Funcțiile și slujbele la stat sport național la români de acum trei secole. „Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogățește pe cel care o cumpără”

O slujbă la stat a reprezentat visul de tradiție al multor români, din perioada interbelică până în prezent. Mărturiile contemporane, dar și considerațiile specialiștilor arată că apetitul pentru a lucra la stat a fost mai presus decât orice inițiativă privată.

Bucurestiul interbelic FOTO tnr.ro

Pentru mulți români, chiar și astăzi, o slujbă la stat — eventual o funcție într-o instituție „călduță”, unde se plătește decent — reprezintă apogeul carierei. Aceasta în condițiile în care, cel puțin până în prezent, munca în sectorul public părea să ofere o stabilitate mult mai mare decât cea din mediul privat. Adesea, chiar și serviciile mai prost plătite de la stat erau preferate celor din sectorul privat, deși mai bine remunerate, tocmai pentru siguranța postului.

La această situație a contribuit și o parte a mediului privat, care nu a oferit pachete salariale atrăgătoare și nici nu a inspirat încredere din punctul de vedere al stabilității locului de muncă. Nu în ultimul rând, există o categorie de persoane care a văzut în ultimele decenii de democrație o oportunitate de căpătuire prin contracte cu statul sau, pur și simplu, un loc unde să fie deranjate cât mai puțin.

Cine își închipuie că aceasta este o situație recentă, apărută după 1990, se înșală. Pentru români, „vânatul” slujbelor la stat, mai ales al funcțiilor în aparatul administrativ, reprezintă un sport național de aproape două secole. Încă din secolul al XIX-lea, aparatul de stat devenise locul unde puteau fi recompensați cu funcții și sinecuri toți clienții partidelor politice.

Funcția în stat, cât de mică, îmbogățire sigură

Dorința de a lucra în aparatul administrativ și de a obține o slujbă la stat a devenit arzătoare pentru români mai ales odată cu domniile fanariote. În acel context, existau anumite meserii și funcții publice care garantau fie îmbogățirea rapidă, fie, cel puțin, o viață tihnită și privilegiată. Totodată, în perioada fanariotă, mita, favorul și hatârul deveniseră un mod de viață: domnii plăteau sume uriașe drept peșcheș marelui vizir și funcționarilor otomani pentru a fi numiți de sultan sau pentru a-și elimina rivalii politici.

Boierii, indiferent de rang, învățaseră rând pe rând să dea șpagă pentru a-și rezolva problemele sau pentru a accede în funcții înalte. Ulterior, „moda” șpăgii a coborât treptat în ierarhia socială, până la cel mai umil nivel. În mai puțin de un secol, românilor le-a intrat mita în reflex, iar traficul de influență devenise metoda universală de rezolvare a oricărei situații.

Tocmai de aceea, mulți aspirau la posturi în aparatul de stat. Acesta era locul unde o investiție inițială — o șpagă consistentă pentru numirea în funcție — putea aduce un profit considerabil prin sumele încasate constant de la cei care aveau nevoie de servicii sau de îngăduință. La nivel înalt, lupta boierilor pentru dregătoriile din Divan sau pentru slujbele domnești era la fel de pragmatică: apropierea de domnitor aducea nu doar prestigiu, ci mai ales avantaje uriașe, de la posibilitatea traficului de influență până la dobândirea de moșii și facilitarea diverselor „învârteli”.

„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Țara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plătește dreptul de a săvârși orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogățește pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia, căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri este ca un slujbaș să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea. Atunci vine la București, unde se dedă unui lux neînfrânat și de prost gust, risipește la iuțeală rodul jafurilor sale și, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogățește din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală și să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Țara Românească”, preciza revoltat contele de Langeron, ofițer francez în serviciul Primului Imperiu Francez și mai apoi al Țarului Rusiei, venit în Principate la începutul secolului al XIX-lea.

Bătaia cea mai mare era pe funcțiile importante, precum cea de ispravnic. Cine investea în șpăgi și ajungea acolo se îmbogățea garantat. Plus că ducea o viață călduță și lejeră de slujbaș. Evident, majoritatea nici nu-și băteau capul să-și facă treaba pentru care erau investiți. „Țara este împărțită în județe, fiecare județ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca și în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au prețuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceștia sunt adevărați despoți în jurisdicțiile lor și nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiți, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpărați”, adăuga Langeron.

Erau vânate și cele mai umile funcții în aparatul de stat, mai ales că în fiecare exista o posibilitate de a obține beneficii, avantaje, mită sau, pur și simplu, un loc călduț.

„Aga era în cârdășie cu hoții și bandiții, de la care lua bani, în secret. Uneori, el este cel ce-i ocrotește pe hoți, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducați pe an. Spătarul ține o armată de arnăuți ca să urmărească și să prindă tâlharii ce mișună pe drumuri și în păduri, dar tocmai arnăuții sunt cei ce fură și ucid, iar câștigul îl împart adesea cu spătarul”, susținea același ofițer francez, dar și alți călători ai vremii.

Lupul își schimbă părul, dar năravul ba

Începând cu generația de la 1848, Principatele au intrat pe drumul modernității, încercând să recupereze rapid decalajul de mentalitate, dar și de dezvoltare economică și socială față de Occident. De la mijlocul secolului al XIX-lea, poporul român a cunoscut cele mai importante victorii ale sale, atât în plan militar, cât mai ales diplomatic și politic. Au avut loc Unirea de la 1859, aducerea unui prinț străin, Carol I, și, în final, obținerea independenței de stat în 1878. Progresele făcute de România în acea perioadă au fost remarcabile, țara transformându-se dintr-un stat cu trăsături medievale într-unul șic la marginea Europei Centrale — un spațiu fascinant, plin de contraste, care înainta sigur pe drumul modernizării.

Apăreau căile ferate, drumurile moderne, școlile, muzeele și universitățile, în timp ce reformele pătrundeau în orice domeniu. Bucureștiul se transforma în „Micul Paris”, iar elitele culturale înfloreau. Tot atunci, moneda românească a atins cea mai mare putere de cumpărare din istoria sa, acea epocă fiind considerată „perioada de aur” a românilor.

Cu toate acestea, clasa politică, în mare parte, nu scăpase de „balcanisme” și „fanariotisme”. Vânătoarea de funcții la stat s-a amplificat, iar partidele politice au făcut tot posibilul pentru a mări aparatul administrativ. Pe de o parte, măsura era o necesitate clară a modernizării, dar pe de altă parte, venea din dorința de a răsplăti clienții politici și de a găsi un loc „călduț” copiilor, nepoților, finilor și întregii familii. Statul român rămăsese „vaca de muls” preferată și angajatorul cel mai râvnit. Iată ce spunea Ion Ghica, fost prim-ministru al României, despre frenezia angajărilor la stat în jurul anului 1879:

„Dacă într-o țară se va arăta un pământ roditor, un filon de mineral, o albie de cărbune, o calitate bună de lemn, o plantă folositoare și dacă oamenii din localitate nu se vor grăbi a se folosi de acea bogăție, să fii sigur că vor veni de aiurea și o vor exploata, și acel pământ, acel metal nu vor sta mult timp neproductive. Aceasta este istoria țării noastre și a tuturor țărilor de la începutul lumii. (...) Noi, nesocotind regulile cele adevărate ale științei, blestemăm concurența și liberul schimb și credem că, gonind pe ovrei și străini, scăpăm de rău; credem că ar fi în puterea cuiva de a sustrage o societate omenească de la regulile morale care o conduc; în loc de a căuta cauza răului până la obârșia lui, ne frământăm mintea în combinări politice și lăsăm străinilor și ovreilor partea cea bună, meseriile. În loc să căutăm să punem mâna pe profesiunile care îi fac să vie în țară, în loc să ne facem tâmplari, tapițeri, croitori, cizmari, curtieri, tinichigii, geamgii, vopsitori, zarafi, bancheri, mașiniști, ceasornicari, sculptori, noi nesocotim meșteșugurile care dau avere și independență și alergăm după acele 70.000 de posturi la dispozițiunea cărora s-au pus 120 de milioane pe an, luate din sudoarea muncitorului nostru de pământ”, preciza acesta în „Convorbiri economice”.

Același lucru l-a observat și regele Carol I, care s-a luptat mult cu metehnele românești și clientelismul politic pe socoteala statului român. „Evident, identitatea politică a conservatorilor și liberalilor rămâne inconfundabilă. Ele pun, însă, înainte de realizarea programului lor politic, dobândirea puterii. O clientelă flămândă de avantaje aștepta «venirea la guvern» pentru a-și spori veniturile prin exploatarea locului dobândit în ierarhia de stat (primar, prefect etc.). Activitatea politică nu este desfășurată de partizanii de rând ai partidelor pentru a servi interesul național, ci ca un mijloc de chivernisire personală. «Bacșiș și hatâr», coordonatele vieții publice fixate în epoca fanariotă, se dovedesc a aparține duratei lungi”, preciza și Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”.

Acest fel de a face politică ne-a făcut de râs în toată Europa. „Românii nu sunt o națiune, ci o profesie”, preciza celebrul cancelar german Otto von Bismarck, cel care recomanda folosirea biciului ca singur mijloc de civilizare al națiunii române.

„Numai cei foarte integri sau lipsiți de inițiativă nu au profitat”

În preajma Primului Război Mondial, lupta pentru a obține o slujbă, dar mai ales o funcție la stat, a devenit caricaturală. Așa cum preciza și Ion Ghica, românii nu se înghesuiau să învețe o meserie sau un meșteșug din care să-și dezvolte o afacere privată, care, la rândul ei, să genereze prosperitate economică, ci mai degrabă să obțină o slujbă bună la stat, de unde să poată face trafic de influență, să ia șpăgi sau să facă afaceri oneroase pe banul public, cum s-a întâmplat cu dotarea armatei române înainte de a intra în război.

„Cu începutul anului 1915 s-au deschis, într-adevăr, pentru cei cu trecere la guvern, atâtea posibilități de îmbogățire peste noapte, prin exporturi și importuri preferențiale, prin furniturile armatei și prin lucrări publice, încât numai cei foarte integri sau lipsiți de inițiativă nu au profitat”, scria Constantin Argetoianu. În perioada interbelică, lucrurile s-au agravat.

„Printre cele mai frecvente reproșuri adresate statului român se numărau însușirea de foloase necuvenite de către funcționarii publici, nesfârșitele abuzuri săvârșite în exercițiul autorității, precum și schimbarea permanentă a convingerilor politice în funcție de partidul care forma Guvernul de la București. Printre punctele slabe ale României Mari se numărau, potrivit lui Anton Golopenția, dependența completă a cabinetelor de voința regală arbitrară, nemulțumirea justificată a minorităților naționale, dezinteresul oamenilor politici pentru condițiile de viață ale muncitorimii și țărănimii române, participarea redusă la viața publică, lipsa autonomiei locale, centralismul excesiv, numirile pe criterii politice în administrația comunală, scoaterea în afara legii a sindicatelor și interzicerea de facto a dreptului la grevă”, preciza Bogdan Bucur în „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”.