Viziunea care a schimbat destinul omenirii. A transformat o credință prigonită într-o religie care avea să scrie istorie
0O bătălie dată acum mai bine de 1700 de ani, aparent banală, a schimbat complet istoria umanității. Victoria unui pretedent la tronul imperial roman a transformat creștinismul dintr-o religie persecutată într-o credință care s-a răspândit pe tot globul și a schimbat definitiv mersul lumii.
În dimineața zilei de 28 octombrie a anului 312 d Hr, două armate puternice erau despărțite de râul Tibru, acel legendar curs de apă care străbătea Roma, orașul etern a Imperiului Roman, cel mai mare imperiu din istoria umanității. De o parte a râului se aflau legiunile credincioase ale lui Constantin, iar de cealaltă cele ale lui Maxentius. Ambii își disputau tronul imperial și puterea supremă.
După o perioadă de manevre tactice, cele două armate s-au încleștat în luptă, umplând Tibrul de sânge și cadavre. Deși cu o armată inferior numerică și fără să beneficieze de protecția zidurilor Romei, Constantin distruge armata rivalului său. Capul lui Maxentius avea să sfârșească în vârful unui par, purtat pe străzile Romei, sporind prestigiul trupelor victorioase.
Aparent a fost o bătălie banală pe scena istoriei. Una dintre multele lupte pentru putere care au sfâșiat Roma în veacurile de anarhie și luptă pentru putere între augusti, cezari, comandanți militari, impostori și toți cei care visau să stăpânească peste întreaga lume (pentru mulți dintre oamenii de atunci, Imperiul Roman reprezenta aproape întreaga lume cunoscută). În realitate, spun specialiștii, această bătălie, cunoscută drept bătălia de la podul Milvius, a schimbat soarta întregii omeniri și a modificat decisiv cursul istoriei. Dacă victoria nu ar fi fost al lui Constantin, lumea ar fi arătat cu totul altfel.
O epocă a setei de putere și a anarhiei
Imperiul Roman a schimbat definitiv chipul și destinul Europei, dar și al tuturor teritoriilor cucerite, din Britania și până în Irakul de astăzi, de pe frontiera renană și până la fruntariile Saharei. Romanii au răspândit civilizația și cultura, au făurit popoare și limbi care au rezistat până astăzi. Imperiul Roman a însemnat o epocă a cuceririlor, a sângelui a robiei, dar și o eră a civilizației, culturii și progresului. După două secole de aur ale civilizației romane, sub oblăduirea unor împărați capabili, vizionari, pacificatori, mirajul puterii supreme a prăbușit totul. Din anul 235 d Hr și până în anul 284 d Hr, anarhia a pus stăpânire pe imperiu. A fost un secol dominat de luptele dintre pretendenții la tronul imperial. Comandanții militari erau împărați de legiuni, garda pretoriană asasina împărați, scotea la mezat funcția imperială, iar oameni din toate colțurile imperiului se visau stăpânii lumii. Din cauza războiului civil, imperiul a devenit vulnerabil.
Pe lângă legiunile care se măcelăreau între ele, barbarii făceau ravagii în provincii, deopotrivă cu foametea și molimele. În acest secol de criză Roma a fost la un pas de prăbușire. A fost salvată de Diocletian, un provincial din Dalmatia (Croația de astăzi), care s-a dovedit a fi un politician extrem de capabil, dar și un comandant militar priceput. A reorganizat imperiul. Mai precis l-a împărțit în două, în anul 293 d Hr, tocmai pentru a fi mai ușor de apărat și mai ușor de gestionat. A inaugurat și un nou sistem de conducere. Se numea Tetrarhia. Puterea era împărțită în patru. Doi augusti (adică doi împărați) și doi caesari (doi adjuncți). Un august și un caesar conducea împreună câte o jumătate de imperiu. Adică doi în Imperiul Roman de Apus și doi în Imperiul Roman de Răsărit. Sistemul s-a dovedit viabil, ducând la salvarea imperiului, la o relativă pace și stabilitate. Diocletian a fost singurul împărat roman care a decis să renunțe la această demnitate, de bună voie. Bolnav, acesta s-a retras la țară și a trăit ca un fermier restul zilelor. În locul său, au venit alți augusti și alți caesari.
O parte au murit destul de rapid. În cele din urmă echilibrul Tetrarhiei părea refăcut. Până în momentul în care, unul dintre caesarii de la Roma, Maxentius, cu ajutorul trupelor pretoriene s-a proclamat împărat, în ciuda voinței celorlalți. În cealaltă parte a Imperiului, Constantin, fiul unui mari general din Britania, era, la rândul său, proclamat împărat de proprii soldați. Războaiele civile se întorcea în Imperiul Roman cu o furie de nemaivăzut. Maxentius s-a baricadat în Roma și a reușit să-i învingă pe toți cei veniți împotriva sa. L-a ucis pe superiorul său, augustul Severus, dar a înfrânt și armatele lui Galerius, împăratul Imperiului Roman de Răsărit. Singurul care-l mai putea opri era Constantin, caesarul din Britannia.
Un marș de aproape 3000 de kilometri și un semn divin
Constantin nu a ezitat. Era recunoscut ca împărat în Britannia și Gallia. A pornit în marș forțat către Roma cu 40.000 de soldați, adică câteva legiuni. A început drumul în anul 312 d Hr, odată cu topirea zăpezilor. A străbătut Franța de astăzi și a trecut Alpii, în Italia de nord. A reușit să învingă trupele trimise împotriva sa de Maxentius la Turin (Torino, de astăzi) dar și la Verona. După ce a ocupat nordul și-a continuat marșul către Roma. A ajuns în fața Tibrului și doar râul îl despărțea de Cetatea Eternă.
Deși mai părea doar un hop, victoria era departe. Și Severus dar și Galerius au capotat în fața zidurilor Romei. În plus, Maxentius avea o armată superioară numeric. În mod bizar, Maxentius nu a stat în spatele zidurilor și a ieșit să lupte în câmp deschis cu trupele lui Constantin. Cele două armate erau despărțite doar de râu dar și de o punte, nu departe de podul Milvius de pe Via Flaminia, distrus de Maxentius. Atunci a intervenit supranaturalul. Pe de o parte, Maxentius a consultat oracolele păgâne și i s-a spus că „inamicul Romei va muri în aceea zi”. Încurajat, Maxentius a decis să-l înfrunte pe Constantin.
De cealaltă parte, Constantin ar fi avut o viziune. Această viziune este atestată documentar. Eusebiu de Caesareea, un teolog creștin care a scris „Istoria Ecleziastică” dar și „Viața lui Constantin” descrie lucrurile în felul următor: Constantin cu armata sa mărșăluia și a văzut o cruce luminoasă deasupra lui, iar odată cu ea cuvintele grecești „En toutōi níka” sau în traducere „Cu acest semn vei învinge”. Ulterior, în aceea noapte, Constantin a avut un vis în care Hristos i-a spus că ar trebui să folosească semnul crucii împotriva dușmanilor săi. Constantin a fost impresionat de aceste viziuni și a ordonat ca toți soldații să-și deseneze pe scuturi semnul Chi-Rho, o monogramă sacră, reprezentând primele două litere din cuvântul grecesc „Hristos”. Episodul este consemnat, cu mici diferențe și de Lactantius, sfătuitorul lui Constantin și totodată un cunoscut autor creștin.
„Cu acest semn vei învinge”
Ambii împărați erau asigurați de viziuni sau oracole că vor obține victoria. Deși mai puțin numeroase, trupele lui Constantin erau mai experimentate și mai bine pregătite pentru luptă. În plus, Maxentius a făcut greșeala să atace primul. A trimis detașamente dincolo de puntea de pe Tibru să facă o breșă în linia de apărare a legiunilor lui Constantin. Au fost respinși. Mai mult decât atât, Constantin a declanșat contraatacul. În degringoladă, loviți puternic, oamenii lui Maxentius s-au îngrămădit pe pod. Puntea s-a rupt iar mulți soldați s-au înecat. Inclusiv Maxentius. Constantin a anihilat armata rivalului său și a devenit împărat.
În anul 313 d Hr, Constantin dă Edictul de la Milano prin care a precizat că „nimănui, dar absolut nimănui, nu trebuie să i se refuze oportunitatea de a se devota religiei creștine”. Ulterior, creștinii au început să devină o prezență constantă la curtea lui Constantin. A numit creștini în funcții înalte și le-a acordat preoților creștini aceleași privilegii ca și celor păgâni. A renunțat inclusiv la zeul său preferat, Sol Invictus, și din anul 323 d Hr a proclamat 25 decembrie ziua de naștere a lui Iisus Hristos. În anul 325 d Hr a participat personal la Conciliul de la Niceea, cel care a pus bazele dogmatice și canonice ale creștinismului. Constantin, care a ajuns să fie cunoscut drept „cel Mare”, a ridicat biserici, inclusiv celebra „Sfânta Sofia”, în orașul său de suflet, Constantinopol. Cu toate acestea, Constantin s-a botezat abia pe patul de moarte în anul 337 d Hr, fiind considerat cel de-al 13 lea apostol al lui Hristos.
Victoria care a schimbat istoria lumii
Până la Constantin cel Mare, creștinii au fost în mare parte prigoniți. Inclusiv Dioclețian a inițiat edicte de prigonire a creștinilor și a îndemnat la uciderea acestora. Victoria lui Constantin la podul Milvius dar și apropierea sa față de creștinism a transformat o credință prigonită într-o religie care s-a răspândit cu viteza fulgerului în tot imperiul. Ba chiar, domnia lui Constantin și protejarea creștinilor a dus la organizarea bisericească, dogmatică, pavând drumul pentru recunoașterea sa ca religie oficială a imperiului. Din acel moment creștinismul va deveni religia definitorie în provinciile imperiului și cea care va modela cursul întregii istorii. Deși mulți istorici moderni se îndoiesc de veridicatea poveștilor cu viziunile lui Constantin, este totuși greu explicabil cum un adorator al zeului Sol Invictus s-a transformat în susținător al creștinismului. Și asta în ciuda prigoanei exercitate de înaintașii săi. Ipotezele sunt multiple, de la interese politice, experiențe religioase sau pur și simplu un instrument de propagandă.
Se încarcă comentariile...
