Cum a reușit un trib obscur de oieri să pună bazele celui mai mare imperiu din istorie. Întemeierea Romei, unul dintre marile mistere ale omenirii

Unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei rămâne, în mod paradoxal, fondarea cetății Roma, orașul din care s-a propagat cultura latină și care a devenit capitala celui mai puternic imperiu din istorie. Deși toată lumea știe povești despre întemeierea Romei, adevărul istoric este puțin cunoscut.

Colosseumul este unul dintre simbolurile lumii antice FOTO pixabay

Oricine a auzit de Roma, capitala Italiei și fostul mare centru al lumii antice. „Toate drumurile duc la Roma” este o expresie celebră care arată importanța istorică a faimosului oraș, devenit capitală a celui mai mare imperiu din istorie. Roma și cei care au trăit acolo, în timpul Antichității au schimbat definitiv destinul Europei, dar și al multor teritorii din Africa și Asia. Deși toată lumea știe cum a fost întemeiată Roma, povestea gemenilor Romulus și Remus, plus numeroase alte informații oferite în detaliu de cărturarii romani, Titus Livius, Vergilius sau Varro, în mod paradoxal întemeierea acestei cetăți rămâne unul dintre cele mai adânci mistere ale istoriei. În realitate, nimeni nu știe sigur cine au fost cei care au întemeiat Roma, cum se numeau, cu ce se ocupau și de unde veneau, nici măcar anul în care s-au pus primele pietre de temelie sau de unde vine acest nume. Mai mulți specialiști în istorie și arheologie, după ani de studii, au emis o serie de ipoteze privind adevărata întemeiere a Romei. 

Povestea întemeierii Romei, o fabulație propagandistică

Tot ce se știe despre Roma până în timpul Republicii, adică până în secolul al VI-lea î.Hr, sunt doar povești și legende. Cea mai cunoscută este cea legată de Romulus și Remus alăptați de lupoaică, povestită de mai mulți autori romani, printre care și Varro sau Titus Livius. Pe scurt, totul începe cu legendarul Eneas, fiul lui Priam, regele Troiei.

După incendierea cetății de către ahei, Eneas fuge cu un grup de însoțitori și ajunge pe țărmurile Italiei, în câmpia fertilă a Latiumului. Pe malurile Mării Tireniene, fiul lui Enas, Ascanius, întemeiază cetatea Alba Longa. Unul dintre urmașii lui Ascanius, regele Numitor, este detronat de fratele său, Amulius. Pentru a scăpa cu totul de neamul lui Numitor, Amulius îi trimite singura fiică, pe Rhea Silvia, să servească ca preoteasă a zeiței Vesta. Vestalele nu aveau voie să se căsătorească sau să aibă copii, așa că Numitor rămânea fără urmași. Numai că pe fir intră zeul Marte.

Acesta se îndrăgostește de Rhea Silvia și face împreună cu ea o pereche de gemeni, Remus și Romulus. Pentru a nu fi uciși de Amulius, copiii sunt lăsați într-un coș de nuiele pe apele râului Tibru. Duși de curenți la mal sunt descoperiți de o lupoaică care-i alăptează. Găsiți de ciobanii din Latium, Romulus și Remus sunt crescuți de aceștia. Când ajung la vârsta maturității află de originea lor regală. Îl ucid pe Amulius, restaurează domnia lui Numitor, ajuns la o vârstă venerabilă, dar nu vor să locuiască în Alba Longa. Pleacă să-și facă propria cetate. Ajung pe cele șapte coline situate pe malurile Tibrului și se hotărăsc să facă o cetate acolo. Nu se înțeleg în privința numelui. În cele din urmă se supun auspiciilor și Romulus câștigă. Remus nu acceptă înfrângerea, iar Romulus îl ucide și devine primul rege legendar al Romei.

Tot atunci se consumă și povestea femeilor răpite ale sabinilor, un trib vecin. Istoricii spun însă că toate aceste întâmplări nu sunt decât fabulații, un mit fondator care se străduia să-i lege pe romani de zei și eroi faimoși, să le dea o legitimitate istorică și mitică. Era convenabil pentru romani să fie urmașii lui Marte și a lui Eneas, îndreptățiți să cucerească întreaga Italie.

 „Fondarea orașului în sensul strict al cuvântului, așa cum presupune legenda, nu este demn de luat în considerare. Roma nu a fost construită într-o singură zi”, preciza faimosul istoric din secolul al XIX-lea Theodor Mommsen. Nici măcar cei șapte regi legendari ai Romei nu sunt un adevărat istoric cert. Mulți specialiști cred că acești regi sunt de fapt rodul imaginației autorilor latini. Nimeni nu știe, fără echivoc, cum a fost întemeiată Roma cu adevărat și de către cine. 

Un amestec de populații sub stăpânirea unei mari civilizații italice

Una dintre ipotezele avansate de specialiști este aceea că, de fapt, Roma a fost întemeiată de o civilizație destul de avansată- etruscii. La aceea vreme, etruscii erau o populație misterioasă, venită se pare din Asia Mică în perioada neolitică, dar care a dezvoltat prima mare civilizație din Peninsula Italică. Aveau orașe-state reunite într-o mare federație și erau destul de dezvoltați din punct de vedere cultural și tehnologic. Erau marii rivali ai coloniilor grecești de pe țărmurile de sud ale Italiei. Se presupune că acești etrusci au întemeiat un avanpost militar sau comercial pe una dintre colinele situate pe malurile Tibrului, probabil prin secolul X î.Hr.

Respectivul avanpost a reunit, mai apoi, în jurul lui mai multe populații italice, printre care latinii și sabinii. Ambele triburi erau purtătoare ale culturii fierului, neamuri de păstori și agricultori. Prin atragerea clanurilor latine și sabine, așezarea a devenit tot mai mare și mai puternică, mai ales datorită comerțului. În cele din urmă, profitând de un declin al societății etrusce, latinii, cei mai numeroși, au reușit să pună mâna pe putere. Cercetările arheologice arată că aceste coline de pe malurile Tibrului au fost locuite din secolul X, fiind găsite urmele unui fort etrusc, dar și urmele unor așezări ale triburilor latine. Cercetătorul danez Kristian Kristiansen spune că latinii, indo-europeni la origine, au venit de undeva din centrul Germaniei de astăzi, învățând prelucrarea fierului de la triburile proto-celte. Acești latini au plecat mai apoi către Italia așezându-se pe malurile Tibrului. 

Cele trei clanuri care au întemeiat Roma

O altă ipoteză arată că Roma a fost întemeiată de trei clanuri care s-au stabilit, fiecare pe câte o colină. Este vorba despre un clan etrus, unul latin și unul sabin. Sabinii făceau parte din neamurile italice ale umbrilor și credeau într-un zeu numit Ancus. Latinii erau tot neamuri italice, dar care aveau un cult anume pentru lup, animalul lor totemic. Cele trei clanuri se numeau Ramnes-etruscii, Tities-sabinii și Luceres-latinii. Cele trei clanuri vor da naștere marilor familii de patricieni romani, cele care vor da lumii cei mai iluștrii oameni politici, filosofi sau scriitori. 

”Erau în special populaţii de agricultori şi păstori, care s-au stabilit în pagi, adică nişte cantoane sau zone rurale definite în mod distinct. Aceste pagus constituia unităţi politice şi religioase rudimentare. Populaţia locuia împrăştiată în ferme, celula de bază fiind familia şi clanul. Dacă mai multe ferme ajungeau să se unească atunci constituiau un vicus. Care la rândul său nu avea organizare politică şi religioasă”, arată Arthur Edward Romilly Boak în „Istoria Romei”. Istorici precum Theodor Mommsen spuneau că este posibil ca cele trei clanuri care au ajuns pe colinele de pe malurile Tibrului, un loc mlăștinos, neprimitor, să fi fost renegați ai neamurilor din care proveneau. Fie condamnați, fie rebeli sau personaje incomode din punct de vedere politic. Cert este că, pentru a supraviețui, etruscii, latinii și sabinii au fost nevoiți să conlucreze, uniți și de o sărbătoare a lupercaliilor.

„Cu mult înaintea întemeierii unui oraş pe Tibru, acei ramni, titii şi luceri la început separaţi, ulterior uniţi, trebuie să fi avut o acropolă a lor pe colinele romane şi un număr de sate în teritoriul din jur, pe care-l cultivau. O tradiţie care-şi are originea în aceste timpuri străvechi trebuie să fie sărbătoarea lupercaliilor, celebrată de clanul lui Quintus pe Muntele Palatin”, scria Theodor Mommsen în ”Istoria romană”. Primii conducători ai acestei federații de clanuri au fost, se pare, etruscii. Erau net superior din punct de vedere cultural și tehnologic, latinilor și sabinilor. Însăși denumirea de Roma vine de la Ruma, un cuvânt etrusc ce înseamnă „vârf”, făcând probabil referire la colina unde a fost întemeiat primul avanpost. 

Secretul puterii predat de latini întregii lumi

La un moment dat, latinii au reușit să pună mâna pe putere în Roma și să-i „latinizeze” pe toți ceilalți din jur, inclusiv pe etrusci, sabini, volsci, piceni și alte neamuri italice. Pentru mulți specialiști acest fapt este un adevărat paradox și un mister al istoriei. Cum a reușit o populație de oieri latini, fără o cultură extraordinară și fără o forță militară considerabilă, să supună populații fie mai civilizate, fie mai potente militar, fie de amândouă. Latinii erau inferiori tehnologic și cultural etruscilor și grecilor. Ba chiar și militar o bună perioadă. Nu mai vorbim de faptul că aceiași latini erau inferiori militar războinicilor samniți, din zona Campaniei. Nici măcar cu umbrii sau picenii nu se puteau măsura la începuturile lor în câmpia Latium. De galii din nord nici nu mai vorbim, erau cu mult peste latini în meșteșugul războiului. Cu toate acestea, în doar câteva secole, toate aceste populații au fost cucerite și integrate în lumea romană, dominată de latini.

Specialiștii spun că latinii au avut ceva ce tuturor celorlalți le lipsea: capacitatea de a adapta rapid și eficient tot ce vedeau mai bun la ceilalți. Latinii învățau rapid și aveau o capacitate de a se adapta situațiilor net superioară celorlalte neamuri. Triburile latinilor au „furat” tot ce era mai bun de la greci, etrusci, samniți, gali. Luau și adaptau fără nicio problemă, doar pentru a supraviețui și a domina. Au copiat cultura greacă și etruscă, le-au preluat instituțiile și modul de organizare, observându-le erorilor, neconcordanțele, și eliminându-le. Până și zeii greci au fost trecuți prin filtrul latin și cocoțați în panteonul roman. În materie de echipament militar, galii și hispanicii au fost cei mai buni „profesori” pentru romani. De la gali au preluat modelul de coifuri, cămășile de zale, dar și primele modele de spade. Mai apoi au descoperit spadele hispanicilor și au fost „împrumutate” sub numele de „gladius hispanensis”.

Cu alte cuvinte, celebrul gladius roman era de inspirație iberică. De la fiecare adversar și din fiecare înfrângere și situație limită, romanii au învățat lecții prețioase. Și, nu s-au dat niciodată bătuți. Înfrângerile sau dezastrele nu au făcut decât să-i întărâte și mai tare, adaptându-se în permanență. Cu alte cuvinte, secretul latinilor, un umil trib italic, a fost capaciatea sa extraordinară de a învăța, de a perfecționa și mai ales de a se adapta.