Geniul literar din România care a sfârșit marginalizat din cauza a șase versuri. S-a luat de gât cu „super-starurile” literare ale vremii

Unul dintre geniile literaturii românești și-a îngropat cariera și totodată dreptul la recunoaștere în posteritate cu șase versuri neinspirate. Este vorba despre Alexandru Macedonski un părinte al simbolismului românesc, al cărui caracter polemic i-a adus stigmatul în societatea românească. 

Alexandru Macedonski

Unul dintre cei mai controversați și, totodată, geniali scriitori români a fost Alexandru Macedonski. În ciuda personalității dificile și a polemicilor majore din timpul vieții, Macedonski rămâne una dintre figurile cele mai complexe și inovatoare ale literaturii române, un spirit neliniștit care a sfidat convențiile epocii și a deschis drumuri noi în poezie. Activitatea sa literară s-a desfășurat într-o perioadă de tranziție, în care literatura română începea să se desprindă de influențele romantismului clasic pentru a căuta forme moderne de expresie. Macedonski nu doar că a intuit această schimbare, ci a devenit unul dintre principalii ei promotori.

A fost un pionier al simbolismului în România, înainte chiar ca acest curent să fie pe deplin înțeles sau acceptat. Prin revista „Literatorul”, pe care a fondat-o, a susținut o generație nouă de scriitori și a promovat ideea unei arte rafinate, bazate pe muzicalitate, sugestie și imagini subtile. Macedonski a plătit scump prețul unui caracter dificil și răzvrătit, dar și al avangardismului literar promovat, ajungând marginalizat, hulit și stigmatizat în țara pe care a iubit-o din tot sufletul. În special, șase versuri neinspirate, dedicate lui Eminescu în momente tragice pentru acesta din urmă, i-au pecetluit „afurusirea” totală în societatea românească.

Pușiul cu impresii aristocratice și crize bizare

Alexandru Macedonski s-a născut la București, pe 14 martie 1854, fiind al treilea copil al generalului Alexandru Macedonski și al Mariei Fisența. Familia tatălui provenea de la sud de Dunăre, având, probabil, origini mixte: sârbe și aromâne. Tatăl poetului susținea că se trage dintr-o familie de revoluționari sârbi și că bunicul său, Dimitrie, participase la Revoluția de la 1821 de partea Eteriei, fiind implicat în complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu.

Familia Macedonski a intrat în rândul boierimii în timpul administrației ruse de după 1830, colaborând cu autoritățile țariste. Alexandru Macedonski — tatăl poetului — a plecat în Imperiul Rus, unde a urmat o carieră militară, întorcându-se în Valahia cu rangul de general; ulterior, acesta a ajuns ministru de război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Deși era un ofițer capabil, acesta avea înclinații mitomane, inventându-și origini ilustre pentru a impresiona societatea. Mai precis, se declara descendent al unei familii lituaniene celebre, Biberstein-Rogala. În realitate, era un personaj misterios, cu o origine etnică mixtă (sârbo-aromâno-rusă sau poloneză, după mamă).

De cealaltă parte, mama poetului, Maria Fisența, provenea din familiile de boieri olteni Fisența și Urdăreanu-Brăiloiu, posesori ai unei averi considerabile. Astfel, Alexandru Macedonski s-a bucurat de o copilărie privilegiată, fără lipsuri materiale, deși marcată de numeroasele schimbări de domiciliu cauzate de serviciul tatălui. Se pare că mama sa a fost cea care i-a transmis pasiunea pentru lectură, scris și oratorie, Maria Fisența fiind o povestitoare plină de umor și autoarea unor memorii valoroase din punct de vedere istoric și literar. În copilărie, viitorul poet a fost bolnăvicios, suferind de „crize de o nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.

După vârsta de șase ani, episoadele de nervozitate s-au mai atenuat. A fost trimis ulterior la bunici, în Oltenia, pentru a urma școala. Aceasta a fost, după cum mărturisea poetul mai târziu, cea mai frumoasă perioadă a existenței sale, dedicând un ciclu de poezii moșiei de la Amarandia, locul unde și-a petrecut primii ani. Și-a dovedit talentul literar timpuriu: la doar 12 ani a scris poezia „Plânsul amantei”, inclusă ulterior în volumul său de debut, „Prima verba”. A urmat liceul la Craiova, pe care l-a absolvit cu note foarte bune. Sfârșitul adolescenței i-a fost marcat de moartea tatălui, eveniment învăluit în teorii ale conspirației; Maria, mama poetului, a susținut până la capăt că soțul ei fusese otrăvit de adversarii politici.

O tinerețe boemă printr-o Europă de Belle Epoque

După ce termină liceul la Craiova și primește pașaportul special care îi oferă trei ani de libertate pentru studii în Europa, Macedonski se aruncă în brațele boemiei de Belle Époque. Oficial, pleacă la studii în Italia, însă în realitate cutreieră terasele și cafenelele artiștilor; merge, ce-i drept, la cursuri la Universitatea din Pisa, dar revine mereu pe bulevarde și în locurile de promenadă. Totuși, nu ocolește bibliotecile, unde citește cu nesaț. După perioada petrecută în Italia, se aventurează în Elveția și în Austria, existând mărturii că l-ar fi cunoscut pe Eminescu la Viena.

Escapadele romantice, studiul și viața boemă formau un vârtej care îl înghițise aproape total pe tânărul descris în actele vremii ca fiind „de statură înaltă, cu păr și sprâncene castanii, ochi negri, frunte medie, trăsături regulate și fața smeadă”. Deși nu era un bărbat frumos în sens clasic, emana un aer aristocratic, ușor arogant, având o inteligență nativă și un spirit combativ care a frânt multe inimi în saloanele și pe terasele mondene ale Europei de mijloc de secol XIX.

Aceasta este și perioada în care începe să publice. Prima sa poezie, „Dorința poetului”, este trimisă în țară și apare în „Telegraful român” din Sibiu. La acea vreme, poetul se afla abia la începutul cristalizării eului său literar, fiind încă influențat de romantismul de la începutul secolului. Rămas fără resurse financiare și sătul de străinătate, Macedonski revine în țară și se stabilește la București, unde este admis la Facultatea de Litere. Nu își va termina însă studiile, din cauza caracterului său dificil, după cum afirmă unii biografi. Totuși, acum începe consacrarea sa: debutează cu volumul de versuri „Prima Verba”, în 1872, după care pleacă într-un nou sejur în Italia.

Răzvrătitul care s-a luat de gât cu întreaga societate românească

Macedonski era un veritabil talent. Toată lumea și-a dat seama încă de la volumul de debut. Cu toate acestea, avea un caracter controversat. Era polemic, certăreț, arogant și cu impresii aristocratice. „Sub o frunte largă și orgolioasă purta pe nasul său acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărțit în două printr-o cărare în mijlocul frunții lărgite de o calviție precoce. Împrejurul urechilor armonioase, părul învolt era întărit cu fierul. Mustața scurtă și deasă avea vârfurile ascuțite și drepte. Întrebuința, pentru ținuta lor marțială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecție. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca și lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puțin încovoiate, legănându-și capul, cu ochii vii, mari și visători, absenți din larma și mișcarea de stup a Capitalei, și pierdut într-o viață lăuntrică, adâncă și concentrată”, îl descria Cincinat Pavelescu în „Amintiri literare”.

Macedonski a fost inițial susținător al conservatorilor, după care a devenit un adept al liberalilor. Primește diferite funcții administrative pe care, însă, le tratează cu aroganța aristocratului care simțea că merită mai mult. În plus, încă de pe la vârsta de 20 de ani, Macedonski a devenit un personaj polemic, care folosea satira și ironia mușcătoare, reușind să intre în conflict cu multă lume. Nu s-a sfiit ca, la 23 mai 1873, să publice în „Telegraful Român” poemul antidinastic „10 mai”, împotriva regelui Carol I. Mama sa, Maria, speriată ca nu cumva tânărul ei fiu să fie acuzat și condamnat pentru lèse-majesté, îl trimite pe cheltuială proprie într-o călătorie lungă în Italia și Austria. Macedonski se întoarce acasă și recidivează. Declanșează o campanie furibundă împotriva conservatorilor și, în special, a prim-ministrului Lascăr Catargiu. La 24 martie 1875, Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare și incitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator și a prim-ministrului Lascăr Catargiu, fiind închis pentru trei luni la închisoarea Văcărești. Are noroc și este eliberat după ce liberalii pun presiune.

Inițial admirativ la adresa scriitorilor consacrați ai secolului XIX, Macedonski ajunge să se răzvrătească împotriva Junimii. Poate și fiindcă a simțit că nu este apreciat la adevărata sa valoare sau că nu a fost primit așa cum își imagina în cercurile literare naționale. Cert este că a fondat revista „Literatorul”, o contrapondere a „Convorbirilor Literare” și a Junimii.

Macedonski are un stil polemic tăios, disprețuitor și ușor arogant. De exemplu, ajunge să-l conteste pe Alecsandri, un titan al literaturii românești la acea vreme. Vasile Alecsandri tocmai primise un premiu din partea Academiei Române. Macedonski l-ar fi încondeiat contestându-i premiul. „Alecsandri, om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe moșia sa, primise premiul de 10.000 lei de la Academie: Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri, domnilor academicieni!”, scria Macedonski.

La rândul său, Alecsandri i-ar fi răspuns prin drama „Fântâna Blanduziei”, în care Macedonski este transpus în personajul Zoil, un invidios pe faima poetului Horațiu (întruchiparea lui Vasile Alecsandri). Macedonski nu renunță la polemică și furnizează o epigramă usturătoare: „Cuprins de-al gloriei nesațiu / Albit de ani, dar tot copil / E lesne să mă faci Zoil / Când singur tu te faci Horațiu”. La toate acestea se adaugă multe alte articole, poeme și epigrame combative și ironice la adresa „superstarurilor” literaturii junimiste de la acea vreme, inclusiv la adresa lui Caragiale.

Versurile care l-au transformat pe Macedonski într-un paria

Macedonski sărise calul din punctul de vedere al multor contemporani. Inclusiv Eminescu sare în apărarea lui Alecsandri. „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire, un spor real de puteri, atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu, pe când tocmai contrariul e adevărat”, scria Eminescu.

Din „Literatorul”, Macedonski a început să tune și să fulgere la adresa lui Mihai Eminescu. Între cei doi a urmat un schimb de replici gazetăresc și poetic. „Actele acestea de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de ieri, de alaltăieri, care privesc toate în țara aceasta de «sus în jos». Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă”, scria Eminescu, acid, într-un articol din „Timpul”, în 1882.

Macedonski, luat de val, se apucă și scrie o epigramă care îi va îngropa toată cariera. Sunt doar șase versuri care-l vor transforma într-un paria. Iată contextul: în anul 1883, Eminescu se îmbolnăvește și ajunge la sanatoriul doctorului Șuțu, unde erau tratate mai ales bolile mintale. Macedonski publică în acele zile următoarele versuri: „Un X… pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun”.

A urmat o explozie de indignare. Pentru societatea bucureșteană de la acea vreme, ceea ce făcuse Macedonski era prea mult. Studenții i-au spart geamurile cu pietre, articolele i-au fost refuzate, prezența sa a fost respinsă de peste tot. Devenise un paria. „Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat niciun rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”, scria poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu.

Macedonski s-a disculpat și a spus că nu a știut că Eminescu este bolnav și că nici măcar nu s-a referit la el. Explicațiile sale s-au izbit ca de un zid. Ba mai mult, a fost acuzat de lașitate. „Se poate, dar e greu de crezut. În epigramă se spune că «un X pretins poet acum s-a dus pe cel mai jalnic drum; l-aş plânge, dacă-n balamuc» etc... Cum? Macedonski nu aflase că Eminescu e nebun? «Drumul jalnic» pe care s-a dus «acum» pretinsul poet, «balamucul» sunt simple figuri de stil? Şi numai o coincidenţă nefericită cu îmbolnăvirea lui Eminescu este cauza oprobriului sub care a zăcut Macedonski? Dar, la urma urmei, nouă ni se pare că în jurul acestei epigrame s-a exagerat în toate chipurile”, preciza Garabet Ibrăileanu. Inclusiv revista i-a fost desființată. Aproape că nu mai avea cu ce să se întrețină pe sine și familia în țară. A fost efectiv nevoit să emigreze.

Un geniu care a suferit din cauza caracterului

Plecat la Paris, Macedonski a publicat în capitala Franței. Acolo a făcut parte din prima generație de simboliști. A fost efectiv un deschizător de drumuri. S-a întors în România, dar a purtat până la moartea sa, din 1920, acest stigmat al conflictului cu Eminescu, dar și cu titanii „Junimii”, în general. Din punct de vedere artistic, Macedonski a fost genial, dar din cauza caracterului, mai ales a impulsivității și a unei răzvrătiri parcă native, a avut de suferit. A intrat adesea în conflict cu contemporanii săi, mai ales cu reprezentanții curentului dominant, ceea ce i-a atras critici și marginalizare. Totuși, această atitudine polemică nu a fost decât expresia unei convingeri profunde în valoarea propriei viziuni artistice.

Poezia lui Macedonski se distinge printr-o mare varietate de teme și forme. De la versurile sale de inspirație romantică din tinerețe până la creațiile simboliste mature, el a explorat constant noi modalități de expresie. Rondelurile sale, inspirate din forma fixă franceză, reprezintă unele dintre cele mai reușite realizări ale liricii române. În acestea, muzicalitatea și repetiția creează o atmosferă aparte, aproape hipnotică, demonstrând măiestria sa tehnică. Dacă în timpul vieții a fost adesea neînțeles, ulterior, după decenii, Macedonski a fost recunoscut ca unul dintre marii inovatori ai poeziei românești, un creator care a pregătit terenul pentru modernismul ulterior. Influența sa se resimte în operele unor autori care au dus mai departe explorările simboliste și experimentale.

„Este limpede că Macedonski este un poet special în literatura română. El ilustrează, înainte de orice, un mod de a fi poet în lumea românească, din altă familie spirituală și morală decât Alecsandri și Eminescu. Este boemul înfumurat și estetizant, plin de sine și, în același timp, vulnerabil, capabil de mari gesturi de generozitate și, totodată, nedrept până la cruzime. Poezia este, cum au recunoscut toți, violent inegală, cu mari căderi, dar și cu uriașe izbânzi estetice. A încercat, în modul lui gălăgios și retoric, să înnoiască lirismul românesc, inclusiv în structurile lui formale, și a reușit. Modernitatea românească îi datorează mult. În fond, Macedonski e cel care o pregătește și, într-o măsură, o ilustrează prin vocația lui de animator și, desigur, prin geniul său – atât cât este – nestatornic, iritat, inegal și nu de puține ori profund și sclipitor”, precizează Eugen Simion în „Dicționarul general al literaturii române”.