DILEMA ETICĂ Pastilele care te fac mai moral: „Mai bine-ţi stă pilula-n gură decât murdara-njurătură“

0
0

Este imoralitatea o boală? Dacă da, atunci se poate trata cu nişte pastile care vă-ntorc, biblic, obrazul stâng în faţa celui care vă loveşte peste obrazul drept. Medicamente ce vă fac mai buni, mai drepţi. Dacă nu, de ce să lăsaţi liberul arbitru să aleagă fapta rea? Întrebarea este: care e buna moralitate a îmbunătăţirii morale?


Alex îi diviniza pe Beethoven, Händel şi Mozart. Alex şi gaşca lui de adolescenţi îşi descărcau instinctele violente asupra celor lipsiţi de apărare. Era un hobby pentru ei: bătăi, jafuri, clasicul viol. Oricum, multă, multă violenţă. Alex şi gaşca lui au omorât o persoană. Aşa au mers lucrurile. Alex a fost singurul închis. 14 ani. Dar Alex a fost viclean şi a reuşit să scape, acceptând să fie cobai într-un experiment guvernamental menit să-l facă din rău bun şi să îi elimine instinctele criminale.

Experimentul îi provoca stări fizice greu de suportat. „Ceea ce ţi se întâmplă acum ţie este ceea ce ar trebui să se întâmple oricărui organism uman sănătos şi normal pus în faţa acţiunilor răului. Te vei face sănătos, atât fizic, cât şi psihic“, îi spuneau medicii. Iar Alex s-a făcut exact aşa de sănătos cum au vrut aceşti medici: de fiecare dată când vedea ceva violent, îi era greaţă. Îi era rău.

Potrivit unor norme sociale acceptate de oricine de pe lumea asta, comportamentul lui Alex este, acum, îndreptat. E mai bine aşa. Toate acţiunile lui Alex sunt în conformitate cu o minimă morală comună – Alex nu se mai ţine de rele. Totuşi, acestui adolescent îi lipseşte ceva: liberul arbitru. Alex nu mai poate să aleagă dacă face bine sau rău. Alege, fals instinctual, varianta fericită.

„Steroidul academic“
Alex este personajul principal dintr-o carte care a făcut istorie – „Portocala mecanică“, de Anthony Burgess – şi a cărei popularitate formidabilă a fost dublată de excelenta ecranizare făcută de Stanley Kubrik. Care este, în cele din urmă, preţul plătit pentru mântuire, par să se întrebe cei doi. Şi, deşi Alex nu există, problema lui pare să existe astăzi din ce în ce mai limpede. Dar din ce în ce mai greu de desluşit.

Caz concret: Ritalin, un medicament la îndemână, este un psihostimulant recomandat pentru pacienţii care suferă de hiperactivitate sau deficit atenţional (ADHD). Totuşi, Ritalin este răspândit şi ca „steroid academic“, pentru că stimulează puterea de concentrare şi îmbunătăţeşte memoria, potrivit unei analize a BBC News. Medicamente precum Ritalin sunt folosite de către studenţi şi specialişti pentru a-şi îmbunătăţi performanţele cognitive într-un mod asemănător cafeinei, însă cu efecte mult mai puternice.

„Să stimulăm empatia sociopaţilor!“
Că e Ritalin sau nu, un lucru e sigur: există medicamente care afectează felul în care oamenii răspund în faţa unor dileme morale, fie crescându-le simţul empatiei şi stimulându-le afilierea la grup (Oxitocină), fie reducând agresivitatea (Xanax). Acest fenomen se cheamă bio-îmbunătăţire morală, cognitivă şi comportamentală. Iar moralitatea acestei îmbunătăţiri împarte medicii, psihologii, eticienii în grupuri ce se intersectează arareori.

Julian Săvulescu (foto), cercetător româno-australian, profesor de etică la Oxford, spune că, dacă prin campanii de sensibilizare sau prin mesaje pozitive, agresivitatea nu scade substanţial, iar empatia nu creşte semnificativ, am putea căuta răspunsul în genetică şi biochimie. „Atâta vreme cât, pentru a deveni mai alerţi, consumăm cantităţi impresionante de cofeină, sau pentru a fi mai puţin deprimaţi, înghiţim pastile care să crească nivelul de serotonină din creier, de ce n-am gândi versiuni aplicate de remedii pentru stimularea unor dispoziţii morale care să ducă treptat la rezolvarea problemelor?“

Care este cauza schimbărilor climatice? Emisiile de carbon. A terorismului global? Fundamentalismul religios. Nu! Acestea sunt simptomele. Cauza principală sunteţi, de fapt, dumneavoastră. Julian Săvulescu, etician

Exemplul său: 1% din populaţia lumii e formată din psihopaţi. Cam ca Andres Breivik, extremistul norvegian care a ucis 77 de persoane. Totuşi, aceştia sunt responsabili de 50% dintre infracţiunile violente. Empatia, adică abilitatea de a simţi durerea unei persoane şi de a universaliza această durere, este centrul oricăror judecăţi morale. Aşadar, din punctul său de vedere, soluţia e simplă şi absolut necesară: să stimulăm empatia sociopaţilor! Iar pe noi, dacă tot putem, să ne facem mai deştepţi, mai puţin agresivi, mai buni. „E un imperativ moral să ne gândim nu doar să schimbăm lumea, dar să ne schimbăm pe noi!“

Imoralitatea – o boală?
Pe de altă parte, psihologul Mihai Copăceanu (foto) crede că Julian Săvulescu se înşală pentru că porneşte de la excepţii, de la cazurile extreme precum ucigaşul din Oslo. „Pe baza unor individualităţi nu putem extrage legi. Ucigaşul din Oslo nu este un argument, pentru că marea masă a oamenilor nu este aşa. Omul preferă sentimentele autentice în defavoarea celor false şi cu atât mai mult celor induse tehnologic. Ce sens are să ştii că soţia îţi poartă iubire ca rezultat al administrării unei injecţii? Oamenii vor să ştie ceea ce cred şi simt şi inima, sentimentele profunde sunt net superioare oricăror tehnologii.“

image
image
Discursul lui Julian Săvulescu pare frumos, dar e iluzoriu. O utopie. Filosofic bate câmpii. Nu poate avea aplicabilitate la 6 miliarde de oameni, de universuri unice, de dinamici psihice diferite şi încă nedesluşite. Mihai Copăceanu, psiholog

Dar de ce n-am trata imoralitatea sau morala deficitară ca pe un soi de boală? „Dacă modificăm biologia, putem modifica multe comportamente morale“, e de părere Săvulescu. „Sarcina nu e în mâinile biochimistului, ci pleacă de la părinţi, educatori, psihologi, legiuitori. E imposibilă o societate perfectă, deoarece comportamentul moral nu este rezultatul unic al motivaţiei morale“, îl contrazice Copăceanu.

„Frumuseţea lumii imperfecte în care trăim“
Beatrice Popescu Ghigeanu (foto), specialist în psihoterapie cognitiv comportamentală şi editor fondator al publicaţiei „Europe’s Journal of Psychology“, face distincţia între trei tipuri de îmbunătăţire morală: 1. îmbunătăţirea motivaţiei; 2. a înţelegerii şi 3. a comportamentului (conformism mai înalt la normele morale, deci o frecvenţă mai mare a acţiunilor corecte).

„Bio-îmbunătăţirea morală, oricât de seducătoare ar putea fi la prima vedere, ridică întrebări şi naşte dileme morale cu privire la păstrarea identităţii personale, intruziunea în viaţa privată, atentarea la libertatea individuală, efecte secundare. Un argument în favoarea utilizării cu precauţie a acestei bio-îmbunătăţiri morale vine din sfera culturii şi a artelor: cum ar arăta o lume cu oameni perfect adaptaţi, aliniaţi, angajaţi, înregimentaţi? Descătuşarea omului de suferinţă prin orice mijloace, privarea lui de şansa de a se autodescoperi sau de a-şi găsi sensul ar putea ştirbi puţin din frumuseţea lumii imperfecte în care trăim“, crede Beatrice Popescu Ghigeanu.

Soluţia sa? „Ca psihologi umanişti, milităm pentru o utilizare selectivă, şi nu în ideea orwelliană de a trăi într-o lume «perfectă», condusă de bio-eticieni constituiţi într-un «Inner Party» (n.r. – Partidul Interior, clasa conducătoare în romanul distopic „1984“, de George Orwell). Un mic amănunt face diferenţa dintre o utopie şi o distopie, iar dorinţa noastră ingenuă de a fi «cyber-punk» ar putea sabota cele mai nobile intenţii.“

image

„În era noastră înnoită, toată lumea-i fericită“
Un refren al viitorului postindustrial, configurat de Aldous Huxley în distopia „Minunata lume nouă“, sună aşa: „Mai bine-ţi stă pilula-n gură decât murdara-njurătură“. În lumea pilulei „Soma“ zugrăvită de scriitorul englez, oamenii au fost dresaţi să fie fericiţi – „În era noastră înnoită, toată lumea-i fericită“. Iar literatura, se pare, nu-i chiar aşa ruptă de realitate. Totuşi, oricine ar putea spune, cum a spus şi Huxley, că fericirea generală, ca unic program social, e cel puţin suspectă.

Medicamente sau terapie?


Psihologul Mihai Copăceanu spune că pilulele de moralitate n-ar putea înlocui niciodată terapia cognitiv-comportamentală. „Această întrebare l-a bântuit şi pe părintele psihanalizei, Sigmund Freud, cu mai bine de 100 de ani în urmă, când ştiinţa începuse să facă paşi mărunţi, dar importanţi. Freud, medic şi cercetător de laborator, se întreba dacă, odată cu avântul ştiinţei, oare nu se va ajunge la inventarea unei pastile care să înlocuiască terapia psihanalitică.

După un secol, nu s-a adeverit şi cred că va mai trece un secol cu aceleaşi rezultate. Medicamentele, în psihiatrie, în funcţie de scopul lor, acţionează punctual asupra chimiei creierului. Or, terapia ia în consideraţie aspecte ce transcend creierul: ale gândirii, emoţiei, trăirilor, amintirilor, dorinţelor, aspecte comportamentale, toate într-un parcurs bine determinat, coordonat, sistematic, folosind metode şi tehnici specifice, făcând apel la teorii şi proceduri psihologice, adică tratează complexitatea fenomenului psihic şi comportamental, nu doar pe părţi.

Că reduce hiperactivitatea la copil sau anxietatea la un adult, că ajută la un somn bun pentru depresiv este un efect, dar clientul este într-o continuă dinamică ce necesită a fi observată de terapeut. El trăieşte şi acţionează diferit, are evenimente în viaţa sa şi se reîntoarce la terapeut cu alte date. Or, aici, medicamentele rămân neputincioase chiar dacă schimbi doza sau tipul. Recunoaştem, ca psihologi, că în cazul unor tulburări psihoterapia trebuie însoţită în mod necesar de medicaţie. Se impune. Recunoaştem contribuţia medicaţiei pe termen scurt însă nu putem absolutiza efectele acesteia.“

PRO: „Antibioticele ne prind bine“

De Laurenţiu Staicu

Dacă tehnologia îmbunătăţirii genetice este încă o promisiune, alte minuni tehnologice menite să ne sporească performanţele sunt prezente deja de ani buni pe piaţă. Ne-am obişnuit aşa de mult cu ele, încât pentru mulţi dintre noi sunt la fel de banale ca aspirina. Mă refer la medicamentele care sporesc performanţele fizice sau cognitive, multe dintre ele putând fi procurate astăzi fără prescripţie medicală. Scandalurile din lumea sportului pe tema dopingului au devenit chiar plicticoase, pentru că „ştie oricum toată lumea că sportivii folosesc pastile“, cum îmi spunea deunăzi un prieten apropiat la un pahar de vin (o metodă străveche de îmbunătăţire comportamentală!)

De pildă, eritropoietina, care stimulează producerea de globule roşii sporind astfel rezistenţa la efort, este „prăjitura“ favorită a multor atleţi. Hormonul de creştere, care stimulează producerea de celule şi care se găseşte în mod natural în organismul uman, este un alt desert preferat în rândul sportivilor. Deşi se lucrează permanent la realizarea de noi teste care să depisteze aceste substanţe, este foarte costisitor să testezi concurenţii la toate probele sportive, individuale sau de echipă.

Nu poate spune nimeni că folosirea acestor medicamente de către cei care suferă de anumite disfuncţii fizice sau cognitive este imorală. La urma urmei, ele au fost produse de industria medicală tocmai pentru a ameliora starea de sănătate a bolnavilor care suferă de acele afecţiuni. Problema apare atunci când ele sunt folosite de cei care nu au, aparent, nevoie de ele. De pildă, folosirea stimulentelor de către sportivi este văzută ca imorală pentru că duce la o competiţie neloială. Dar dacă ar folosi toţi sportivii aceleaşi produse menite să sporească performanţa, ar mai fi, oare, imorală această practică? Pentru că vor rămâne în continuare diferenţe în planul performanţelor, în funcţie de abilităţile individuale.

Şi ce putem spune de Viagra sau Cialis, care amplifică performanţele sexuale, sau Provigil (Modafinil), care sporeşte starea de veghe şi concentrarea? Ar fi, oare, imoral să folosim o pastilă de Cialis ca să ne impresionăm prietena cu performanţele noastre sexuale? Sau una de Provigil ca să învăţăm pentru un examen dificil? Eu cred că nu. Sigur, vorbesc de un consum responsabil, care să ia în considerare riscurile asociate cu astfel de stimulente. Să nu uităm, totuşi, că şi antibioticele sunt tot un soi de enhancement artificial, iar consumul lor vine cu o serie de riscuri. Dar ne prind bine.

Laurenţiu Staicu este conferenţiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi cercetător în cadrul CELFIS (Centrul de Logică, Filosofia şi Istoria Ştiinţei). Predă cursuri de propedeutică filosofică, metafizică, filosofia biologiei şi etica ştiinţei.

CONTRA „Merită să te gândeşti la un basm“

De Constantin VIca

Fără a fi un bioconservator, voi avansa două motive pentru care utilizarea pastilelor şi substanţelor în ameliorarea/îmbunătăţirea cognitivă şi a condiţiei fizice ar trebui privită circumspect, cu suspiciune şi scepticism deopotrivă. Această ameliorare artificială şi externă este o cale nesigură şi presărată cu pericole. Ideea unei perfectibilităţi umane şi a unei dorinţe de perfecţionare nu e veche, are sute de ani. Dar mijlocul ales acum de noi, ultimii moderni, nu pare că ar corespunde scopului.

Amfetaminele, ca şi nootropicele, sunt foarte bune în îmbunătăţirea unor abilităţi cognitive pentru o perioadă limitată de timp. Asta o pot spune studenţii în sesiune, marele matematician Paul Erdős, poate chiar şi poetul Ion Barbu. Pe multe pieţe din lume există pastile derivate de amfetamine (Modafinil, Adderall, Desoxyn etc.) şi legislatorul a găsit de cuviinţă să le lase în pace, mai ales că sunt în mare parte dedicate copiilor cu ADHD. Acelaşi legislator care vede cu ochi buni şi Viagra (poate vârsta, cine ştie?). După cum se ştie, există o piaţă albă a „smart drugs“ (n.r. – droguri deştepte) şi una neagră. În cea „albă“ stau marile companii de farmaceutice (Big Pharma) care nu vor să permită cetăţenilor să-şi producă ei înşişi substanţele atât de folositoare – controlând piaţa prin brevete – şi, totodată, nu lasă alţi cetăţeni întreprinzători să le fabrice pe „piaţa neagră“ – controlând-o prin lobby-ul pe lângă legislator. Acest oligopol este problematic din punct de vedere moral. Implicaţiile lui sunt mari: întreg proiectul perfecţionării, ameliorării este unul controlat, dirijat şi „contaminat“ de o anumită ideologie corporatistă.

Am putea vorbi despre biopolitică, de controlul unei populaţii şi direcţionarea ei într-un anumit mod de viaţă. Amfetaminele, ca şi nootropicele sau Viagra, te fac mai eficient, poate chiar mai fericit. Nu numai la muncă, ci în tot ceea ce faci, în cercetările şi pasiunile tale. Dacă de-a lungul istoriei omul (a cărui natură, ca orice bioprogresist, o consider în flux, niciodată fixabilă) a avut parte de exerciţii pentru a atinge atât eficienţa, cât şi fericirea, de a se îmbunătăţi prin eforturi proprii, prin emancipare ordonată şi deschisă tuturor, acum omul poate face asta bazându-se doar pe o formulă chimică bine aplicată. În loc de mnemotehnică, ia Piracetam! În loc de grija faţă de corp, ia Viagra! Poate această simplificare va aduce cu sine, în timp, doar dezamăgire.

Înainte de a lua orice substanţă inteligentă merită să te gândeşti la un basm: „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Dacă eşti sigur că nu vei ajunge în Valea Plângerii, mergi mai departe.

Constantin Vica este publicist, asistent universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată (www.ccea.ro).

Scurtă analiză celor trei tipuri de îmbunătăţire morală

De Beatrice Popescu Ghigeanu

1. Îmbunătăţirea motivaţiei: motivaţie mai bună, trăsături de caracter mai bune, motivaţie mai puternică de a face bine.

Încercând să delimităm conceptual motivaţia în lumina diverselor teorii, realizăm că ea nu este neapărat într-o strânsă legătură cu trăsăturile de caracter. Dimpotrivă, motivaţia are la bază puternice resorturi fiziologice – nu putem nega componenta biologică a motivaţiei ca forţă dinamizatoare a acţiunilor noastre, bune sau rele. Motivaţia poate fi conştientă sau inconştientă, intrinsecă sau extrinsecă. Pentru o comunitatea fascinată de „training motivaţional“, avem veşti proaste: controlul motivaţiei poate fi înţeles doar într-o mică măsură. Multe din abordările trainingului motivaţional pot fi considerate „pseudo-science“. Până nu vom fi în stare să explicăm de ce multor oameni le lipseşte motivaţie, ne va fi greu să răspudem şi la întrebarea: cum controlăm motivaţia? Personal, mă îndoiesc că o pastilă va genera acel boost de motivaţie unei persoane, ea neavând aprioric clarificate în conştiinţa sa motivele sau sensul acţiunilor sale. O pastilă poate regla intensitatea unei acţiuni, dar nu oferă sens (în accepţiunea existenţială) acelei acţiuni. Vom şti în cel mai bun caz că facem bine, dar nu şi de ce sau în ce scop.

2. Insight îmbunătăţit: o înţelegere superioară a lucrului correct, accesibilă atunci când este nevoie să luăm decizii.
Intrăm într-o altă dilemă etică: de ce ar fi nevoie de un insight îmbunătăţit când acesta este un produs artificial, şi nu un produs al conştiinţei noastre nealterate? Ar fi acel insight unul autentic, produsul muncii noastre continue de autoperfecţionare, de construcţie interioară a virtuţilor, o luptă cu sine, cu demoni noştri, raportându-ne, in extremis, la personajele dostoievskiene? Mă îndoiesc că acest lucru este posibil, chiar şi dintr-un singur motiv: psihologia noastră morală este atât de complexă încât pe termen scurt sau mediu nu vom fi în stare să explicăm fundamentele neuroştiinţifice ale comportamentului nostru moral.

3. Îmbunătăţirea comportamentului: conformism mai înalt la normele morale şi, de aici, o frecvenţă mai mare a acţiunilor corecte.
În pofida tuturor cercetărilor în domeniul comportamentului uman şi în cea mai valorizată şi studiată ramură a psihologiei (psihologia cognitivă) sau a psihoterapiei (cognitiv-comportamentală), nu există dovezi care atestă faptul că o terapie reuşeşte să ridice nivelul sau statutul moral al oamenilor. Există câteva dovezi ştiinţifice că acest tip de terapie poate minimiza suferinţa, dar, de aici până la inculcarea unor valori morale, e distanţă mare. Cu atât mai puţin verosimilă ar fi inventarea unei pasile care să inducă judecăţi morale sau etice. Prin efectul de adaptare indus ar putea diminua predispoziţia unor persoane de a încălca normele etice. Şi aici ne referim la sociopaţi, dar nu garantează o „cură“, o terapie definitivă, cum nici terapia de reeducare nu o face. Nu pentru toţi subiecţii şi nu într-o proporţie covârşitoare. Dar, desigur, putem încerca să o facem şi chiar este dezirabil. Dacă ar exista o pastilă capabilă să diminueze nivelul corupţiei, românii ar fi printre primii care ar trebui să facă lobby pentru patentarea ei.

Beatrice Popescu Ghigeanu este specialist în psihoterapie cognitiv comportamentală, editor fondator al publicaţiei „Europe’s Journal of Psychology“ şi doctorand al Facultăţii de Filosofie.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

Viață sănătoasă


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri