S-au îndrăgostit la Auschwitz, apoi nu s-au mai văzut timp de 71 de ani. Povestea de iubire a doi foști prizonieri
0Dragostea nu cunoaște opreliști. Povestea de iubire dintre Bu David Wisnia și Helen „Zippi" Tichauer s-a născut la umbra crematoriilor de la Auschwitz, iar întâlnirile lor au fost ținute ascunse de gardieni cu ajutorul prizonierilor, relatează NY Post.
„Era iarnă la Birkenau, cel mai mare și cel mai mortal lagăr de la Auschwitz", povestește Keren Blankfeld în „Lovers In Auschwitz: A True Story", una dintre cele două cărți noi și remarcabile despre viața în lagărele de concentrare, care vor fi publicate înainte de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, din 27 ianuarie.
Zippi a ajuns la Auschwitz în anul 1942, fiind deportată din orașul ei natal, Bratislava, Slovacia. Tânăra, care la vremea respectivă avea doar 23 de ani, a fost urcată într-un tren fără mâncare sau băutură și doar cu găleți pe post de latrine. Călătoria ei a ajuns la final, în cele din urmă, la un depou feroviar polonez, unde a fost întâmpinată de gardieni naziști și de ciobănești germani care mârâiau.
„Munca vă face liberi”
O poartă din fier forjat, pe care era inscripționată sintagmă „Arbeit macht frei" (n. red „Munca vă face liberi"), indica un singur lucru- acolo era Auschwitz. Cărțile de identitate ale femeilor, poșetele, bijuteriile și banii le-au fost smulse din mâini, iar bagajele le-au fost luate și nu le-au mai fost înapoiate niciodată.
Cei abia ajunși erau dezbrăcați înainte de a fi spălați cu un furtun, iar părul și unghiile erau tăiate cu foarfeci. Gardienii de sex feminin examinau cu brutalitate orificiile în căutare de obiecte de valoare ascunse.
Acestea au fost doar primele din multele nedreptăți pe care Zippi le-a experimentat la Auschwitz.
În barăci mirosea a urină și fecale, păduchii erau pretutindeni, iar tifosul stătea la pândă. Bătăile, foametea și deznădejdea chinuitoare erau tovarăși constanți.
Întotdeauna plana pericolul de a ajunge în camera de gazare.
David Wisnia, un orfan evreu de 15 ani din Poloni, a ajuns la Auschwitz după ce părinții, bunicul și fratele său mai mic au fost împușcați de ocupanții naziști din Varșovia.
La Auschwitz, prima sa sarcină a fost în cadrul Leichenkommando („echipa de cadavre"). A scos cadavrele din tranșeele aflate lângă porțile lagărului, unde prizonierii disperați fuseseră împușcați de naziști sau electrocutați de gardurile electrice.
„A uitat unde se afla”
Totuși, David și Zippi au fost relativ norocoși la Auschwitz, scăpând de munca periculoasă pentru că aveau abilități speciale.
Zippi era grafician de meserie, așa că a fost însărcinată cu pictarea dungilor roșii de pe spatele uniformelor deținuților. David era un cântăreț desăvârșit și a supraviețuit datorită faptului că îi distra pe ofițerii naziști în timpul nopții.
În semn de recunoștință, acesta a fost însărcinat cu spălarea rufelor. Povestea de iubire dintre cei doi s-a înfiripat chiar la spălătorie - cunoscută și sub numele de „Sauna". În Zippi, care avea bucle mari, David a văzut speranță.
„Când a apărut ea, el aproape că a uitat unde se afla", scrie Blankfeld
Zippi a simțit același lucru. Ea fusese logodită o dată, cu un membru al rezistenței slovace care a fost decapitat în mod tragic de naziști.
„David îi atingea mâneca; ea murmura un salut blând", povestește Blankfeld. Cei doi au început să facă schimb de mesaje pe ascuns. David îi povestea lui Zippi de dorința sa de a cânta la operă, iar aceasta îi împărtășea lui faptul că își dorea să aibă o carieră în domeniul designului.
Într-un târziu, Zippi a vrut mai mult. În anul 1944, femeia de 25 de ani și tânărul de 17 ani s-au retras într-o zonă ascunsă, construită pe o grămadă de haine abandonate sub coșurile de fum ale Crematoriilor IV și V de la Auschwitz.
Cu alți prizonieri care stăteau de pază (mituiți cu săpun sau bijuterii), Zippi și David și-au consumat relația.
„Zippi a preluat frâiele", mărturisește Blankfeld. „Ea îl învăța totul", a mai adăugat el.
Se întâlneau în secret cel puțin o dată pe lună, bucurându-se de plăcerea și intimitatea relației lor.
„O abandonase" în Polonia
Însă la începutul anului 1945, când naziștii fugeau de ruși în est și de americani în vest, prizonierii de la Auschwitz au fost dispersați în toate direcțiile. David și Zippi au luat-o pe căi separate, însă și-au promis că se vor întâlni la Centrul Comunitar Evreiesc din Varșovia.
După ce războiul s-a încheiat, Zippi a mers la Varșovia, dar nu a mai reușit să găsească centrul comunitar. De asemenea, David nu s-a mai întors niciodată în Polonia. A fost găsit de către Divizia 101 aeropurtată a SUA și a plecat la Paris.
Nu voia să se mai gândească niciodată la Polonia, la familia lui sau la acel lagăr teribil - chiar dacă asta însemna să nu o mai vadă niciodată pe Zippi. În cele din urmă, ambii, David și Zippi, au reușit să-și construiască o viață în America, David ca vânzător de enciclopedii în Levittown, Pennsylvania, iar Zippi ca specialist în istoria Auschwitz-ului în New York.
În anul 1950, David a luat legătura cu Zippi și i-a cerut să se întâlnească, dar aceasta a refuzat.
„El o abandonase" în Polonia, scrie Blankfeld. Dar David nu a încetat niciodată să o caute. Ulterior, în 1963, Zippi a fost de acord să se întâlnească cu el la un hotel din Manhattan, însă nu a avut curajul să meargă.
Abia în 2016, Zippi și David s-au reîntâlnit, în cele din urmă, în casa ei din Manhattan, amândoi suferind în mod clar după ceea ce ar fi putut avea în toți acei ani.
„Te-am iubit", i-a șoptit ea. „Și eu", i-a răspuns David.
Poate că nu au trăit împreună fericiți până la adânci bătrâneți, dar David și Zippi au reușit să supraviețuiască acelei perioade negre. „Împreună, au supraviețuit", scrie Blankfeld.
Cam în perioada în care David și Zippi s-au reîntâlnit, Mira Unreich murea de cancer în Australia, când fiica ei jurnalistă, Rachelle Unreich, i-a cerut un interviu.
Femeia supraviețuise, de asemenea, Holocaustului - patru lagăre de concentrare (inclusiv Auschwitz). Totuși, aceasta nu a încetat niciodată să creadă în umanitate.
„Bunătatea oamenilor”
„În Holocaust, am învățat ce înseamnă bunătatea oamenilor", îi spunea ea fiicei sale, conform cărții „A Brilliant Life: My Mother’s Inspiring True Story of Surviving the Holocaust”.
Născută în anul 1927, în Cehoslovacia, Mira Blumenstock a fost cea mai mică dintre cei cinci copii ai familiei. Avea 12 ani când a izbucnit războiul și, la sfârșitul anului 1942, familia Blumenstock era una dintre cele opt care mai rămăseseră în satul lor. Celelalte familii ajunseseră în lagărele naziste.
Prietenii și cei care făceau parte din rezistență au ajutat familia Blumenstock să găsească locuri unde să se ascundă și să obțină documente false. Dar, în luna august a anului 1944, în noaptea dinaintea momentului în care urmau să fugă, SS-ul a bătut la ușa lor.
În momentul în care tatăl acesteia a încercat să fugă, a fost împușcat. Ulterior, Mira și frații ei mai mici au ajuns în Plaszow, un lagăr din Polonia ocupată. Nesiguranța a cuprins-o pe Mira Blumenstock, care și-a petrecut următoarele opt luni din lagăr în lagăr.
A fost martoră la spânzurarea liderului rezistenței Rosa Robota și, de asemenea, era cât pe ce să moară de foame.
În plus, a ajuns față în față cu Josef Mengele – chirurgul cunoscut sub numele de „Îngerul morții".
Până la sfârșitul războiului, ea își pierduse doi frați și ambii părinți. Cu toate acestea, a fost bucuroasă că doi frați și mătușa ei au supraviețuit.
S-a mutat la Praga, s-a căsătorit și a avut trei copii. Ulterior, s-a stabilit în Australia, a divorțat, s-a recăsătorit și a adus-o pe lume pe Rachelle, în anul 1966.
Punând cap la cap povestea mamei sale, Rachelle a început să înțeleagă secretul optimismului de nezdruncinat al acesteia.
„În loc să se concentreze asupra oamenilor care au încercat să o distrugă, s-a concentrat asupra celor care au ajutat-o", scrie Rachelle Unreich despre mama ei, care a murit în luna aprilie a anului 2017. „Atât de mulți își riscaseră viața - vecini, colegi prizonieri, chiar și unii gardieni din lagăr - iar aceste acte de bunătate au lăsat în cele din urmă o amprentă mult mai mare asupra Mirei decât cruzimea naziștilor”.
„Aceștia erau oamenii la care se gândea când lumina zilei se diminua", scrie Unreich. Așa cum David nu a putut să o uite niciodată pe Zippi și nici Zippi pe David, pentru Mira, „aceștia erau oamenii de care merită să ne amintim".
Se încarcă comentariile...
