SPECIAL | Minuni în sala de operație, pe vreme de război sau de pace. Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume
0Medic-erou, vizionară și neurochirurg de excepție, Sofia Ogrezeanu a operat în condiții de război, cu mâna sigură pe bisturiu, iar renumele ei a trecut granițele, fiind căutată de lideri politici și artiști cunoscuți.
Este anul 1944. În România, un singur refren răsună: cel al bombardamentelor. Într-un spital din București, un copil de doar 8 ani se luptă să iasă din ghearele morții. Singura lui salvare, o femeie medic – Sofia Ogrezeanu. Are doar 24 de ani, iar de un an își face stagiul de internat la Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucureşti, lucrând alături de echipa neurochirurgicală de aur: prof. dr. Dumitru (Dimitrie) Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești, și secunzii săi, Constantin Arseni și Ionel Ionescu, cel care avea să îi devină soț.
Primii pași spre o premieră mondială
„Profesorul Bagdasar avea un panariţiu la mână, ceilalţi doi secundari, doctorul Ionescu, mai târziu soţul meu, era după un accident cu motocicleta, celălalt secundar, marele profesor Constantin Arseni, era pe front. Un copil fusese adus în stare gravă şi trebuia să i se facă o trepanaţie. Cine? (...) Doctorul Bagdasar mi-a propus să încerc, altfel copilul ar fi murit sub ochii noştri. Nu aveam de ales“, povestea Sofia Ionescu într-un interviu pentru Revista „Flacăra“ din martie 1987. Băiețelul suferă de un hematom ce trebuie operat urgent. Aflată în fața unei asemenea situații, tânăra doctoriță își ia inima în dinți și bisturiul în mână pentru a-i salva viața. „În copilărie şi chiar mai târziu, când cântam la pian, îmi era teamă să nu mă vadă cineva că tremur. Atunci, la prima operaţie, m-am simţit copilul de altădată în faţa pianului. Dar, din dorinţa de a nu-mi vedea nimeni teama, m-am lăsat copleşită de o linişte binefăcătoare. Apoi, toată viaţa, la operaţiile cele mai dificile, am simţit că sufletul îmi este stăpânit de pace. Este o stare minunată, de comunicare cu Dumnezeu“, își reamintea Sofia Ionescu.
Operația este un succes și, odată cu încheierea ei, soarta Sofiei Ogrezeanu este decisă pentru următorii 47 de ani – atât cât a activat în domeniul neurochirurgiei. „Am uitat că ceilalţi mă priveau, eu sunt foarte emotivă, nu aveam decât un gând, să fac cât mai repede şi mai bine această trepanaţie. După puncţie, creierul s-a decomprimat, copilul şi-a revenit. Profesorul Bagdasar a apreciat că sunt îndemânatică și curajoasă. Aşa m-am decis. M-am format în echipă cu profesorul Constantin Arseni şi am operat împreună 22 de ani numai intervenţii cranio-cerebrale şi alţi 20 de ani am operat singură coloana vertebrală“, povestea neurochirurgul în interviul pentru revista „Flacăra“.
„Un copil studios, cu îndemânări manuale“
Povestea primei femei neurochirurg din lume începe pe 25 aprilie 1920, atunci când se naște la Fălticeni în familia lui Constantin Ogrezeanu, casier la Banca Națională, și a soției lui, Maria. În orașul natal urmează primii ani de școală – ciclul primar sub îndrumarea învățătoarei sale Spiridonescu, iar următoarele șase clase la Liceul de Fete din Fălticeni. La Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu“ din București urmează ultimele două clase cu nota 10 și distincție pe școală, iar apoi, în toamna lui 1939, intră la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. Dar nu i-a fost ușor. Nu de puține ori s-a simțit nedreptățită, dar ambiția și-a spus cuvântul și a condus-o către meseria de neurochirurg. „Am fost urmărită de întâmplări în viaţă. Eram un copil studios, cu îndemânări manuale care, atunci, nu bănuiam că vor fi atât de folositoare chirurgului. În clasa I-a primară, de pildă, învăţătoarea n-a vrut să creadă că desenul fusese făcut de mine. Era un bătrân ţăran, cu căciulă şi toiag. L-am desenat pe loc pe tăbliţă, cu un creion de cenuşă. Am avut mare uşurinţă, dacă nu chiar talent, şi pentru pian“, povestea Sofia Ionescu într-un interviu pentru revista „Flacăra“. Ambițioasă, înțelegând valoarea învățăturii încă din copilărie, Sofia Ionescu nu s-a lăsat descurajată nici atunci când meritele nu îi erau recunoscute: „Ambiţia m-a condus către această profesiune. Eram întotdeauna premianta clasei. La un moment dat, deşi aveam cele mai mari note, luam locul II. Am fost jignită şi lovită de nedreptate. «Concurența» era fata directorului, deci forţele erau inegale. După aceea, mi s-a mai întâmplat să fiu nedreptăţită, dar nu am suferit ca în liceu. Fata care îmi lua locul era, altfel, foarte dotată, ne-am împrietenit mai târziu, a ajuns prima femeie judecător la Iaşi. Am rugat-o pe mama să mă dea la o şcoală în Bucureşti, am intrat la internat, m-am instalat pe învăţătură şi am început lungul drum trează prin mii de nopţi albe“.
Mai târziu avea să mărturisească cum a început fascinația pentru neurochirurgie și ce a determinat-o să ia calea acestei ramuri complicate: „Mă întorsesem în Bucureşti după o perioadă de practică, pe care o efectuasem chiar în localitatea natală, pe timpul vacanţei. Colegii mei erau foarte abătuţi, ca după o nenorocire. Fiica unui profesor de la noi, care ne era colegă de clasă, fusese operată la Paris. Avusese un chist localizat la creierul mic. Din păcate, a murit în timpul intervenției. Cu toții am suferit și simțeam că suntem neputincioși... De ce n-au salvat-o medicii? De ce operaţia nu se putea face la noi? Întrebările acestea m-au urmărit mult timp“, declara aceasta într-un interviu pentru ziarul „Național“.
Sub aripa lui Bagdasar și a lui Arseni
Primul stagiu de practică pe care îl urmează este la Oftalmologie, apoi, în 1943 îl începe pe cel de-al doilea, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. Tot în același an face și un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București deoarece, așa cum mărturisea într-un interviu pentru „Adevărul“, îi era frică de profesorul pe care îl avea la Neurologie, Nicolae Ionescu-Sisești, care era foarte sever. Un an mai târziu avea să facă prima operație pe creier, cea care îi decide întreaga carieră. „Deşi am avut emoţii în timpul primei operaţii, parcă am simţit că sunt învăluită de un nor de linişte. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie“, mai povestea medicul neurochirurg. Această operație i-a dus viața la 180 de grade față de ceea ce își propusese ea: o viață liniștită de medic internist în orașul natal, Fălticeni.
La încurajările profesorului Bagdasar după reușita operației, Sofia Ionescu se hotărăște să rămână la spitalul din București, dar viața nu avea să îi fie una tocmai ușoară. Condițiile din spitalul de campanie din timpul războiului erau unele aspre, aparatura puțină și folosită mult peste limită. „Ne-am folosit de un singur aparat de coagulare şi de un singur aspirator, care treceau de la o echipă la alta. Bătrânul aparat adus de profesorul Bagdasar din America a avut parte de o longevitate de câteva ori peste cât l-ar fi anunţat cele mai optimiste reclame, pentru că eram nevoiţi să nu renunţăm la serviciile lui“, explica Sofia Ionescu într-un interviu pentru revista „Flacăra“ din 1987.
În sala de operație ajunge să se înțeleagă cu doctorul Arseni din priviri, gesturi, dar nu înainte de a-și dovedi capacitatea de a lucra foarte bine sub presiune: „La început fugeam de el. Avea o voce tunătoare, era sever, la facultate dădea uneori lucrări cotate cu cea mai mare notă 2. Mai târziu, în spital, aveam discuții aprinse pe teme profesionale. Nu lăuda pe nimeni și totuși, în urma unei operații în timpul căreia părerea mea fusese cea bună, am primit în dar o carte de specialitate, cu o dedicație uimitoare: «Distinsei chirurge, doamnei dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu, cu cele mai distinse considerații, 8 august 1958, dr. C. Arseni»“, povestea Sofia Ionescu în 1999. Tot de la profesorul Arseni a învățat că în medicină, chiar dacă nu este decât o vagă speranță, trebuie să speri: „Nimic nu e mult și greu când e vorba de viață!“.
„Și când dormeam operam, dar în vis“
Formată sub îndrumarea marilor neurochirurgi români, rigoarea, disciplina și munca asiduă i-au fost insuflate de aceștia încă de la început. Potrivit Sofiei Ionescu, doctorul Bagdasar ajungea la spital înainte de 5 dimineața, deși venea pe jos din zona Cotroceni, în timp ce doctorul Arseni venea la fel, dar din zona Văcărești. De asemenea, și cuplul Ionescu – Sofia Ogrezeanu se căsătorise cu medicul Ionel Ionescu – se mutase în Apărătorii Patriei pentru a fi mai aproape de spitalul la care mergeau tot pe jos. „Era greu, dar era viața noastră și noi o iubeam. Acum există aparatură, se operează cu microscopul, e o plăcere să lucrezi, noi scoteam tumorile cu chiureta... Și totuși, am făcut multe lucruri bune, uneori minuni. Dacă ar fi să o iau de la început, aș merge pe același drum“, mai povestea neurochirurgul.
Primii ani au fost cumpliți, mai ales că au coincis cu perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. „Mi-a fost greu. Uneori extraordinar de greu. Cei care fac această meserie știu bine despre ce vorbesc eu acum! Programul de lucru era dur. În fiecare zi începeam la 5 dimineaţa. 12-15 ore munceam, stăteam aplecați asupra bolnavilor. Era vreme de război, iar eu lucram chiar în secţia unde veneau răniţii de pe front. În prima lună de meserie am slăbit zece kilograme. Operam întruna. Operam, operam. Și când dormeam operam, dar în vis. Tot timpul mă gândeam la pacienții mei. Când aveam câte un soldat român pe masă, o vedeam pe mama lui care îl așteaptă, plângând. Mă gândeam la familia lui... Nu suportam să văd mame și copii plângând. Acesta era secretul meu, care m-a ajutat mereu să mă ridic de jos și să operez, chiar dacă eram obosită, chiar dacă nu mâncam de 24 de ore“, rememora Sofia Ionescu.
Neobosită, cu misiunea de a salva vieți și destine, de a alina suferințe și de a reda o viață normală oamenilor, Sofia Ionescu participă în 1946 la concursul de secundariat, iar în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu“, din București. Ulterior, la aproape două decenii mai târziu, obține gradul de medic primar neurochirurg II. Încurajările primite de la marii profesori i-au dat încă un strop de putere de a-și continua lupta în medicină. În 1946 este invitată alături de alți colegi la Breaza, unde profesorul Bagdasar își trăia ultimele săptămâni de viață. Acesta îi roagă pe toți să muncească la fel de bine și neobosit și după ce va muri el, să continue lupta pentru dezvoltarea neurochirurgiei românești, dar și să se ajute între ei. Profesorul își încuraja colegii și generația de neurochirurgi pe care o formase și cea care avea să stabilească numeroase premiere și după moartea lui. „În timpul pionieratului, când eram o mână de neurochirurgi, 3-4 în toată România, atunci, dimineaţa, îl ajutam pe profesorul Arseni la patru operaţii, iar după-amiaza operam 4-5 afecţiuni de coloană“, relata neurochirurgul într-un interviu din 1987.
Între satisfacții și sacrificii: „Copiii mei nu au avut mamă“
Sofia Ogrezeanu-Ionescu și-a continuat munca asiduă și după moartea lui Dumitru Bagdasar din iulie 1946 și nu a ezitat să facă sacrificii atunci când profesia i-o cerea, ceea ce se întâmpla foarte des. „Între operații, aveam câteva minute libere și mergeam să-mi văd copilul, în vârstă de 4-5 luni, pe care îl lăsam într-un salon, să se mai uite infirmierele la el. Nu de puține ori îl găseam căzut din pat, pe ciment, se juca singur. Copiii mi i-a crescut apoi soacra, nu am avut concedii, că vara erau mai frecvente accidentele și trebuia să facem gărzi mai dese. Seara ne chemau la pacienții care făceau complicații, căci pe atunci anestezia nu era așa performantă. Astea erau distracțiile noastre: o zi fără complicații, seara, să ne putem odihni“, declara Sofia Ionescu într-un interviu pentru „Adevărul“. Decenii mai târziu, după ce își făcuse un nume în neurochirurgia mondială, Sofia Ionescu mărturisea: „Copiii mei nu au avut mamă“. Lucra la spital, dar și la policlinică „cu plata de două ori pe săptămână, ca să-mi suplimentez veniturile“. „Din 1943 până în 1951 am locuit chiar în spital şi am fost permanent de gardă. Nici duminica nu eram liberă, nici eu, nici soţul meu. 15 ani n-am avut concediu. Am văzut marea abia în 1953, când am avut şi primul concediu de când eram doctor“, mai relata Sofia Ionescu.
Medicina nu îi dădea pace acasă nici mai târziu, când cuplul se mută într-un apartament situat în Apărătorii Patriei. După ce îl operase pe un ministru din Consiliul de Stat, acesta își trimite șoferul cu un coș de bunătăți acasă la neurochirurg pentru a-i mulțumi că i-a salvat viața: „Stăteam pe o stradă neasfaltată din Apărătorii Patriei, ca să fim aproape de spital. Fiindcă n-a putut intra cu mașina, că plouase, i-a raportat șefului. Abia așa ne-a repartizat și nouă un apartament“. În acest apartament își continuă activitatea de medic și acasă, încercând să găsească soluții pentru cazurile complicate. „Medicul nu rupe cu activitatea lui când pleacă din spital, ca un funcţionar care-şi uită ghişeul până a doua zi. Îmi continui rezolvarea cazurilor grele acasă. De câte ori stau cu ochii închişi, copiii mei spun: «mama iar operează!». Sunt diagnostice mai grele pe care le pun numai noaptea, după ce m-am frământat mult, am cântărit toate variantele, iar dimineaţa sosesc cu... bomba“, povestea medicul în interviul din 1987.
Pentru Sofia Ionescu, această dedicare în neurochirurgie venea cu sacrificii nu doar în viața de familie, ci și în ceea ce privește micile plăceri ale omului. Își luase adio de la întâlnirile cu prietenii, plăcerea plimbărilor și mersul la teatru. Renunțase „la orice fel de distracţie, la dans, la spectacole, la şuete cu prietenii, la mers pur şi simplu pe jos, într-o zi de primăvară. Îmi plăcea teatrul, am renunţat, îmi plăcea opera – am renunţat. Am observat că după o seară de muzică a doua zi eram obosită. Nu făceam greşeli în operaţie, dar eram mai lentă, or, lupta noastră este să ţinem pe masa de operaţie cât mai puţin posibil omul în suferinţă“, mai relata aceasta.
„N-am condiționat niciodată operațiile“
Satisfacția venea prin reușitele medicale, căci cele materiale erau slab cotate și atunci. Deși nu a cerut niciodată bani pentru a salva o viață, „nu pot să spun că n-am primit de la unii, dar n-am condiționat niciodată operațiile“. A început să primească mici cadouri în anii ’52-’53, căci până și bolnavii puteau vedea că nu avea ce mânca, nu avea de niciunele. „Dacă pierdeam masa la cantină, fiind în sală, ne pierdeam porția. Cafea nu exista. Nici zahăr. Ne dădeau niște basarabence bomboane. La început, Kentul însemna un kil de ceapă sau de slănină. Un bolnav mi-a adus un pachețel și credeam că-i cașcaval. L-am scăpat din mână și mi-a căzut pe picior, așa că mi-am dat seama ca mă înșelam: era săpun de casă. După aceea, n-am mai avut tentații. Era o perioada relativ normală“. Mai târziu, în anii ’80, când începuse valul cadourilor în plic, Sofia Ionescu recunoștea că „nu pot zice că nu am fost tentată de un ajutor: erau cozi la carne, la lapte. Oamenii vedeau că muncim și cu asta ne mângâiau: ne hrăneau. Eu am mai văzut că unul și-a făcut casă de vacanță, că altul își schimbă mașinile, dar nu m-a interesat. Dacă ai pasiunea asta, a profesiei, poate să-ți fie de ajuns“.
Iar pentru Sofia Ionescu profesia a fost de-ajuns. Mulțumirile primite din partea pacienților și rudelor lor chiar și după ani de zile după ce îi operase erau un cadou mai mult decât suficient pentru neurochirurgul care făcea minuni cu bisturiul în mână, uneori în condiții greu de imaginat pentru medicii de astăzi. „Știți cu ce rămânem, de fapt? Uite o felicitare! E din Suedia. O doamnă își amintește că, prin ’78, i-am îndepărtat o tumoare care îi comprima măduva. Era paraplegică și îmi scrie că după operație și-a revenit complet. Sau, acum, de Crăciun, îmi scrie fiica unei paciente pe care am operat-o prin ’70: «Salvându-mi mama, mi-ați salvat copilăria... Fără dumneavoastră n-aș fi intrat la facultate, n-aș fi putut deveni medic»“. Neurochirurgul român era o sursă de inspirație pentru mulți oameni care o întâlneau sau lucrau alături de ea. În cazul acestei paciente, neurochirurgul Sofia Ionescu a făcut o intervenție aparte, care după un deceniu a fost brevetată de altcineva. Profesorul Arseni era plecat la un congres și Sofia Ionescu îi ținea locul. Starea pacientei se tot degrada, astfel că neurochirurgul trebuia să intervină fără întârziere: „Nu voiam să-i facem operație, căci avea un singur rinichi. Atunci, am luat un trocar și am făcut un fel de puncție, am evacuat hematomul. A fost o inspirație de moment, care a salvat-o, căci n-ar fi rezistat la o intervenție clasică. Aud că această tehnică a fost brevetată după vreo zece ani și se face cu endoscopul... Asta e. Dar femeia, din comatoasă cum a intrat în sală, a ieșit lucidă, vorbind. Iar fata ei, cea cu scrisoarea, a fost așa de impresionată că a hotărât să se facă medic. Azi e specialist ATI la un mare spital“, mai povestea neurochirurgul într-un interviu pentru „Adevărul“.
„Nicio barieră nu există în fața unei femei care se impune prin profesionalism“
Cu toate că în sala de operații Sofia făcea adevărate minuni, profesorul Arseni „mai apleca urechea la intrigi“, dar doctorița reușea să îl mai convingă să îi asculte și pe acuzați. „Odată mi-a spus să scriu în foaie ceva, am scris și am aflat că după o oră a venit să controleze“, își amintea Sofia Ionescu. În cele din urmă, „cățelușii“, așa cum îi numește neurochirurgul, reușesc să îl convingă pe marele profesor că Sofia Ionescu vrea să îi ia locul. „Așa că m-a trecut la intervenții pe coloană. A spus: d-na dr. Ionescu a făcut destule, să mai vină și alții să opereze așa de bine ca ea. Nu mi-a părut rău, căci oboseala începea să se simtă. Și am avut succes și la operațiile pe măduvă“, mărturisea Sofia împăcată. Aveau să urmeze 20 de ani de operații pe coloană. „M-am format în echipă cu profesorul Constantin Arseni şi am operat împreună 22 de ani numai intervenţii cranio-cerebrale şi alţi 20 de ani am operat singură coloana vertebrală“, explica neurochirurgul pentru „Flacăra“.
Timp de 25 de ani, Sofia Ionescu a fost șef al Departamentului de Tumori Cerebrale, iar alți 22 a condus Departamentul de Patologie a Coloanei Vertebrale. În cei 47 de ani de activitate, a învățat numeroși studenți diverse tehnici, uneori fiind nevoită chiar să găsească soluții creative, nemaiîntâlnite, pentru a rezolva cazuri dificile. La trei ani după ce își obținuse diploma de medic primar, făcând operații zi și noaptea, Sofia Ionescu găsește timpul necesar să scrie și lucrări științifice, urmând un program riguros: scria între 2 și 4 dimineața. În cele peste patru decenii de carieră, neurochirurgul reușește astfel să scrie articole științifice, să țină prezentări în România și în străinătate, numărul lor ajungând la aproape 120.
Înfruntând prejudecățile
Chiar dacă devenise deja cunoscută în domeniu și salvase vieți, Sofia Ionescu nu de puține ori a fost nevoită să lupte nu doar cu boala pacienților, ci și cu prejudecățile. „Unor pacienți le era greu să accepte (n.r. – că o femeie este medic neurochirurg). Țin minte, mă tot chinuiam să-i conving pe unii să ne lase să le operăm o rudă, că altfel se prăpădește. Bine, bine, au spus ei, dar să întrebăm și medicul. Și arătau la brancardierul care mă aștepta să-i dau ordin unde să ducă pacientul“, îşi amintea medicul.
Inclusiv colegilor ei din alte țări le-a venit greu să creadă că o femeie operează pe creier și are atâta experiență în domeniul neurochirurgiei. „Am însoțit o pacientă, după operație, în Franța. Era o persoană importantă, care avusese un accident la București și s-a pus la dispoziție tot ce trebuie – avion special... Medicilor din Lyon nu le venea să creadă. Chiar dumneavoastră ați operat-o? Atunci le-am arătat inelarele, pentru că sunt ambidextră. Aveam bătături mai groase ca ale lor. Bătătura de pe inelar se face de la pensă – o pensă specială cu care îndepărtăm porțiunea de calotă craniană când spargem osul. Abia atunci m-au crezut. Și profesorul Bagdasar se îndoia de forța mea. Altfel, recunoștea că am degete de pianistă, cu octava de la do la mi“, povestea Sofia Ionescu.
Însă această pacientă nu a fost singura de rang înalt căreia i s-a schimbat destinul în mâinile neurochirurgului român. Soțul Mariei Tănase, soția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, artiști, prinți, poeți și reprezentanți ai elitei comuniste au fost o parte dintre pacienții Sofiei Ionescu. De asemenea, neurochirurgul a consultat-o și pe una dintre soțiile șeicului Zaed-Bin sultan al Nohaian, emir de Abu-Dhabi, fondator al Emiratelor Arabe Unite și primul președinte al acestora. În fapt, așa a aflat medicul român că este singura femeie neurochirurg: „Prin ’68-’70 am fost invitată să o consult pe una dintre soțiile unui prinț arab. Când s-a bănuit că are o tumoră intracraniană, prințul a căutat în toate țările care aveau școală de neurochirurgie un chirurg femeie. Nu doreau ca o soție de prinț să fie consultată de un bărbat. Nu a găsit neurochirurg femeie decât în România. Nu vă mai spun cum a fost... ca în «1.001 de nopți», într-un harem păzit de eunuci, în decorul acela feeric... Femeia nu avea tumoră, nu trebuia operată, dar nu mi-a părut rău de vizită“.
O vizionară feministă
Pentru Sofia Ionescu, cariera era unul dintre cei mai importanți piloni ai vieții, fiind convinsă că o femeie trebuie să fie independentă material și psihic: „Acum femeile nu mai sunt obligate să aleagă între familie și carieră, e mai ușor să le faci la fel de bine pe amândouă, decât cu ani în urmă. Atunci era imposibil. Dar nicio barieră nu poate exista în fața unei femei care se impune prin profesionalism, dacă este respectată pentru ceea ce face. Orice femeie trebuie să aibă o carieră, doar așa își poate crea independența materială și psihică, nu ai voie să nu poți trăi pe picioarele tale, să nu lași ceva în urmă. Nu am făcut din munca noastră sursă de venituri. Am înțeles să practicăm astfel medicina și poate că de aceea unii au perceput greșit sacrificiul vieții noastre pentru neurochirurgie“, susținea într-un interviu.
După aproape cinci decenii de carieră, în care a salvat vieți, a inovat și a inspirat medicii și nu numai, neurochirurgul avea un singur regret în ceea ce privește profesia: „Îmi pare rău ca nu mi-am găsit timp să-mi scriu memoriile. Aş fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aş fi putut să descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc în situaţii imprevizibile şi nenumărate întâmplări cu rezultate fericite. Pentru că munca mea din aceşti 47 de ani ar fi încăput foarte bine în două vieţi. Aş fi avut ce să le spun!“, declara Sofia Ionescu despre regretul care i-a marcat cariera. Dar, dincolo de acesta, nu ar fi schimbat nimic din destinul ei profesional, ci din contră, își dorea din tot sufletul să fie din nou începătoarea căreia profesorul Bagdasar i-a cerut să facă o trepanație, dar „ştiind acum că renunţarea la viaţa de dincolo de spital este prima condiţie pentru a fi bun“, iar pentru a fi foarte bun „procedezi ca profesorul, îţi aduci în spital cărţi, tablouri şi trăieşti aproape toată viaţa în halatul alb“.
Recunoaștere internațională
După câteva decenii de dezbateri, Sofiei Ionescu i-a fost recunoscut statutul de prima femeie neurochirurg din lume. Se întâmpla în 2005, la al XIII-lea Congres Mondial al Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie (WFNS) din Maroc. Ani la rând, unele voci susținuseră că Diana Beck, neurochirurg englez, ar fi fost prima femeie din această profesie, însă literatura de specialitate confirmă faptul că prima intervenție chirurgicală documentată a Sofiei Ionescu a avut loc în 1944, în timp ce a Dianei Beck, în 1952. La un an după nominalizare ca prima femeie neurochirurg, Sofiei Ionescu i-a fost recunoscut acest titlu și în plan internațional, atunci când Organizația Mondială a Sănătății a declarat-o, alături de alţi 65 de medici, drept medic-erou care și-a dedicat viața profesiei.
În plan național, meritele Sofiei Ionescu au fost recunoscute încă din perioada studenției, atunci când a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), iar mai târziu cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară“ (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei“ (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii“ (1972). Două decenii mai târziu primește Diploma de Onoare a Asociației Femeilor cu Diplomă Universitară din România (ANFDUR) pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu“ și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România (CNFR). Anul 1996 marchează și momentul în care Sofia Ionescu devine membru al Societății Române de Istoria Medicinei, iar un an mai târziu este numită Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. De-a lungul carierei a primit mai multe diplome de onoare, iar în martie 2008 primește şi cea mai înaltă distincție din România – Steaua României.
Sofia Ionescu a continuat să opereze până în 1990, atunci când, în urma unei operații de cataractă, a fost nevoită să se pensioneze. Neurochirurgul a decedat în 2008, la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă „moștenirea unui destin excepțional pentru istoria neurochirurgiei moderne“.
Se încarcă comentariile...
