Una dintre cele mai impresionante și motivante povești ale istoriei. Cum au reușit niște femei să salveze o întreagă garnizoană

Istețimea și curajul unor femei din Germania secolului al XII-lea au reușit să salveze viața unei întregi garnizoane. Ideea lor genială l-a impresionat și pe unul dintre cei mai importanți lideri ai vremurilor. Peste veacuri, povestea lor a devenit un adevărat exemplu de ingeniozitate și devotament.

Femeile din Weinsberg cărându-și bărbații în spate FOTO wikipedia

De-a lungul istoriei au existat oameni care au reușit să acționeze în cel mai ingenios mod posibil în situații-limită. Unul dintre aceste episoade a avut loc în Germania secolului al XII-lea, o perioadă marcată de numeroase lupte pentru putere între puternicii stăpâni feudali, care încă își disputau ruinele marelui Imperiu Carolingian. Protagoniste au fost de fapt o mână de femei inteligente și hotărâte care au reușit să-l întreacă în șiretenie pe unul dintre cei mai mari lideri politici ai vremii. Isprava lor a devenit legendară în lumea medievală iar ele au rămas cunoscute drept "Treue Weiber von Weinsberg”( "Femeile credincioase din Weinsberg"). 

Un imperiu germanic turbulent care revendica strălucirea Romei

Povestea "femeilor credincioase din Weinsberg” începe în secolul al XII-lea în Sfântul Imperiu Roman de neam germanic (Germania de astăzi, dar și teritorii din Cehia, Austria, nordul Italiei și estul Franței). Așa cum ne arată și denumirea, Sfântul Imperiu Roman de neam germanic se dorea continuatorul Imperiului Roman în varianta sa germanică, dat fiind faptul că centrul său de putere se afla în teritoriile puternicilor principi germani. Originea acestei structuri politice poate fi identificată în timpul Imperiul făurit de Carol cel Mare, care la rândul său se dorea un urmaş barbar al prestigiului imperial roman.

Carol cel Mare a fost încoronat în mod simbolic în anul 800 împărat la Roma de către papa Leon al III-lea, în ziua de Crăciun. Prin acest gest se afirma ideea renașterii Imperiului Roman în Occident, dispărut în 476 d.Hr. Carol conducea deja un vast regat care cuprindea actuala Franță, Germania de Vest, Nordul Italiei și alte teritorii. Încoronarea sa a creat ceea ce istoricii numesc „Imperiul Carolingian”, considerat primul pas către viitorul Sfânt Imperiu.  După moartea lui Carol cel Mare, imperiul său a fost împărțit între moștenitori. Prin Tratatul de la Verdun din 843 d.Hr, s-au constituit trei regate, iar partea răsăriteană, Francia de Est, va deveni nucleul viitoarei Germanii. Din această structură politică se va ridica noua putere imperială. Întemeietorul propriu-zis al Sfântului Imperiu Roman de geam germanic a fost regele Otto I, din dinastia saxonă.

Acesta a intervenit în Italia pentru a sprijini papalitatea și a fost încoronat împărat la Roma de către papa Ioan al XII-lea, în 962 d Hr. Această încoronare a marcat restaurarea titlului imperial în lumea germană și este considerată, în mod tradițional, actul de naștere al Sfântului Imperiu Roman de neam germanic. Împărații erau aleși de principii germani și domneau în primul rând asupra teritoriilor germane, deși pretențiile lor erau universale, continuând simbolic Imperiul Roman creștin. Imperiul nu era însă un stat centralizat, ci o construcție de tip mozaic, formată din ducate, principate, episcopii și orașe libere, unite sub autoritatea unui împărat ales. Tocmai de aceea, de multe ori Sfântul Imperiul Roman de neam germanic a fost zguduit de lupte pentru putere, de tendințele de rebeliune ale marilor feudali dar și de conflictele cu papalitatea. 

Când doi feudali se sfâșie pentru putere

Un exemplu elocvent al situației de fapt în Sfântul Imperiu Roman de geam germanic a fost conflictul dintre împăratul german Conrad al III-lea și casa de Welf, puternicii duci din Lombardia. Practic, acest conflict reflecta rivalitatea dintre două mari familii nobiliare germane: Hohenstaufenii și Welfii. Totul a început după moartea împăratului Henric al V-lea, ultimul monarh din dinastia saliană. Tronul imperial german devenise un măr al discordiei între marii principi. În 1125 a fost ales rege Lothar al III-lea, care era aliat cu familia Welfilor din Lombardia. În această perioadă, Welfii și-au consolidat puterea, mai ales în Saxonia și Bavaria.

După moartea lui Lothar al III-lea în 1137, principii germani l-au ales rege pe Conrad al III-lea, din dinastia Hohenstaufen ( 1138). Alegerea sa a fost contestată de Welfi, în special de Henric cel Mândru, duce de Saxonia și Bavaria. Acesta avea o poziție extrem de privilegiată controlând două dintre cele mai importante ducate germane. El era și ginerele fostului împărat Lothar al III-lea. Mulți considerau că el ar fi trebuit să fie ales rege. Evident, și el credea asta. Pentru a se impune și a nu lăsa să-i scape situația din mână, Conrad al III-lea, la rândul său un lider puternic, cu mulți susținători, decide să-i dea o lecție lui Henric cel Mândru. Pe scurt, Conrad i-a cerut lui Henric să renunțe la unul dintre ducate (Saxonia sau Bavaria). Bazându-se pe tot mai mulți susținători, Henric a refuzat. În acel moment, Conrad al III-lea a luat ce a vrut, ducatul Bavariei. Această decizie l-a înfuriat pe Henric cel Mândru și s-a iscat un război civil între cele două facțiuni, Hohenstaufenii și Welfii. 

O situație disperată și niște femei curajoase

În contextul acestui război are loc și povestea "Femeilor credincioase din Weinsberg”. Pe scurt, în 1140, o puternică armată condusă personal de împăratul romano-german Conrad al III-lea a început asediul Castelului Weinsberg, din sud-vestul Germaniei. Era una dintre fortărețele foarte importante ale Welfilor, care practic deschidea drumul către Italia de nord, ținutul de baștină al dinastiei. Apărătorii fortăreței, conduși de cavalerii Welfi, au apărat castelul cu înverșunare. La un moment dat au terminat resursele (hrană și proiectile, în special săgeți). De cealaltă parte, uriașa armată a lui Conrad se baza pe trupe care efectuau constant aprovizionarea. În plus, erau și mult mai numeroși. Așa că Weinsberg era în pragul capitulării.

Asta înseamna că toți bărbații aveau să fie uciși, pentru că Hohenstaufenii doreau să rărească rândurile inamicilor. În plus, cetatea avea să fie jefuită. Până și soarta femeilor și copiilor era destul de incertă. Atunci, câteva femei istețe, cărora nimeni nu le mai cunoaște identitatea, au elaborat un plan ingenios și îndrăzneț. În primul rând, i-au obligat pe bărbați să le trimită pe ele la negocieri cu împăratul romano-german. Conrad al III-lea s-a trezit cu o delegație de femei, unele de viță nobilă, altele de rând, care au negociat condițiile capitulării. Acestea i-au cerut, în numele milosteniei creștinești, să lase femeile să plece din cetate doar cu ceea ce pot căra în spate. Împăratul a fost de acord. Femeile aveau să iasă din cetate, în timp ce bărbații aveau să fie trecuți prin foc și spadă. În momentul stabilit pentru capitulare, porțile Castelului Weinsberg se deschid iar împăratul Conrad al III-lea a rămas mut de uimire.

O cohortă întreagă de femei, de la adolescente și până la cele mai în vârstă, ieșeau din cetate cărând în spate fiecare câte un bărbat. Majoritatea cărau în față și câte un copil, plus alții doi sau trei atârnați de poalele rochiilor. Așa s-au gândit ele să profite de înțelegerea cu Conrad pentru a salva pe toată lumea din castel. Își cărau în spate frații, soții, ibovnicii, tații, verii, pe oricine puteau lua. Au lăsat în urmă toată agoniseala lor. Femeile bogate au renunțat la toate bijuteriile ca să poată căra câte un bărbat. Viața era mai presus decât orice bijuterie sau bun material. La rândul lor, bărbații lepădaseră orice armă sau armură, tot ce putea să îngreuneze sarcina curajoaselor femei. Inițial, deranjați de înșelăciune, cavalerii lui Conrad s-au pregătit să-i ucidă pe toți. Împăratul romano-german, impresionat de istețimea și loialitatea femeilor, i-a oprit. A ținut să precizeze că un cuvânt dat se ține cu orice preț. Femeile puteau pleca libere cu tot ceea ce puteau duce în spate, iar ele au ales să-i salveze pe bărbații din cetate. Mai mult decât atât, Conrad le-a dat merinde și ce aveau nevoie pentru a continua drumul către cel mai apropiat castel al Welfilor.

Tot el le-a numit "femeile credincioase din Weinsberg".  Povestea a devenit un simbol al fidelității conjugale și al devotamentului feminin în tradiția germană. Colina pe care se află ruinele castelului este cunoscută și astăzi drept "Weibertreu” ( n.r. credința femeilor). Mai târziu, în climatul politic al secolului al XIX-lea, mai ales în perioada premergătoare unificării Germaniei din 1871, această întâmplare medievală, cu aer de legendă, a fost utilizată pentru a întări sentimentul unei istorii comune germane. Ele sugerau că virtuți precum loialitatea, onoarea și respectul pentru cuvântul dat erau trăsături tradiționale ale lumii germane. Totodată, legenda a devenit sursă de inspirație și în artele vizuale. Pictori romantici au reprezentat scena dramatică a femeilor purtându-și soții în spate, creând contraste între forța armatei și fragilitatea aparentă a femeilor. Imaginea are o puternică încărcătură simbolică și anume victoria morală asupra violenței.