Psihoterapeut: „Copilul poate să stârnească amintiri chinuitoare în părinte, care pot influenţa în mod eronat deciziile acestuia“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru cei care se întreabă dacă acest lucru nu va ştirbi autoritatea părintelui şi nu va inocula ideea de nesiguranţă, atunci când copilul descoperă că părintele nu are întotdeauna dreptate, Philippa Perry răspunde ferm: „Nu! Copiii au nevoie să fim noi înşine, să fim sinceri, nu să fim perfecţi”.

Autoarea cărţilor „Psihologie practică pentru părinţi” şi „Cartea pe care v-aţi fi dorit să o citească părinţii voştri”, psihoterapeuta britanică Philippa Perry acordă cea mai mare importanţă construirii şi îmbunătăţirii relaţiei parentale.

 Pe de-o parte există iubirea părinţilor pentru copiii lor, în esenţa ei, permanentă şi firească. Pe de altă parte, ea este supusă provocărilor de zi cu zi, printre care se numără presiunile şi aşteptările pe care adulţii le au faţă de ei înşişi în rolul de părinţi. Sau conflictele interioare resimţite în momentele de frustrate, enervare, furie, provocate de diverse comportamente ale celor mai mici sau mai mari. Pentru a le depăşi cu succes, Perry propune înţelegerea câtorva paşi, însoţiţi de exemple din experienţa sa de terapeut şi din cea de părinte:

1. Relaţia părinte-copil.

Ea explică faptul că a creşte un copil nu înseamnă (numai) acţiuni – lucruri pe care părintele le face cu copilul, pentru el sau îl pune pe el să le facă, traduse în educaţia prin învăţare. În primul rând, creşterea copilului porneşte de la relaţia dintre figura parentală şi copil, relaţie care va da celui mic siguranţă şi ulterior putere lui şi copiilor lui. „Dacă am fi plante, acea relaţie ar fi solul. Relaţia susţine, hrăneşte şi permite – sau împiedică – dezvoltarea. (...) Aceasta este o abordare pe termen lung şi nu o colecţie de sugestii şi trucuri. Mă interesează cum ne putem înţelege copiii şi nu cum îi putem manipula”. Însă, pentru a construi o relaţie autentică împreună cu cel mai mic membru al familiei, psihoterapeuta recomandă pasul 2.

2. Relaţia părintelui cu el însuşi, prin analizarea propriei copilării.

Copii nu fac ce spunem noi, ci fac ce facem noi”. Da, acest fapt vine cu o responsabilitate în plus. Pe lângă o monitorizare permanentă a propriului comportament, presupune şi conştientizarea propriei copilării şi a experinţelor şi emoţiilor trăite atunci. Care inevitabil se întorc, fie că părinţii îşi dau seama sau nu de acest aspect, deoarece „copilul poate să stârnească în noi amintiri care ne vor influenţa apoi în mod eronat deciziile de parenting, iar dacă nu ne facem timp să analizăm felul în care am fost crescuţi, această moştenire ne poate afecta pe nesimţite”. Astfel, se întâmplă ca atunci când părinţii reacţionează şi îşi evaluează reacţiile emoţionale să nu ia în considerare că acestea ar putea fi declanşate de o amintire şi nu de cele întâmplate în prezent. Un exerciţiu util propus de Perry ar acela prin care trăirea unor sentimente puternice negative în prezenţa copilului să fie privită ca o avertizare asupra a ceea ce a trăit părintele şi nu a comportamentului copilului.  Iar această conştientizare poate aduce o schimbare semnificativă în relaţie şi în felul în care copilul va înţelege intervenţia părintelui.

Însă rememorarea trecutului poate fi chinuitoare. În primul rând pentru că, nu de puţine ori, acesta poate conţine experienţe în care, pe lângă iubire, au existat şi critici, etichetări negative sau reproşuri. Care au modelat comportamentele ulterioare ale adultului în relaţiile cu ceilalţi şi au creat o voce care le poate vorbi în acelaşi fel propriilor copii. Perry explică faptul că fiecare părinte îşi doreşte să îşi iubească copilul, însă uneori acest bagaj emoţional negativ tinde să creeze nişte bariere sau reacţii care vorbesc mai mult despre suferinţa trecută şi neînţeleasă, decât despre sprijin necondiţionat, despre acceptare şi căldură, chiar şi atunci când sunt impuse copilului limitele de care are nevoie. Ca în exemplul lui Mark, tatăl a cărui poveste este expusă în primul capitol, „care nu a reuşit să îşi descătuşeze dragostea pentru fiul său până când nu şi-a descătuşat durerea” provocată de plecarea propriului tată atunci când el avea trei ani, experienţă pe care credea că o acceptase în cele din urmă, dar care l-a afectat din nou profund atunci când s-a născut fiul său.

În al doilea rând, exerciţiul conţine un grad de dificultate întrucât poate arunca o lumină nu tocmai favorabilă asupra ideii de „părinte bun”, o etichetare care vine, după cum spune autoarea, din obiceiul nociv al părinţilor de a se judeca mereu pe ei înşişi. Şi care poate duce la refuzul de a accepta că, în anumite situaţii şi cu anumite reacţii, pot greşi, ceea ce este firesc. Tocmai de aceea, pasul 3 este vital pentru o relaţie naturală cu cel mic.

3. „Ruptură şi reparaţie” – de ce e bine să cerem iertare copilului

Rupturile - neînţelegerile, presupunerile eronate, jignirile – sunt inevitabile în orice relaţie însemnată, intimă şi familială. Nu ruptura contează, ci reparaţia”, iar asta înseamnă o schimbare a reacţiilor şi/sau o discuţie clarificatoare cu copiii, care să conţină recunoaşterea greşelii şi a (le) cere iertare, după ce evenimentul s-a produs. „Pentru că nu este prea târziu să îi mărturisiţi că aţi greşit”, iar pentru un copil, chiar şi pentru un adult, înseamnă enorm.

Cu peste 20 de ani de experienţă terapeutică, Philippa Perry este cunoscută nu doar pentru cărţile publicate, cea mai recentă fiind „Cartea pe care v-aţi fi dorit să o citească părinţii voştri”, la Editura Trei, dar şi pentru documentarele sale pe teme de parenting şi sexualitate, pentru activitatea de prezentator de televiziune şi cea de jurnalist freelancer. 

Viață de cuplu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite