Ziua în care românii au fost dați pe mâna rușilor. Încă de acum 300 de ani visau să ocupe Principatele și să le transforme în bază de acțiuni militare
0Rușii au pus ochii pe Principatele Române încă de acum aproape trei secole. De altfel, teritoriul Moldovei și al Valahiei a fost invadat în repetate rânduri de trupele rusești iar la conferințele de pace țarii au cerut insistent alipirea defintivă a românilor la Imperiul Țarist.
La începutul secolului al XVIII lea, în timpul domniei lui Petru I cel Mare, Rusia a devenit oficial o mare putere europeană. A fost o perioadă marcată de reforme dar și de victorii rusești răsunătoare, precum cele din Marele Război Nordic (1700–1721) culminând cu transformarea Rusiei într-un imperiu în anul 1721. Petru cel mare a modernizat armata, administrația și economia, integrând teritoriile rusești în sistemul statal european. Țarii care i-au urmat, în mare parte, au încercat să continue această modernizare și să transforme în țară marginală și parțial înapoiată într-unul dintre cei mai mari jucători din politica europeană. În aceast demers, interesele rușilor s-au izbit de cele ale otomanilor.
Imperiul țarist, emergent a încercat să câștige teritorii și prestigiu pe seama slăbiciunii tot mai accentutate a Imperiului Otoman, un „uriaș cu picioare de lut” care pierduse, în secolul al XVIII lea pasul cu lumea modernă, rămânând o reclivă medievală. Tocmai de aceea între ruși și turci au avut loc numeroase războaie. În economia acestor conflicte, Principatele Române au jucat un rol strategic foarte important. Erau vasale ale Imperiului Otoman dar dispuneau de resurse foarte bogate și importante și în plus, aveau o poziție extrem de favorabilă din punct de vedere strategic. Tocmai de aceea rușii au pus ochii pe Moldova și Valahia. Adică își doreau să le ocupe și să le integreze în imperiu. În felul acesta ajungeau să aibă controlul Dunării și accesul către toate provinciile otomane din Balcani. Nu mai vorbim de resursele pe care le puteau folosi de pe teritoriiile românești.
Atunci când oamenii țarului au început să se comporte ca niște stăpâni
În deceniul trei al secolului al XVIII lea, în timpul împărătesei Ana, rușii au enunțat oficial pretenția expresă de a anexa Principatele Române, ca punct strategic. Aceste pretenții au apărut în timpul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739. Inițial, războiul a pornit între ruși și turci. Conflictul s-a iscat după ce rușii s-au implicat în Războiul pentru Succesiunea Poloniei dar și în cel cu Persia. În plus, rușii doreau să-și extindă teritoriile la Marea Neagră în detrimentul Hanatului Crimeei, aliatul Imperiului Otoman. Rușii și-au echipat și înzestrat armata după model occidental. Ba chiar beneficiau și de comandanți francezi și germani. Cel mai important era Feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich, dornic să vadă, pe pielea turcilor, efectele reformelor sale în armata rusă.
A fost un conflict de uzură, mai ales în zona Crimeeană dar care s-a extins rapid pe teritoriul Basarabiei de astăzi dar și al Principatelor Române. În război au intrat și austriecii, ca aliați de conjuctură ai rușilor, contra otomanilor. Atât Moldova cât și Țara Românească au fost scoase la mezat de austrieci și ruși. Fiecare dorea să ocupe un teritoriu sau altul. Austriecii și-au exprimat pretenția de a anexa întreaga Valahie. De altfel armatele habsburgice au și ocupat părți din Oltenia și Muntenia. Rușii au fost și mai tranșanți, își doreau, nici mai mult, nici mai puțin ambele principate, granița Imperiului Țarist să ajungă direct pe Dunăre. De altfel, armatele feldmareșalului von Münnich au pătruns în Moldova și au ocupat-o. Neamțul ajuns în serviciul țarinei Ana, a început să se comporte deja ca un stăpân în Moldova. Amenința, dădea ordine și a dat mână liberă oamenilor să prade în stânga și în dreapta. Și-a permis chiar să ceară sume uriașe de bani moldovenilor.
„Hotinul a fost nevoit să capituleze la 31 august 1738, după care ruşii au început trecerea Prutului, făcând rechiziţii în ţinuturile Dorohoi, Cernăuţi, Hârlău și Suceava. La începutul lunii septembrie, avangarda rusă a ajuns aproape de Iaşi, domnul Grigore Ghica fiind nevoit să se retragă în sudul Moldovei, în locul său formându-se o căimăcămie. Astfel, mareşalul rus Muennich s-a instalat în capitala Moldovei, comportându-se ca un adevărat domn al ţării. El a ordonat să se traseze planul unei fortificaţii poligonale în jurul oraşului şi a organizat garnizoana capitalei, formată din câteva regimente de infanterie şi husari, plus „Corpul Valah” al lui Constantin Cantemir. Printr-o convenţie încheiată la 18 septembrie 1738 cu divanul ţării și sub ameninţarea cu jefuirea întregii Moldove, Muennich a impus următoarele condiții: moldovenii să fie credincioşi „cu toată inima” Rusiei; moldovenii să nu aibă legături cu inamicii Rusiei; boierii moldoveni pribegi să se întoarcă într-un an, urmând a beneficia de amnistie, iar cei care refuzau să nu fie iertaţi; Moldova să întreţină o armată rusă de 20.000 oameni33, pentru pază şi ordine în aşezările ţării; Moldova să dea 3.000 de salahori, anual, pentru lucrul la cetăţi; Moldova să se îngrijească de spitalele armatei ruse; ofiţerilor ruși ai celor 20.000 de militari să li se asigure toate cele de trebuinţă; nici un străin să nu acceadă la dregătorii; boierii şi slujitorii din Moldova ce nu servesc în administraţie să servească în armată şi să fie plătiţi de stat, dar să şi plătească dări către stat; 90 de pungi de bani să fie înmânate lui Muennich „acum”; 100 pungi de bani să fie date lui Muennich „în toţi anii”; nimeni să nu se sustragă de la plata celor rânduite, în bani sau în provizii, căci altfel „cu capul lor vor da samă”, preciza Laurențiu Chiriac în „Țările Române și influența războiului ruso-austro-turc din anii 1735-1739”, pentru Acta Moldaviae Meridionalis. Salvarea a venit, culmea, de la turci. Aceștia au reușit într-un fel sau altul să câștige războiul cu austriecii. În urma Păcii de la Belgrad, Principatele au rămas sub suzeranitate otomană.
Românii moneda de schimb a francezilor. Dați pe mâna rușilor de Napoleon
Au urmat însă și alte tentative rusești și austriece de ocupație a Principatelor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi a fost inaugurat protectoratul rusesc asupra Principatelor. Românii au scăpat de puterea protectoare a rușilor abia după Războiul Crimeei, în deceniul al cincilea al secolului XIX. Adică după aproape un secol. Țarii ruși nu se mulțumeau însă doar cu protectoratul ci au insistat mereu pentru înglobarea efectivă a Principatelor în Imperiul Rus. De exemplu, în urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1792 a fost reluată ideea „Planului Dacic” adică de unificare a celor două Țări Române, într-un singur stat dar sub o dinastie rusă. De această dată norocul nostru de conjuctură au fost austriecii.
Habsburgii râvneau și ei măcar la o bucată din Principate și s-au opus categoric pretențiilor rusești. Pentru a nu se trezi cu dușmani din două părți, rușii au fost nevoiți să înghită în sec. Dar nu au renunțat la ideea ocupării Principatelor Române și o vor relua cu diferite ocazii de-a lungul începutului de secol XIX. A existat un moment aproape fatal pentru români. Este vorba despre Congresul de la Erfurt acolo unde, în mod oficial, Principatele Române au fost date pe mâna rușilor, chiar de Napoleon. Propriu-zis, între 27 septembrie și 14 octombrie 1808, în orășelul Erfurt, din Thüringen, centrul Germaniei, a avut loc faimoasa întâlnire dintre Napoleon, împăratul Franței și cel mai puternic om de pe continentul european, cu marele său rival, țarul Rusiei Alexandru I.
„Pe lângă împărații francez și rus, au fost prezenți majoritatea suveranilor germani. Aceștia din urmă, însă, nu se aflau la Erfurt pentru a participa la „congresul prinților”, așa cum a fost adesea numit, ci pentru a completa curtea extinsă a celor doi protagoniști. Majoritatea acestor prinți care se grăbiseră la spectacolul orbitor de la Erfurt erau puțin mai mult decât spectatori, cel mult actori minori la summitul dintre cei doi împărați puternici care împărțiseră Europa la Tilsit în 1807”, preciza Michael Kerautret în „The Meeting of Erfurt”. Această întâlnire care survenea Tratatului de la Tilsit din 1807, a fost o încercare a lui Napoleon de a se apropia de țarul Rusiei, în speranța că va putea izola Austria și pacifica Spania, în liniște.
L-a presat pe Alexandru I să se declare ferm aliat al lui Napoleon împotriva Austriei și astfel să descurajeze orice tentativă vagă de agresiune din partea acesteia din urmă. Culmea, tocmai Talleyrand, marele om de stat francez l-a sfătuit pe Alexandru I să refuze, convins că Napoleon ducea țara de râpă. La Erfurt, Napoleon dorea mai mult ca orice să-l țină pe țarul Rusiei împotriva Marii Britanii, în timp ce Alexandru I, căuta să obțină neutralitatea lui Napoleon în privința Imperiului Otoman. Ceea ce ne interesează este faptul că la Erfurt, în mod oficial, Principatele Române au fost date pe mâna rușilor. De această dată nimeni nu s-a mai opus acestor planuri. „ În ceea ce privește Turcia, Napoleon se resemnase dinainte să permită Rusiei să-și păstreze provinciile Moldova și Țara Românească, lucru sancționat de articolul 8 al tratatului. Cu toate acestea, s-a decis ca anexarea să fie amânată pentru a menține aparențele”, preciza Michael Kerautret în același articol. De altfel, acest aspect este stipulat și în actul final al Congresului de la Erfurt.
„ Majestatea Sa Împăratul tuturor Rușilor, în urma tuturor revoluțiilor și schimbărilor care tulbură Imperiul Otoman și care nu lasă nicio posibilitate de a da și, în consecință, nicio speranță de a obține garanții suficiente pentru persoanele și bunurile locuitorilor Țării Românești și Moldovei, după ce a dus deja limitele Imperiului său până la Dunăre pe acea parte și a unit Țara Românească și Moldova cu Imperiul său și neputând decât cu această condiție să recunoască integritatea Imperiului Otoman, Împăratul Napoleon recunoaște numita uniune și numitele limite ale Imperiului Rus, extinse pe acea parte până la Dunăre”, se arată la punctul 8 al actului oficial al Congresului.
La rândul său, ministrul de Externe, Talleyrand, dorea ca Principatele Române să ajungă sub stăpânire austriacă tocmai pentru a stârni o rivalitate între ruşi şi austrieci. Și de această dată salvarea a venit providențial. Mai precis, Napoleon și țarul Alexandru I a rupt prietenia șubredă și s-au întors la război. Așa că rușii s-au mulțumit doar cu Basarabia, în 1812. Până în anul 1878, rușii au mai încercat anexarea Principatelor Române. Ba chiar le-au ținut sub ocupație militară din 1829 până în anul 1834, generalii ruși supervizând politica Principatelor. De fiecare dată, românii au avut noroc, fie de Marile Puteri care nu vedeau cu ochi buni tendințele expansioniste ale Rusiei, fie de schimbările geopolitice care zădărniceau planurile rușilor.
Se încarcă comentariile...
