chiar eronată.
„După 1990, odată cu căderea comunismului în Europa de Est, acest spațiu economico-geografic devine interesant pentru Europa de Vest. Integrarea țărilor estice în Uniunea Europeană a dus la consolidarea rolului Uniunii ca un jucător important pe scena internațională, capabil să ofere o contrapondere Statelor Unite și Chinei în contextul economiei globale. În egală măsură, integrarea înseamnă un câștig atât pentru statele nou-acceptate dar și pentru UE – noi piețe de desfacere pentru produsele occidentale, produse care erau caracterizate de o competitivitate ridicată prin raportare la cele din economiile ex-comuniste“.
Chiar dacă pentru aderarea statelor estice au fost setate o serie de criterii variate care trebuiau îndeplinite, proiectul lărgirii spre est a UE a fost din start unul politic care are la bază ideea unei Europe unite. Între statele nou-acceptate au existat din start diferențe de ordin economic, Bulgaria sau România fiind în partea de jos a unui clasament economic. Cu toate acestea, a prevalat decizia politică, matură, de acceptare a statelor estice în cadrul comun european.
Ce a câștigat România din aderarea la UE
Pe de altă parte, profesorul combate euroscepticismul și confirmă că România a beneficiat enorm de pe urma integrării europene. În opinia sa, pentru România, anii petrecuți în Uniune pot fi sintetizați prin prisma rezultatelor economice surprinse în Produsul Intern Brut (conform Băncii Mondiale), care a fost în anul 2007 de 174,6 miliarde dolari, la finalul acestui an PIB-ul estimat fiind de 286,51 de miliarde de euro, în contextul în care performanțele economice au fost viciate de pandemia de COVID-19. Calitatea de membru pentru România a însemnat o îmbunătățire a mediului economico-social, fapt care nu poate să fie negat.
„Mai trebuie spus că retorica antieuropeană, cel puțin din perspectivă economică, nu-și are sens, deoarece tot prin raportare la PIB, în 1990, România realiza un Produs Intern Brut de 39 de miliarde de dolari, iar în anul 2000 (sunt deschise oficial negocierile de aderare) de doar 37,25 miliarde de dolari. Întrucât decizia acceptării a vizat și state mai puțin prospere din perspectivă economică, concesiile au fost făcute de ambele părți, dar beneficiile nu pot fi neglijate“, susține Rovinaru.
Însă integrarea deplină a României presupune acceptarea în spaţiul Schengen, acceptare refuzată pe considerente subiective care țin mai degrabă de politica internă a Austriei, precum și de integrarea în Zona Euro, obiectiv care deocamdată pare irealizabil. Prin blocarea accesului la Schengen pentru România, politicienii austrieci au reușit să pună sub semnul întrebării însuși principiul coeziunii europene, a conchis profesorul clujean.
Se încarcă comentariile...
