Litoralul românesc de altădată: barcagiii, primii salvamari, și drama de pe „Miss România”

Odată cu înmulțirea numărului de turiști, s-a pus și problema asigurării unor servicii de salvare pe plajele Mării Negre. Pe de altă parte, în Portul Constanța ancorau corăbii din cele mai vechi timpuri, iar apoi vapoare, și nu de puține ori furtunile iscate din senin pe mare scufundau ambarcațiunile, iar marinarii sfârșeau înecați. Atunci, autoritățile locale au înființat un serviciu de salvare care a fost lăsat inițial în sarcina barcagiilor. Înarmați doar cu o barcă, un colac de salvare și o frânghie, aceștia își puneau în pericol viețile vară de vară, dar și în afara sezonului estival, pentru a-i salva de la moarte pe cei care trăiau iubiri și dezamăgiri de-o vară, pe turiștii inconștienți care se avântau prea departe în apele mării sau în Dunăre, dar și pe pescarii care nu mai puteau ajunge la țărm.

Litoralul de altădată- Plaja Duduia

După ce Dobrogea cu însoritele sale plajă a revenit în vechile granit românești după patru secole de stăpânire otomană, românii au descoperit acest ținut minunat și au venit aici în vilegiatură la băi de soare. Treptat, s-au amenajat plaje: Duduia, care era în Portul Tomis, plaja Tataia, care era în spatele Universității „Ovidius“ din prezent, plaja Wartanoff, în partea de nord a plajei Modern din prezent, Plaja de la Vii. Pe aceste sectoare au picioare cabine de schimb, unde doamnele cu crinolină și bărbații cu joben schimbau hainele cu unele mai adecvate, de plajă – la început, acoperă aproape tot corpul, apoi, odată cu trecerea timpului, mâinile au fost din ce în ce mai expuse la soare. De asemenea, inițial, există sectoare de plajă destinate femeilor și bărbaților.

Salvamar la inceputul secolului

Bucuria unei băi în mare curma și atunci vieți, o problemă pe care Primaria Constanța a considerat că o dea în supravegherea barcagiilor. Despre cei mai vechi oameni ai bărcilor din Constanța aflăm din documentele de arhivă păstrate la Arhivele Naționale. Ei erau Mihail Constănţeanu, în anul 1893, şi Gheorghe Aslan, ce făcea serviciul de barcagiu la băile de la Vii, cu barca sa, pe timpul sezonului din anul 1896. În anul 1899, Anastase, care fusese barcagiu de doi ani pe Plaja de la Vii, cerea aprobată Primăriei pentru a fi angajat și în acel an.

Barcagiii, primii salvamari. FOTO: Imagoromaniae

La începutul anilor 1900, nu oricine cu orice barcă putea deservi turiștii. Era necesar ca ambarcațiunea să fie prevăzută cu toate aparatele de salvare: colac de scăpare, frânghii și ancore. În anul 1923, Nicolin Hristu se angaja să facă serviciul de pace cu o barcă de salvare cu doi oameni la băile de la Mamaia pe timpul sezonului. Barcagiul trebuia să fie la datorie înainte de sosirea primului tren și misiunea lui se încheia după plecarea ultimului tren. „Domnul Nicolin Hristu are angajamentul a fi la dispoziție scăldătorilor cu o barcă la stabilizarea băi de la Mamaia, înainte de sosirea primului tren și nu va părăsi plaja decât după plecarea ultimului tren“ . Arhivele ne spun că, în scurt timp, au apărut și medici pe plajă: „ Antreprenorul D. Nicolaescu a cerut un medic pentru a acorda ajutor turiștilor“.

Prima instituție oficială Salvamar modern a apărut în vara anului 1933, sub denumirea de „Societatea de Salvare a Naufragiaților în Apele Teritoriale Române“, avându-l ca președinte pe regele Carol al II-lea. Cu timpul, s-au amenajat mai multe puncte fixe de salvare pentru a putea veni mai repede atât prin ajutorul naufragiaților, cât și al turiștilor. Inițial, doar Mamaia, Constanța, Eforie și Mangalia au avut astfel de puncte fixe, iar mai apoi și Balcicul, Carmen-Sylva și Siutghiol.

La Constanța a fost amenajată în anul 1935 și prima bază nautică din România, ce dispunea de ambarcațiuni de acord, șalupe și motoare, un teren de sport și bazin de înot, pe o suprafață de 40.000 de metri pătrați pe malul lacului Siutghiol. Cu această ocazie a fost construită și „Casa Vapor“, opera arhitectului Ioan Căpșuneanu, sub forma unui pachebot, care era sediul Salvamarului, dar tot aici funcționau și clubul de yachting, un restaurant și un cazin.

Salvați de „Pescăruș“ și „Albatros“

În anul 1936, serviciul de salvare pe mare avea la dispoziție o singură șalupă, „Pescăruș“, iar un mai târziu a fost foarte bună șalupa „Albatros“. În ciuda faptului că zilnic pe timpul verii erau vieți salvate, reporterii din anul 1937 au scris năduful în paginile ziarelor. Aproape zilnic se întâmplă un accident cu urmări tragice pe plajele de pe litoralul Mării Negre. „Nici odată până acum intervenția eroică și echipelor Salvamar n’a reușit să scape dela înec pe cineva. După câte știm, această asociere, afiliată la o instituție internațională, a fost creată acum câțiva ani cu scopul bine precizat de a organiza salvarea celor amenințați a se încadrează din cauza accidentului românesc, „a unui accident românesc”.

Reclamații erau și la adresa Casei Vapor. „Până acum, Salvamarul a construit un vapor pe uscat la Mamaia, a cumpărat câteva lotci conduse de barcagii și a încercat să citească la mal unele vase împotmolite.

Dar autoritățile statului au continuat să investească în serviciul de salvare pe mare, astfel că prin decizia ministerială Nr. 104.976 din 23 noiembrie 1938, la categoria „Breasla marinarilor și a pescarilor“, alături de căpitani, secunzi, scafandri, apăreau și barcagii.

„Trăiască Mamaia”

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, toate resursele Salvamarului au fost folosite în misiunile de salvare din Portul Constanța și pe linia litoralului. După război, se impunea necesitatea construirii unor ambarcațiuni care să asigure salvarea pe litoralul românesc. Abia în anul 1954 a intrat în dotarea Marinei Militare remorcherul maritim militar „101“, avându-l căpitan pe Mircea Ionescu. Ambarcațiunea construită la Galați era specializată în remora navelor în marea care și în radă, apărarea antiaeriană proprie și a convoaielor, spargerea gheții pe mare, în radă și pe Dunărea maritimă, precum și-n stingerea incendiilor și scoaterea apei din navele avariate. Prima intervenție a remorcherului a fost după nici trei luni, la nava „Ardealul“. După ce a ieșit din strâmtoarea Bosfor, vaporul și-a pierdut elicea și a rămas în voia valurilor. Din fericire, nava a fost găsită și remorcată până la Varna, cel mai apropiat port, iar apoi la Constanța. În anul 1967, flota de salvare sa îmbogățit cu „Voinicul“ și „Viteazul“, cele două nave moderne de salvare fiind construite la Șantierul Naval Oltenița.

În perioada comunistă, în dotarea salvamarilor erau câteva bărci și colaci de salvare. La fel de precară era dotarea salvamarilor și în anul 2000: o barcă cu motor și câteva plute. Odată cu venirea lui Radu Mazăre la Primăria Constanței, el a dat sarcina de a crea un serviciu de salvare performant a lui Gheorghe Oancea, un scafandru profesionist, cel care a fondat și prima asociație dedicată scafandrilor profesioniști din țara noastră. Pentru prima dată după război, pe litoralul românesc au apărut puncte de observație și corturi de prim ajutor de-a lungul plajelor Constanței. Au fost doritonate lotci noi de la Tulcea și bărci de la Brașov și acest serviciu a fost dat pe mâna scafandrilor profesioniști, a înotătorilor de elită din România, absolvenți ai Facultății de Educație Fizică și Sport. În anul 2013, Radu Mazăre și Loredana Groza au lansat chiar și un imn al salvamarilor „Viva Mamaia!“, filmat chiar pe plaja stațiunii constănțene.

Mamaia, stațiunea de altădată. FOTO: Imagoromaniae

Abia în 2007 sa dat o Hotărâre de Guvern privind organizarea serviciilor de salvare acvatică-salvamar și a posturilor de prim ajutor pe plajă, legiferându-se obligativitatea serviciilor de tip SALVAMAR la nivel național, acolo unde există plaje publice amenajate, parcuri acvatice, ștranduri, lacuri de acord, porturi și în Delta Dunării.

În sezonul estival 2026, doar pe plajele Constanța și Mamaia stau de veghe 85 de salvamari. Alături de ei, sunt gata să acorde primul ajutor 16 tineri voluntari.

Poveștile întunecate ale litoralului românesc: de la iubiri nefericite la crime pe mare

Ziarele din perioada interbelică sunt pline în paginile lor deopotrivă cu povești în care barcagiii au intervenit și au salvat vieți. În anul 1936, scria ziarul „Universul“, Paulina Milian, o elevă în clasa a VI-a la Liceul de fete „Principesa Ileana“, din Tulcea, s-a aruncat în Dunăre după ce a rămas să repetat apă: „ simțindu-se nedreptate, a spus mai multe lucruri să fie făcute sigure și multe lucruri .

Au fost și cazuri în care salvatorii n-au putut interveni, sunt doar trimiși să recupereze cadavrele, misiune mai periculoasă decât cea a salvării. Așa sa întâmplat în vara anului 1933, când tânărul Elvan B. Szabó, care era chelner la restaurantul „Cochino“ de pe strada Carol, s-a sinucis aruncându-se în apele Mării Negre după ce a ajuns în larg cu barca „Miss România“ închiriată de pe plaja Modern. Cum tânărul nu sa întors din plimbarea pe mare nici după două ore, conducătorul băilor, bănuind că la mijloc nu-i lucru curat, a trimis doi barcagii pe urmele dispărutului. Au trecut alte trei ore până când cei doi barcagii s-au întors la mal, fără să găsească nici urmă de barcă. Era clar că e vorba de o sinucidere și imediat a fost anunțată Poliția. La fața locului a ajuns comisarul de serviciu P. Mănescu, care a început ancheta. În hainele lăsate de tânăr în cabină s-a găsit și un bilet de adio scris pe prima pagină a unui carnet pe care-l foloseau chelnerii când făceau socoteala clienților. Doar câteva cuvinte lămureau totul: „ Pentru tine Miţo. Să fii fericită totdeauna“.

În căutarea cadavrului, dar și a ambarcațiunii „Miss România“ au plecat mai multe bărci în largul mării. Ziarele nu au scris dacă trupul tânărului a mai fost găsit vreodată sau nu. Nu știm cine era dama pentru care tânărul și-a dat viața, dar anchetatorii ne-au lăsat profilul care a iubit și a murit din dragoste: „Elvan B. Szabó se născuse în 1899 în comuna Ozun, judeţul Trei Scaune, iar de câţiva ani locuia în Bucureşti, pe strada General Poetaş 2, unde probabil a cunoscut-o pe Miţa. De curând, venise la Constanţa și se angajase la restaurantul «Cochino» de pe str. Carol“.

Aventura amoroasă din fața Cazinoului

În vara anului 1924, când bulevardul din fața Cazinoului începe să fie populat de oameni care doresc să se plimbe, nu departe de mal, într-o barcă doi tineri trăiau drama vieții lor. Eliza Munteanu de 22 de ani, din București, și Gheorghe Vasilescu, tot din București, „amorezul“ ei, așa cum scria ziarul „Dacia“, se certau îngrozitor, tânăra fiind acuzată de „trădare în dragoste“. Disperată, fata a profitat de momentul în care bărbatul și-a suflecat mânecile cămășii pentru a putea vâsli cu ușurință și să aruncat în mare. Văzându-și iubita cum se zbate, sa aruncat după ea pentru ao salva.

Inițial, cei care au fost martori la scenă au crezut că ambii tineri au vrut să-și pună capăt zilelor, deoarece niciunul nu știa să înoate. În ajutorul lor au sărit mai mulți barcagii care au reușit să-i aducă teferi la mal, unde un medic chemat degrabă le-a dat primul ajutor. Apoi, cei doi tineri au fost duși la Hotelul Regina unde erau cazați. „ După această aventură amoroasă, ambii îndrăgostiți împăcați au părăsit orașul nostru“, se încheie știrea din ziarul local „Dacia“.

Tot în același an, într-o seară de vară, Gheorghe Diamandi, un tânăr din Ploiești, a încercat să se arunce-se în mare în dreptul Cazinoului comunal. În ajutorul lui au sărit doi barcagii care l-au scos în viață din apă în ultimul moment. „Cauzele actului disperat ar fi o dragoste nenorocită“, scria aceeași publicație constănțeană.

Moartea proprietarului morii din Calea Rahovei

Salvat de barcagii inițial, Tănase Niculescu-Orzaru, proprietarul morii din Calea Rahovei, a reușit în cele din urmă să se sinucidă alegând spânzurarea. Drama care sa petrecut la Carmen Sylva în anul 1939 o găsim descrisă în mai multe ziare ale vremii. În acea vară, bărbatul, în vârstă de 45 de ani, și-anunțat prietenii că pleacă la Predeal, unde avea o vilă, ca să se odihnească, numai că nu a ajuns pe Valea Prahovei, ci s-a cazat pe litoral, la sanatoriul din Carmen Sylva, cu gândul de a se sinucide. Profitând de un moment când pe mal nu era nimeni, sa aruncat în mare, dar a fost salvat de doi pescari care l-au văzut din barcă. Dus de urgență la sanatoriu, a primit îngrijiri medicale deoarece înghițise o mare cantitate de apă. După ce a fost readus la viață, a cerut sorei de caritate un pahar cu coniac, apoi a spus că se simte obosit și că vrea să se odihnească. Când sora a revenit mai târziu ca să vadă cum se simte pacientul, l-a găsit spânzurat cu șnurul de lampă.

Plaja Duduia, perioada interbelică. FOTO: Imagoromaniae

Așa a sfârșit industriașul despre care ziarele scriau că „se ridicase de jos, dintr-o condiție foarte modestă, dar puterea de muncă și curajul l-au adus în fruntea morii Orzaru, unde avea 20 de milioane de lei capital“ . Trupul neînsuflețit al lui Orzaru a fost trimis la București cu automobilul. „Din cauza drumurilor impracticabile, sicriul a ajuns abia eri în Capitală și a fost depus în locuința defunctului de la moara din calea Rahovei 284. Înmormântarea va avea loc azi la cimitirul Reînvierea“, anunța ziarul „Timpul“ în 1939.

Crima de pe șalupa „Pirat”

O tragedie în care au fost implicați doi barcagii vestiți ai Constanței a avut loc tot în anul 1939. Constantin Constanian și Alexandru Lungu au fost uciși cu sânge-rece de doi aventurieri după ce au refuzat să-i ducă cu barca până în Istanbul și mai departe în Egipt. Criminalii erau Haupt Wilhelm și Ludwig Cociș, ambii din comuna Borșa, care veniseră la Constanța, de unde credeau că vor ajunge în Africa de Nord. Primul era lăcătuș mecanic de meserie și al doilea muzicant.

Inițial, au încercat să fure o barcă și să plece la drum, dar cum nu au reușit, și-au schimbat planurile. Atunci au cunoscut-o pe Leopoldina Ludwigh, o tânără blondă, de 22 de ani, absolventă a șase clase secundare, din Timișoara, care venise la Constanța să-și găsească o ocupație, nefiind mulțumită de bani pe care îi câștigă pe Bega, acolo unde lucrează în mai multe întreprinderi. Fata locuia la o prietena de pe strada Negru Voda. În timp ce s-a dus la Poștă pentru a preda un mandat al prietenei sale, s-a întâlnit cu un marinar, pe care-1 cunoștea vag și, în timp ce stătea cu el de vorbă, s-au întâlnit cu Haupt Wilhelm și Ludwig Cociș. Din vorbă în vorbă, au descoperit că sunt conaționali și s-au împrietenit. Seara, toți trei s-au dus la cinematograful „Regal“, iar după filmul de stabilitate să se întâlnească a doua zi dimineață pe bulevardul Cazinoului.

Toți trei la întâlnire și după o jumătate de oră se află în șalupa „Pirat“, care era condusă de Constantin Constanian. În prima zi a fost vorba de o plimbare scurtă, apoi s-au înțeles ca a doua zi să fie o mai lungă. Joi dimineața, Haupt Wilhelm a venit la debarcaderul bărcilor și sa urcat din nou în barca lui Constanian. Alături de el se află motoristul Alexandru Lungu, ca să-i dea o mână de ajutor. Nu știau că va fi ultima lor cursă. Nu știau că tânărul avea un revolver și un „Browning“. De pe digul de larg s-au îmbarcat în șalupă și Cociș și Leopoldina. Ca să se distreze pe drum, Cociș luase și acordeonul cu care a și cântat. După aceea au ieşit printre cele două faruri şi şalupa „Pirat“ sa îndreptat către Carmen Sylva.

După plecarea din Carmen Sylva, în largul mării, Wilhelm le-a cerut celor doi barcagii să-i ducă până la Istanbul și de acolo la Alexandria în Egipt. Cum Alexandru Lungu s-a împotrivit cu îndârjire, Wilhelm sa enervat pe răspunsul categoric și a descărcat un foc din „Browning“ asupra lui. Bărbatul a murit pe loc. Apoi, a îndreptat revolverul asupra lui Constantin Constanian și l-a împușcat în obraz și în spate.

Ziarul Curentul a publicat imagini cu criminalii

Cum încă mai mișca, a vrut să-l ucidă definitiv. Atunci a intervenit fata care a început să plângă și să-l roage să nu mai tragă asupra rănitului. „Nu mă omorâți, fie-vă milă, căci am nevastă și copii. Fac tot ce-mi veți cere, dar nu mă omorâț i“, implora barcagiul. Așa a ajuns către șalupa „Pirat“ în dreptul punctului pescăresc Costinești. Cum marea devenea din ce în ce mai furioasă, au fost nevoiți să se adăpostească la țărm. Unul dintre pescari, care a fost martor la toată scena, și-a amintit cum Constanian era plin de sânge, iar între fulgarinele criminalilor se ascundea un trup inert. De teamă, barcagiul care rămăsese în viață a spus că pe drum a avut loc o explozie la motor și a fost rănit, motiv pentru care e nevoit să-și debarce pasagerii. Nici urmă de criminali. Aceștia au fost găsiți la scurt timp de jandarmi în casa unui sătean din Tuzla. Dacă la început criminalii au spus că nu știu nimic, în cele din urmă au mărturisit tot ce s-a întâmplat la bordul șalupei. În vreme ce cei trei tineri erau judecați, la Spitalul Prof. I. Sion din Constanța a murit și barcagiul motorist Constantin Constanian.

Presa vremii povestea și cum a decurs înmormântarea celor doi barcagii săraci, înmormântați de camarazii lor. „Într’un cadru impresionant a avut loc eri la Constanţa înmormântarea barcagiilor Const. Constatinian, proprietarul şalupei Pirat, şi Al. Lungu, motoristul bărcii, ambii asasinaţi în împrejurările cunoscute de Haupt Wilhelm şi Ludvig Cociş cu complicitatea Leopoldinei Ludvigh, care voiau să intre în posesia şalupei pentru a fugi din ţară“. Corpurile celor două victime au fost purtate pe străzile principale ale oraşului pe două care funebre, acoperite de numeroase coroane de flori şi urmate de toţi barcagiii din port, de numeroși marinari şi membri ai breslei marinarilor civili, până Ia cimitir, unde a avut loc înmormântarea.

Pe Constanian îl mai regăsim într-o altă știre publicată în presa anului 1934, când, împreună cu alți doi barcagii a ieșit în larg cu șalupa sa pentru a testa dacă merge motorul pe care îl reparase. La un moment dat, furtuna a rupt cârma șalupei, care a rămas în voia valurilor. Atunci, Constanian s-a aruncat în mare cu scopul de a remorca șalupa la țărm, numai că furtuna a aruncat șalupa pe digul de la cazin și a sfărâmat-o. Barcagiul a avut aceeași soartă. Aruncat de valuri pe stânci, a fost rănit foarte grav, dar a fost salvat de fotograful Iancu Pascalescu care se găsea acolo. Rănitul a ajuns în agonie la spital, având trupul plin de răni, fața desfigurată și coșul pieptului zdrobit. Și ceilalți doi barcagii care erau în șalupă au fost răniți, dar starea lor nu era disperată, se relatează în publicația „Dobrogea Jună“.