De ce nu este bine să ne dorim un copil prea cuminte ?

Important este ca în primii ani de viaţă copilul să fie ascultat de părinţi, chiar dacă adultul trăieşte cu convingerea că are întotdeauna dreptate FOTO Shutterstock

Orice părinte îşi doreşte să aibă copii ascultători, care urmează indicaţiile fără să comenteze. Dar acest tip de educaţie poate avea asupra viitorului adult o influenţă negativă.

Părinţii se simt mândri când li se spune că au copii cuminţi, dar obedienţa nu ar trebui să fie un obiectiv educaţional. Această teorie a fost lansată de americanul Alfie Kohn, specialist în comportament uman, în cartea „Unconditional Parenting. Moving from Rewards and Punishments to Love and Reason“ .

„Atunci când îi întreb pe părinţi ce fel de oameni şi-ar dori să devină copiii lor, niciunul nu-mi răspunde că ar vrea să fie supuşi şi ascultători. Toţi vor să crească oameni fericiţi, siguri pe ei, independenţi, generoşi. Dar un copil educat să nu iasă din cuvântul adultului se va transforma într-o persoană lipsită de iniţiativă şi de curaj, care va aştepta să primească îndrumări de la alţii“, este de părere Kohn. 

Această obedienţă poate deveni o problemă mai ales la momentul adolescenţei, când obişnuinţa de a urma indicaţiile altcuiva îi poate pune în situaţii riscante. „Aceşti tineri vor fi atraşi de personalităţile puternice, de lideri, pe care îi vor urma chiar dacă exemplul oferit va fi unul negativ“, avertizează Kohn. 

Important este ca în primii ani de viaţă copilul să fie ascultat de părinţi, chiar dacă adultul trăieşte cu convingerea că are întotdeauna dreptate. Copilul trebuie să înveţe că părerea lui contează, că este ascultată şi că merită un răspuns, chiar dacă nu va fi întotdeauna cel pe care îl aşteaptă.

Înrădăcinarea sentimentului de supunere 

Nu este greşit să obiectăm atunci când avem dreptate, iar copilul are nevoie să înţeleagă că poate şi trebuie să-şi susţină punctul de vedere. „Un părinte nu ar trebui să-i cultive copilului sentimentul de supunere, pentru că astfel se înrădăcinează ideea că nu are un cuvânt de spus şi că nu are rost să-şi exprime convingerile“, este de părere şi psihologul britanic Alison Roy, terapeut în cadrul Serviciului de Ajutor Psihologic pentru Adolescenţi şi Copii din East Sussex, Marea Britanie.

Curiozitatea, dorinţa de a explora sunt comportamente perfect naturale prin intermediul cărora copilul învaţă şi descoperă lumea. Numai că societatea le taxează, adesea, ca fiind o dovadă de proastă creştere, un eşec educaţional al părinţilor, se arată în publicaţia The Guardian. Un motiv suficient pentru ca aceştia să depună eforturi considerabile pentru ca micuţii să se conformeze regulilor general acceptate.

“Poţi să-ţi ameninţi sau să-ţi mituieşti copilul ca să te asculte, dar ca părinte trebuie să înţelegi cauza care stă la baza unui refuz. Poate că este prea obosit ca să facă ceea ce i s-a spus sau poate că îi este teamă să interacţioneze cu cineva. Un copil de 2-3 ani nu înţelege de ce trebuie să deseneze pe o bucăţică de hârtie, când are în faţa ochilor un perete imens şi gol pe care l-ar putea folosi mult mai bine în acest scop. Iar faptul că se ţipă la el nu va face decât să-l deruteze şi mai mult. Bineînţeles, există şi copiii care sunt prin natura lor mai liniştiţi, dar mulţi îşi formează un alt fel de a fi doar pentru că simt că astfel vor fi mai iubiţi de părinţi“, explică Alfie Kohn.

Prin urmare, copiii neastâmpăraţi nu trebuie domesticiţi, ci ghidaţi de căre părinţi, spune Kohn: „Ascultaţi mai mult, puneţi întrebări şi daţi mai puţine indicaţii. La un părinte apreciez curajul de a recunoaşte că mai are de învăţat şi că, uneori, este necesar să mai înveţe câte ceva alături de copilul său. Mă sperie, în schimb, acei părinţi care refuză orice altă abordare.“