Ziua în care România s-a prăbușit în hăurile istoriei. Cum au lucrat sovieticii și dușmanul din interior pentru stalinizarea țării
0Pe 6 martie 1945, România pășise pe un drum fără întoarcere care avea să-i marcheze destinul în mod decisiv. Prin manevre propagandistice și presiuni sovietice este instaurat primul guvern pro-comunist și pro-rus din țara noastră. În doar câțiva ani, România va deveni Republică Socialistă.
Pe data de 6 martie 1945, la conducerea României era instalat Guvernul Petru Groza. Era la mai puțin de o lună de la întâlnirea „Celor Trei Mari” de la Ialta și cu aproximativ două luni înainte de încheierea oficială a Celui de-al Doilea Război Mondial.
Acest Guvern era dominat de membrii Frontului Național Democrat, la rândul său format dintr-o mulțime pestriță din care nu lipseau comuniștii, social-democrații, maghiari, disidenți din partidele istorice. Deși acest guvern se declara „de largă concentrare democratică” și garant al valorilor democratice, în realitate, numirea Guvernului Petru Groza a însemnat condamnarea României la comunism.
Atunci când România a avut iluzia că se poate salva
România intrase în Cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei Naziste și parcticipase inclusiv la campania din est a naziștilor contre sovieticilor. Campania s-a terminat prost pentru armata română decimată la Cotul Donului și în Stepa Calmucă. Nici nemții nu o duceau prea bine.
După ce au înghețat în Rusia, trupele germane au fost efectiv măturate înapoi către vest de o puternică contraofensivă sovietică. Pe frontul de Vest, armata lui Hitler nu a putut preveni debarcarea aliaților americani și britanici pe plajele Normandiei. În vara lui 1944 devenise clar faptul că Germania se apropia de înfrângere.
Românii, pentru a evita să sfârșească în tabăra învingătorilor dar mai ales să nu fie ocupați de armatele rusești care avansau în ritm accelerat către vest, au decis să schimbe taberele.
Pe 23 august 1944, regele Mihai I, suveranul care stătuse în umbra tatălui și mai apoi a mareșalului Antonescu, avea să ia prima decizie importantă a domniei sale. Dă o lovitură de stat și îl demite pe mareșalul Antonescu din funcția de șef al statului român. În plus, ordonă arestarea și condamnarea sa.
Din punct de vedere diplomatic, consiliat de marii lideri ai partidelor istorice, tânărul suveran decide întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste și revenirea la alianța tradițională cu marile puteri Occidentale.
Din inamic, Rusia Sovietică a devenit, brusc, „marele prieten de la răsărit”. Soldații care luptaseră alături de nemți s-au trezit că pleacă alături de ruși contra foștilor aliați. Românii au avut, o scurtă perioadă, iluzia că vor scăpa ușor din această poveste. Adică vor reuși să păstreze regimul democratic și protecția occidentalilor, în ciuda despăgubirilor uriașe de război pe care trebuiau să le plătească.
Primul guvern, după căderea lui Antonescu, a fost cel condus de generalul Sănătescu, format din membrii ai Blocului Național Democratic, o construcție politică care reunea majoritatea partidelor din România. Nici regele Mihai, nici măcar marii lideri ai partidelor istorice precum Iuliu Maniu, nu au știut că soarta României fusese deja decisă și că marile puteri occidentale nu aveau niciun interes în protejarea țării noastre. Englezii i-au preferat, din rațiuni economice, pe greci. Iar americanii le-au făcut hatârul.
Inamicul din interior
Pe data de 9 octombrie, pe o foaie de hârtie s-a scris soarta României. Este vorba despre acel faimos acord de procentaj dintre Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii și Iosif Stalin, temutul dictator sovietic.
Lumea a fost împărțită pe șestache. România a fost efectiv sacrificată și dată rușilor. „În ultima vreme au fost semne de posibile divergenţe de politică între noi şi ruşi referitoare la ţările din Balcani, în special Grecia. De aceea noi am sugerat ambasadorului sovietic de la Londra ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar noi în Grecia”, îi scria Churchill preşedintelui american, încă de pe 31 mai 1944.
Această situația va fi consfințită la Ialta, anul următor. Până atunci, însă, Stalin dorea să se asigure că în toate zonele de influență, sovietizarea și bolșevizarea va începe cât mai curând. Totul sub masca democrației, a binelui poporului, a luptei contra partidelor politice corupte. În acest context, comuniștii din România, bine ațâțați și conduși de agenții sovietici plasați deja pe teritoriul țării noastre după 23 august 1944, și-au început treaba.
Au devenit inamicul din interior, parșiv și amăgitor, profitând de orice slăbiciune a populației extenuată de război. Pe 13 octombrie 1944, la numai patru zile de la acordul de procentaj, au început primele manevre. Comuniștii și social-democrații au ieșit de la Guvernare și au constituit Frontul Național Democrat. Această manevră a stricat deja echilibrul politic. În plus, comuniștii au început imediat o campanie virulentă de compromitere a partidelor istorice și a democrației, în general. Demersurile propagandistice, sabotajele și constantul dezechilibru politic produs de Frontul Național Democrat au dus la căderea guvernului Sănătescu.
Acesta și-a depus mandatul pe 6 decembrie 1944. În locul său a fost numit generalul Nicolae Rădescu, un alt om capabil, ofițer de carieră. Acest Guvern a fost ultima încercare de rezistență democratică a României. Ca și în cazul guvernării precedente, comuniștii și aliații politici din Frontul Național Democratic au continuat să pună bețe în roate, să facă jocurile Kremlinului. Comuniștii au organizat manifestații de stradă, „pentru apărearea democrației”, au făcut sabotaje pentru a produce agitației. În plus, rușii numeau prefecți loiali comuniștilor, prin județe, fără știrea Guvernului. Era o situație extrem de grea și de gravă.
Ziua în care România a pășit pe drumul socialismului brutal
După Conferința de la Ialta, presiunea comunistă în România s-a intensificat. A atins apogeul. Pe 24 februarie 1945, comuniștii au organizat o puternică manifestație antiguvernamentală.
Printre manifestanți au fost infiltrați agitatori care au deschis focul asupra mulțimii din dreptul cordoanelor de soldați. Efectul a fost cel scontat. Comuniștii au cerut „decapitarea” generalului Rădescu dar și, ironia sorții, constituirea unui guvern, „cu adevărat democratic”. Generalul Rădescu nu s-a pierdut cu firea și a explicat clar că focurile de armă nu au fost trase de soldați. Nu l-a ajutat prea mult. Discursul său, prin care erau justificare și explicate faptele au fost interzis la radio de omul sovieticilor în România. Mai apoi, văzând că nu merge cu „mănuși” în problema României, sovieticii au trecut la baionetă.
Pe 28 februarie, la patru zile după incident, Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe, poposea în audiență la regele Mihai. Oficialul rus, pe un ton de comandă, i-a cerut regelui să-l demită pe generalul Nicolae Rădescu, descriindu-l drept „fascist”. Vâșinski s-a dat în spectacol, iritat de refuzul regelui, și a dat cu pumnul în masă. Mai apoi a ieșit în trombă strigând „Ialta sunt eu!”. Cel pe care-l dorea Vâșinski drept prim-ministru în locul lui Rădescu era Petru Groza. Acesta era un cal troian inflitrat încă din timpul celui de-al doilea Guvern Sănătescu ca viceprim-ministru. Culmea, Petru Groza nu era un comunist. Era însă marioneta perfectă. Un om care a avut o carieră politică încă din perioada interbelică, dar care nu a ajuns acolo unde a râvnit mereu, la funcțiile înalte. Așa că era dispus să facă jocurile oricui.
„Petru Groza a fost vicepreşedinte al Consiliulu de Miniştri în cabinetele Sănătescu şi Rădescu şi fost prim ministru. Este un fost avocat şi latifundiar de 69 de ani, din Deva, Transilvania. Nu este, formal, comunist, dar conduce partidul afiliat acestora, Frontul Plugarilor. Este fiu al unui preot ortodox, a studiat în Budapesta, Berlin şi Leipzig şi a devenit un om foarte bogat. A intrat în politică în 1919, a fost închis de câeva ori în legătură cu acţiunile de stânga ale mişcării ţărăneşti, dar a fost ales deputat între 1922 şi 1927, ministru pentru Transilvania în cabinetul Averescu din 1920, ministru interimar la Comuncaţii în 1921, ministru al Lucrărilor publice în anii 1926 – 1927 şi apoi ministru al Transporturilor. Deşi este extrem de ambiţios, a fost bucuros să îşi menţină poziţia de marionetă în guvernul 1948 – 1952. Comuniştii l-au folosit pentru a-şi camufla scopurile, datorită caracterului său de nabab marxist. Deşi a jucat rolul unui om conştient de sine, Groza a fost întotdeauna o păpuşă a comuniştilor din România şi a părut că sovieticii au fost determinaţi pentru o lungă perioadă de timp să îl folosească drept paravan în penetrarea comunistă a ţării”, se arată într-un document din 1953 păstrat în arhivele Radio Europa Liberă.
Primind semnale de la ministrul de externe că România a fost efectiv abandonat, regele Mihai nu are de ales și îl lasă pe Petru Groza să alcătuiască lista noului Guvern. Era un o adunătură pestriță, antagonistă în convingeri politice dar totuși animată de un singur scop: acela de a servi Moscovei și de a transforma România în stat comunist.
„Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă”, se arată în „România sub jugul sovietic” de Reuben H. Markham, traducere de George Achim. Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost nevoit să accepte lista de miniștrii a lui Petru Groza. România alunecase în hăul comunismului.
Se încarcă comentariile...
