Tradiții. Ce trebuie să faci de Paște ca să-ți meargă bine tot anul
0Paștele tradițional românesc era total diferit de ceea ce practică, astăzi, majoritatea românilor. Odată, sărbătoarea era în primul rând strict religioasă, cu un melanj de credințe creștine și ritualuari de sorginte păgână, respectate cu sfințenie și despre care se credea că vor influența soarta omului.
Paștele este o sărbătoare cu origini pierdute în negura timpului. Sărbătorită inițial de evrei, ca un simbol al eliberării din robia Egiptului (la evrei Paștele-adică Pessah - înseamnă „trecere”), Paștele a fost adoptat și de creștini, dar cu alte semnificații. În primul rând este legat de Învierea lui Iisus Hristos, simbolul cel mai important al religiei creștine.
Sărbătorirea Paștelui a fost adoptată de-a lungul timpului în toate statele creștine, începând cu evul mediu timpuriu. La români, sărbătorirea Paștelui a fost atestată cel mai devreme în secolul al XIII-XIV lea, odată cu întemeierea statelor medievale românești, Valahia și Moldova. Paștele tradițional românesc așa cum a fost păstrat mai ales în lumea rurală era diferit de ceea ce se practică astăzi. Adică, era o sărbătoare strict religioasă, ritualică, în care creștinismul se îmbina adesea cu magia și superstițiile lumii păgâne. Fiecare gest avea o semnificație și despre care românii de odinioară credeau că le va influența decisiv viitorul.
Paștele domnesc și boieresc, un etalon pentru poporeni
Din evul mediu și până la mijlocul secolului al XIX-lea Paștele la români se sărbătorea diferit, în funcție de starea socială. Una era Paștele boieresc și altul era cel de pe ulițele cătunelor. Și nu ținea neapărat de bogăția bucatelor ci mai ales de strictețea ritualului religios. La Curtea Domnească, dar și la curțile boierești, Paștele era o sărbătoare religioasă prin excelență. Nu avea nimic în comun cu goana după cumpărături și mâncare din ziua de astăzi și nici cu organizatul de petreceri.
Domnitorul și boierii trebuiau să păstreze în litera legii ritualul religios. În cele trei seri de la la începutul Săptămânii Mari, domnitorul cu boierii mergeau și ascultau utrenia (slujba de seară). Sirianul Paul de Alep, însoțitorul mitropolitului Macarie, oferă o descriere exactă a „nevoinței” boierești și domnești în Săptămâna Patimilor. Miercuri dimineața se făcea maslu în Spătăria cea Mică, unde erau adunați toți boierii curți. Fiecare boier cerea iertare voievodului dacă l-a supărat cumva. În Joia Mare, se mergea din nou la biserică unde toate boieremea participa la slujbă și se împărțeau „iertările”.
Maria del Chiaro, cunoscutul diplomat italian de la curtea lui Constantin Brâncoveanu, spunea că toți boierii se spovedeau și se împărtășeau în Joia Mare. În același timp, Mitropolitul spăla picioarele a 12 preoți, care jucau rolul celor 12 apostoli. Abia după aceea, domnitorul se retrăge la apartamentele sale. Vinerea Mare se scotea Sfântul Epitaf și să făcea slujbă ocolind biserica. Procesiunea se realiza în ordinea rangurilor. În sâmbăta Paștelui, de la orele 12.00, domnitorul urmat de gardă dar și de boieri, se ducea la Mitropolie pentru Slujba de Înviere. Liturghia era slujită de Mitropolitul primar, înconjurat de tot clerul. După ce Înalt Prea Sfinția Sa exclama „Hristos a Înviat!”, se trăgeau peste 101 salve din tunurile de pe Dealul Spirei. Cu alte cuvinte, până la masa de Duminică, boierimea, voievodul și clerul o duceau într-un post și o rugăciune, cât mai strictă.
Paștele la țărani, un melanj de creștinim și magie
În lumea rurală, Paștele era perceput în același mod. Adică o sărbătoare strict religioasă. Masa de Paște, duminică, către ora prânzului era apogeul unei perioade de post și pregătiri intense. Spre deosebire de lumea boierească, din preajma Curții Domnești, în cătunele valahe sau moldovenești, slujbele religioase nu erau atât de dese și de stricte. În plus, partea de ritual creștin specific Paștelui era completată de practici magice, păgâne, specifice celebrării primăverii și renașterii naturii, a zeiței mamă. Sâmbăta, cu noaptea în cap, de la primele ore ale dimineții, gospodinele trebuiau să pregătească masa de Paște. În multe zone, era efectiv „sigilată” în cuptorul de lut. Practic, gura cuptorului era lutuită și desfăcută abia duminică la prânz, în prima zi de Paște.
Slujba de Înviere era respectată cu sfințenie în bisericile de lemn, țărănești, ca și vizita la cimitir, la cei apropiați plecați dintre cei vii. Totodată preotul sfințea coșurile cu bucate aduse de gospodine. Coșul trebuia să conțină neapărat ouăle roșii, simbol al sângelui Mântuitorului, curs pe cruce, pasca cu brânză de vaci și drobul de miel. De altfel, la masa de Paște, totul se centra în jurul cărnii de miel, un alt simbol al lui Iisus Hristos, al blândeții, purității și sacrificiului. Pe lângă această lume religioasă, plină de simbolistică creștină, în lumea rurală exista o alta, paralelă, o rămășiță a păgânismului din satele românești, care marcau de fapt renașterea naturii, un cult vechi al fertilității și al fecundității.
Joimărițele, focurile și frăția de cruce
Joia Mare are o semnificația aparte în mitologia română legată de sărbătoarea Paștelui. Este vorba despre reminiscențe păgâne, intrecalate în sărbătoarea creștină. În Joia Mare, oamenii din Transilvania, credeau că umblă Joimărița, o femeie deghizată în vrăjitoare cu o găleată de jăratic, vătrai și cenușă. Joimărița le pedepsea pe fetele care nu au terminat de tors cânepa până la venirea ei, în Joia Mare. Tot Joimărița îi pedepsea și pe bărbații leneși dar și pe copiii care nu-și ajutau părinții la treabă. Tot despre Joia Mare, vechii români credeau că deschide mormintele morților, iar strămoșii se întorc acasă și rămân acolo până după Paște. Tocmai de aceea, în fața caselor se aprindeu focuri mari pentru ca sufletele strămoșilor să găsească mai ușor cale.
Totodată focurile trebuiau să alunge spiritele rele și vreme rea. În multe zone se aprind roți de foc, aruncate de pe dealuri de grupuri de tineri. Sunt ritualuri care fac parte din cultele solare rămase tocmai din epoca bronzului sau a fierului. Tot în zona Transilvaniei se practica un ritual numit „Lioara”. După slujba de Înviere, fetele tinere ieșeau două câte două și înconjurau, în perechi, biserica. Își dăruiau, în semn de prietenie ouă încodeiate și „felegi” (ștergare). Ele deveneau „surori” și mâncau împreună un „bradoș”, adică un soi de colac ritualic. Ritualul se încheia cu „frăția de cruce” între fete și între băieți. În munții Apuseni, în noaptea Paștelor, se mergea cu toaca de la biserică în cimitir și era păzită de un grup de feciori. O altă „echipă” de băieți juca rolul „hoților”. Dacă cei care păzeau toaca erau păcăliți și rămâneau fără ea, pregăteau un „ospăț” de răscumpărare pentru „hoți”. Ritualurile erau diverse în toate colțurile țării. Pe la Brașov, băieții luau ouă de la toate fetele din sat și apoi mergeau pe deal și făceau tot felul de concursuri. Tot în Ardeal se practica „stropitul fetelor” cu scopul de a nu se „veșteji” fetele bune de măritat.
Ce se face și nu se face în zilele Paște ca să ne meargă bine
Aceste ritualuri magice, ale lumii păgâne românești, veneau la pachet și cu tot soiul de interdicții sau obligații. O simplă greșeală, credeau vechii români, putea să-ți influențeze tot destinul. În primul rând, exista tradiția ca fiecare sătean să se îmbrace cu o haină nouă, țesută în casă, simbolul al lepădării de păcate. Mai apoi exista interdicția de a dormi în noaptea de Înviere. Cine adorme la slujbă se va trezi fără vlagă tot anul și cu recoltele slabe (consecință a lenii induse de interdicția magică).
Oul juca un rol central în ritualurile de Paște. Dincolo de credința creștină a ouălor roșii, acest produs al găinii era și un simbol magico-religios străvechi care simboliza renașterea în perioada primăverii. Așa că masa de Paște trebuia neapărat să înceapă cu un ou, tocmai pentru ca omul să renască, să fie sănătos tot anul. După ou, se consuma rapid o bucată de pește, pentru sprinteneală, dar și o îmbucătură de carne de pui, pentru a fi ușor și curat la suflet. Atenție, spune o altă supertiție arhaică românească.: oul de la masa de Paște, nu trebuie mâncat cu sare. Altfel, cel care a care comis greșeala va transpira tot anul. De Paște, românii vechi puneau o bucată de fier sub prag ca să le apere casa de rău.
Alții măncau muguri de salcie și flori de măr, pentru a se „purifica”. În Vâlcea, româncele întrețineau toată noaptea focul în vatră. Coceau turte și se rugau să le fie sănătoase animalele din gospodărie.
În Călărași, în coșul de Paște, adus pentru sfințire, era strecurat și un cocoș alb. Evident, viu. Atunci când cocoșul cânta era semnul că Iisus a Înviat, iar cel a cărui orătanie a dat glas prima, era norocos tot anul. Nu în ultimul rând, sătenii erau atenți la câmpuri. Și asta fiindcă, spunea o veche tradiție atunci ies flăcări deasupra comorilor. Să nu uităm totuși nici de ritualul care spune că dimineața, în prima zi de Paște, vechii români se spălau, toată familie, într-un bol cu apă în care a fost pus un ou roșu, o monedă de aur și niscai urzică.
Se încarcă comentariile...
