De ce seamănă Donald Trump şi Boris Johnson: ei sunt „simptomele“ aceleiaşi boli a democraţiei

Într-o analiză comparativă publicată pe site-ul  Project Syndicate, profesorul Jeffrey D. Sachs scrie despre criza sistemelor politice din Marea Britanie şi Statele Unite, care a dus la alegerea în fruntea acestor ţări a unor lideri cu politici nepopulare şi dăunătoare.

Cum de cele mai venerabile şi influente democraţii din lume – Marea Britanie şi Statele Unite – s-au ales cu Donald Trump şi Boris Johnson la cârma lor? Trump nu greşeşte atunci când spune despre Jonhson că este „Trump al Marii Britanii”. Şi nu este vorba doar despre o asemănare de personalităţi sau stiluri: este şi o reflexie de defecte profunde în instituţiile politice care le-au permis unor asemenea oameni să câştige puterea.

Atât Trump, cât şi Johnson au ceea ce fizicianul şi psihologul irlandez Ian Hughes a numit „minţi dezordonate”. Trump este un mincinos cronic, promotor al rasismului şi un evazionist fiscal la scară largă. Raportul procurorului special Robert Mueller, privitor la investigaţia de 22 de luni a campaniei prezidenţiale din 2016 a lui Trump, a descris cazuri repetate în care Trump a obstrucţionat justiţia. Liderul de la Casa Albă este acuzat de peste 20 de femei de hărţuire sexuală, un comportament pe care l-a lăudat într-o înregistrare şi i-a cerut avocatului său să facă plăţi ilegale care au constituit încălcări financiare în campanie, scrie profesorul Jeffrey D. Sachs. 

.

Comportamentul personal al lui Johnson este asemănător . Este cunoscut ca un mincinos cronic şi la fel de dezordonat în viaţa personală, incluzând două mariaje eşuate şi o aparentă altercaţie domestică chiar înainte să devină oficial prim-ministru. Johnson a fost în mod repetat concediat de la locurile de muncă pentru că a minţit şi din cauza altor comportamente îndoielnice. Ca ministru de Externe, a făcut publice detalii din operaţiuni secrete de două ori – într-un caz, informaţii ale francezilor legate de Libia şi în alt caz, informaţii britanice legate de Iran. La fel ca Trump, şi el are o rată scăzută de popularitate în rândul tuturor grupurilor de vârstă, dar aprobarea creşte odată cu vârsta votanţilor.

Perioada petrecută de Trump în fruntea SUA prezintă un alt puzzle politic. Politicile sale sunt în general lipsite de popularitate şi rareori reflectă majoritatea opiniilor publice. Cea mai importantă victorie legislativă a sa – reducerea impozitelor din 2017 – era nepopulară la acea vreme şi a rămas la fel şi în prezent. Acelaşi lucru este valabil şi pentru politicile sale referitoare la schimbările climatice, imigraţie, construirea unui zid la graniţa cu Mexicul, reducerea cheltuielilor sociale, eliminarea unor aspecte-cheie din Obamacare, retragerea din acordul nuclear cu Iranul şi multe altele. Popularitatea lui Trump este în mod constant sub 50 la sută şi în prezent este în jur de 43 la sută, cu 53 la sută rata de dezaprobare.

Trump foloseşte ordonanţe de urgenţă şi ordine executive pentru a-şi implementa agenda nepopulară. În timp ce instanţele au respins multe ordonanţe, procesul judiciar este lent, complicat şi imprevizibil. În practică, SUA sunt mai aproape de domnia unei singure persoane decât oricând, în constrângerile precare ale Constituţiei sale.

Situaţia cu Johnson ar putea fi similară. Opinia publică s-a întors împotriva Brexitului, cea mai importantă problemă abordată de Johnson, după ce negocierile de retragere din UE au expus minciunile din campania de ieşire şi exagerările dinaintea referendumului din 2016. Deşi publicul şi o majoritate din Parlament se opun unui Brexit fără acord, Johnson a promis tocmai acest lucru, dacă nu reuşeşte să găsească o alternativă.

Există un răspuns evident la întrebarea despre cum două dintre cele mai venerabile democraţii din lume au instalat la putere minţi dezordonate şi le-au permis să urmeze politici nepopulare. Însă există şi o explicaţie mai profundă.

Răspunsul evident este că atât Trump, cât şi Johnson au câştigat susţinere printre votanţii mai în vârstă, care s-au simţit lăsaţi în urmă în ultimele decenii. Trump atrage în mod special bărbaţi conservatori albi, mai în vârstă, care au fost înlocuiţi de comerţ şi tehnologie şi, în viziunea unora, de către mişcările pentru drepturile civile din America, drepturile femeilor şi drepturile sexuale. Johnson se adresează alegătorilor mai în vârstă care au fost puternic afectaţi de dezindustrializare şi nostalgicilor care se gândesc la zilele de glorie ale puterii britanice.

Însă aceasta nu este o explicaţie suficientă. Ascensiunea lui Trump şi Johnson reflectă şi un eşec politic mai profund. Partidele care li s-au opus, Democraţii, respectiv Laburiştii, nu au reuşit să rezolve nevoile muncitorilor înlăturaţi de globalizare şi aceştia au migrat, ulterior, către dreapta.

Carenţa politică comună stă în mecanica reprezentării politice – sistemele de vot din ambele state. Alegerea reprezentanţilor printr-o pluralitate simplă folosind votul uninominal a dus la emergenţa a două partide dominante în ambele state, în loc de multitudinea de partide alese într-un sistem electoral cu reprezentare proporţională, caracteristic Europei de Vest. Sistemul două partide, care apoi duce la o politică a câştigătorului absolut, nu reprezintă interesele votanţilor la fel de bine ca guvernele de coaliţie, care trebuie să negocieze şi să formuleze politici care sunt acceptabile pentru două sau mai multe partide.

Situaţia din SUA: Trump domină Partidul Republican, dar doar 29 la sută dintre americani se identifică ca republicani, în timp de 27 la sută se identifică ca democraţi şi 38 la sută spun că sunt independenţi. Prin câştigarea puterii în interiorul Partidului Republican, Trump şi-a preluat mandatul cu mai puţine voturi decât rivala Hillary Clinton, dar cu mai mulţi delegaţi din colegiul electoral. Având în vedere că doar 56 la sută dintre americanii eligibili au votat în 2016, Trump a primit susţinerea a doar 27 la sută dintre votanţi.

Trump controlează un partid care reprezintă mai puţin de o treime din electorat şi guvernează în special prin ordonanţe. În cazul lui Johnson, mai puţin de 100.000 de membri ai Partidului Conservator l-au votat în funcţia de lider, şi implicit prim-ministru, în ciuda ratei sale de aprobare de doar 31 la sută (comparativ cu  47 la sută rată de dezaprobare).

Specialiştii în ştiinţe politice prezic că un sistem de două partide va reprezenta „ votantul de mijloc”, pentru că fiecare partid se orientează spre centrul politic pentru a obţine jumătate din voturi plus unul. În practică, finanţarea campaniei a dominat calculele partidelor americane din ultimii zeci de ani, aşa că partidele şi candidaţii au gravitat spre dreapta pentru a câştiga aprecierea donatorilor bogaţi.

În Regatul Unit, niciun partid mare nu reprezintă majoritatea care se opune Brexitului. Şi totuşi sistemul politic britanic ar putea favoriza o facţiune a unui partid pentru a face schimbări istorice şi îndelungate carora majoritatea votanţilor li se opun.