Cum au terorizat strămoșii maghiarilor Europa. Umilința care i-a transformat din nomazii cu șapte cozi în feudali creștini
0Strămoșii ungurilor au terorizat Europa acum aproximativ un mileniu. Au trecut prin foc și sabie zone întinse de pe „bătrânul continent” și au fost considerați de călugării medievali drept o pedeapsă divină. S-au sedentarizat abia după ce au fost înfrânți în mod umilitor.
În Evul Mediu, Regatul Ungariei a fost o putere politică și militară a Europei Centrale, condusă de dinastii prestigioase din Franța, Germania sau Polonia. Mult timp, a fost un adevărat bastion la porțile creștinătății în fața atacurilor mongolilor și mai apoi a Imperiului Otoman. La începuturi însă, odată cu sosirea lor în Europa, strămoșii ungurilor au fost un adevărat blestem pe capul popoarelor și regatelor din Europa Centrală și Vestică dar și pentru Imperiul Bizantin.
Călăreți nomazi, veniți din stepele Asiei, aceștia au organizat campanii de jaf repetate asupra Germaniei, Franței, nordului Italiei și Balcanilor, soldate cu măceluri cumplite. O înfrângere catastrofală și rușinoasă a triburilor maghiare, a dus la sedentarizarea și creștinarea acestora.
Copiiii pământului, războinicii cu șapte cozi crescuți în căruțe și șaua calului
Ungurii sau maghiarii, cum își spuneau ei, erau triburi vorbitoare a unei limbi fino-ugrice. Se presupune, conform cercetărilor arheologice, că provin din zona Munților Ural. Populația primară, se pare că avea trăsături turanice, adică turcice, dar și mongoloide.
Mai târziu, odată cu avansarea către Europa de Est s-au metisat, adică amestecat cu diferite alte populații. Mult timp, însă, elitele maghiarilor au rămas cu trăsături turanice sau mongoloide.
„În ultima vreme, cei mai mulţi specialişti fixează patria primitivă a fino-ugrilor fie între Volga şi Munţii Ural, fie între Ural şi Obi sau, mai exact, între Ural şi bazinul Tobolului şi Işimului, afluenţi de pe partea stângă a lrtâşului(....) Trăsăturile rasiale turanoide, uraliene şi pamiroide (n.r. - din zona Pamir, munţi din Asia centrală) s-au dovedit a fi specifice pentru vîrful ierarhiei, iar cele mediteranoide, nordice şi pamiroide pentru stratul mijlociu. Masa populaţiei comune se caracteriza prin varietatea tipurilor, fiind dominată de componentele mediteranoide şi nordice, urmate de acelea cromagnoide. Aceste diferenţieri se datorează, desigur, fenomenelor de metisaj produse încă în momentul staţionării ungurilor în regiunile est-europene, continuate şi poate chiar amplificate o dată cu stabilirea în bazinul mijlociu al Dunării”, preciza Victor Spinei, în lucrarea sa „Marile migraţii”.
Maghiar înseamna „copilul pământului” și aceste triburi duceau o viață nomadă de crescători de vite, aflați mereu în căutare de noi pășuni. Erau totodată buni vânători și pricepuți crescători de cai. Tocmai de aceea erau specializați în războiul călare. Ca toate popoarele de stepă, ungurii au dezvoltat o abilitate excepțională de a trage cu arcul din goana calului și totodată de a mânui tot felul de arme, în viteza bidiviului.
Trăiau în corturi și se îmbrăcau în piei de animale. Ca orice nomad își duceau familiile în căruțe. Era o viață trăită în goana calului. Dacă era nevoie, beau sângele calului pentru a-și astâmpăra setea, mai ales în vremuri de mare restriște.
„Ei nu aveau case făcute de meşteri, ci numai corturi pregătite din scoarţă. Mâncau carne, peşte, lapte şi miere şi aveau multe vite. Se îmbrăcau cu blănuri de samuri şi de alte animale sălbatice”, scria Anonymus în „Faptele Ungurilor”.
Maghiarii au ajuns în anul 830. d Hr, în zona Donului, împinși probabil de alte neamuri de stepă, mai numeroase. Aici, pentru a deveni mai puternici și o forță militară demnă de luat în seamă, capabilă să jefuiască sau să pună presiune mai mare pe cei întâlniți în cale, maghiarii se constituie într-o confederație tribală.
Mai precis, cele șapte triburi venite din Ural se unesc sub conducerea unui „gyula”, adică comandant militar. Primul s-a numit Almus, tatăl lui Arpad. Ca semn al legământului, războinicii maghiari purtau capetele rase, dar cu șapte cozi împletite, la baza de jos a craniului.
Triburile maghiare la porțile Europei
Constituiți în acestă puternică confederație, maghiarii au devenit o forță de temut. Acești arcași călare redutabili și-au arătat potențialul ca aliați ai bulgarilor contra Imperiului Bizantin. De altfel, împreună cu călăreții bulgari reușesc să-i zdrobească pe bizantinii împăratului Necifor I Genikos într-o mare bătălie în apropierea Dunării.
Ungurii nu fac față însă presiunii pecenegilor, o uniune tribală, de asemenea deosebit de puternică, formată tot din călăreți de stepă. Maghiarii sunt înfrânți și obligați să părăsească stepele Mării Negre. Se îndreaptă către Europa Centrală. Atacă și pradă cnezatele slave din calea lor și în 896 d Hr, prin pasul Vereste trec în Pannonia și implicit în Europa Centrală.
La aceea vreme, Pannonia era ocupată de formațiuni politice slave, bulgărești și romanice. Sub conducerea lui Arpad, toți cei care le-au stat cale au fost înfrânți. Arpad, profitând de slăbirea puterii Khaganatului bulgar reușește să cucerească inclusiv Transilvania, la aceea vreme ocupată de valahi și slavi, în mare parte. Odată cu ocuparea Pannoniei, vitală de altfel pentru aceste triburi nomade și turmele lor de vite, maghiarii și-au stabilit un nou cartier general de unde vor lansa atacuri ucigătoare asupra Europei.
Raiduri devastatoare, Europa trecută prin foc și sabie
Inițial, așa cum arată istoricii, ungurii au fost utilizați ca mercenari de regatele germane sau de moravi, adică cehii de astăzi, contra rivalilor. Ungurii nu au ratat prilejul de a ataca, în serviciul unui monarh sau al altuia zonele bogate din Europa Occidentală. Prima dată, au fost chemați de regele Ratislav al Moraviei, în 862 d Hr, contra francilor. Mai apoi de către Arnulf, regele francilor răsăriteni contra regatelor italiene. Același Arnulf îi folosește pe unguri cotra moravilor.
Războinicii maghiari au făcut ravagii în zonele atacate. „Au omorât deopotrivă bărbaţi şi femei bătrâne şi au mânat femeile tinere singure ca pe vite pentru ca să-şi satisfacă poftele şi au redus transformat totul într-un deşert”, se arată în Analele din Fulda.
În urma acestor incursiuni, maghiarii ajung să stăpânească teritorii importante în zona bazinului dunărean. Din acel moment începe coșmarul pentru franci, nemți, moravi și italienii din nord. Primul care a căzut în fața atacurilor maghiare a fost regatul Moraviei Mari.
„După moartea lui Svatopluk I, fii lui au trăit în pace un an, după care au izbucnit cearta şi rebeliunea şi ei au pornit războiul civil unul împotriva celuilalt, iar ungurii au venit şi i-au distrus cu totul”, scria Constantin Porfirogenetul în „De administrando imperio”.
Au urmat apoi și alte teritorii din Europa Centrală. În anul 899 d Hr, călăreții maghiari pradă groaznic Italia. Mai precis, trec prin foc și sabie Treviso, Vicenza și Verona. Regele Berengar este nevoit să le plătească sume exorbitante pentru a opri jafurile. Mai apoi ungurii se aruncă asupra Germaniei, înfrângându-i pe franci în trei mari bătălii. Multe orașe cad pradă jafului și măcelurilor.
După moartea lui Conrad I, împăratul Germaniei, după 919 d Hr, maghiarii jefuiesc Saxonia, Lotharingia și o parte din Francia Occidentală. Până în în 925 d Hr, jafurile afectează estul Franței și o parte din Elveția de astăzi, adică Basel, Alsacia, Burgundia și Provence. Doar bogatele stipendii oferite de regi și duci, fac ca raidurile să înceteze câțiva ani.
Oștile francilor și germanilor, în mare parte formate din infanterie și bazate pe strategii de luptă statice, concentrate pe forța războinicilor în lupta corp la corp, nu reușeau să facă față, vitezei atacurilor maghiare. De altfel ungurii foloseau retragerii simulate și erau atât de dinamici în atacuri încât erau imposibil de a fi prinși într-o încleștare. Călugării Europei Occidentale îi considerau o adevărată pedeapsă divină. „Nu este puterea lor, a maghiarilor, care le aduce aceste succese, ci voia lui Dumnezeu”, scria Liudprand din Cremona.
Umilința care a curmat invaziile maghiarilor
Europa părea să fie la cheremul călăreților unguri. Împărații germani, cu o infanterie greoaie, pierdeau bătălie după bătălie. Până în anul 950 d Hr, triburile maghiare au făcut raiduri regulate, prădând zone întinse din Germania, Franța, ajungând până în teritoriile maurilor de la Cordoba și chiar în Balcani. O teroare constantă care părea că nu are sfârșit.
În anul 955 d Hr, însă, împăratul german Otto I avea să schimbe total destinul Europei dar și al triburilor maghiare. Provenind dintr-o puternică dinastie saxonă, Otto I construiește o linie consistentă de fortificații menite să anuleze avantajul războiului călare practicat de unguri. Mai apoi, se concentrează pe constituirea unor puternice trupe de cavalerie, capabile să prindă și să contracareze atacurile călăreților maghiari.
Mai mult decât atât, reușește să pună capăt luptelor dintre feudali, o dezbinare de care profitau războinicii maghiari. În anul 955 d Hr, la Lechfeld, în Germania, cu o armată bine pregătită și echipată, inclusiv cu cavalerie înzăuată, Otto I administrează cea mai severă înfrângere războincilor maghiari. Se spune că doar șapte luptători unguri au mai rămas în viață.
„În mare pericol, Otto şi oamenii săi au umilit pe unguri într-o confruntare plină de cruzime, o bătălie în care ducele Conrad şi-a pierdut viaţa alături de mulţi alţii”, se arată în ”Annales Quidlinbergenses”.
În urma acestei înfrângeri umilitoare dar și devastatoare din punct de vedere militar, ungurii opresc raidurile. Mai mult decât atât, elitele îmbrățișează creștinismul de rit apusean și preiau modelul politic și administrativ, feudal, german. Pe scurt, într-o perioadă relativ redusă de timp, renunță la stilul de viață nomad și îmbrățișează feudalismul vest-european.
Se încarcă comentariile...
