Cei trei pași pentru a pune mâna pe putere într-un stat. „Rețeta Ceaușescu” visul împlinit al unui ucenic de cizmar

Nicolae Ceaușescu este unul dintre românii care au urcat de la cele mai joase straturi ale societății până în vârful puterii. Conștient sau nu, acesta a aplicat perfect principiile machiavelice și o rețetă garantată a acaparării puterii valabilă în toate societățile.

Nicolae Ceaușescu nu a fost un om de știință, nu a fost un artist, militar de carieră, inginer, sportiv sau medic talentat. Nu s-a remarcat în niciun domeniu, nu a impresionat prin inteligență, frumusețe sau carismă. Din contră, a fost un taciturn, slab orator și om cu o cultură precară. Cu toate acestea a reușit să ajungă dintr-un banal ucenic de cizmar, stăpânul României.

O performanță pe care iluștrii oameni politici, cu calități intelectuale deosebite, rafinament, avere, educați la cele mai înalte școli europene, nu au reușit să o obțină într-o viață de om. Specialiștii spun că Ceaușescu a urmat o rețetă a accederii la putere, universal valabilă, aplicabilă în orice societate și epocă. Evident, pentru ca „rețeta măririi” să aibă succes trebuie și o serie de calități, care nu țin neapărat de numărul de cărți citite sau de școlile urmate, ci de un fel de a fi al omului care știe să se cațere la putere. 

Primul pas: să te dai bine pe lângă cine trebuie

La începutul anilor 30, Nicolae Ceaușescu un ucenic din Scornicești încerca să-și găsească calea în Bucureștiul interbelic. Comunismul era doctrina în care se regăsea și cea care îi dădea impresia că-i poate satisface ambițiile. Și-a dat seama că în societatea românească interbelică pentru a obține succesul, fie avea nevoie de o obârșie aleasă și legături în lumea bună, fie de avere. Ceaușescu nu avea nici una, nici alta. În schimb, comunismul în ilegalitate îi oferea senzația de utilitate.

Mărturisise surorii sale că vrea să ajungă „Stalin al României”. La început era doar un simplu băiat cu propaganda, arestat pentru infracțiuni minore (activitățile de propagandă comunistă erau ilegale în perioada interbelică). A avut însă șansa de a ajunge într-o pușcărie, la Doftana, alături de marii lideri ilegaliști din România. Inclusiv Gheorghe Ghiorghiu Dej. Ceaușescu a înțeles că numai stând pe lângă cine trebuie avea să devină cineva, măcar în partid. Tot la Doftana i-a cunoscut pe Chivu Stoica (Moscu Kuhn), dar și pe Apostol. Acest Moscu, botezat românește cu numele de Chivu Stoica, a fost cel care l-a propulsat pe Ceaușescu în structurile de partid.

„În delcarațiile acestor viitori demnitari, Stoica avea statutul de patriarh al partidului. După război, Stoica l-a introdus și pe Ceaușescu în structurile manageriatului de partid, la regionalele Constanța și Oltenia”, preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”. Ceaușescu făcea o impresie bună și nici nu părea un pion în lupta pentru putere de la conducerea partidului. Dădea impresia comunistului muncitor, devotat și fidel conducerii partidului.

Machiavelismul lui Ceaușescu

Al doilea ingredient al „rețetei Ceaușescu” a fost machiavelismul și cameleonismul. Propulsat de Chivu Stoica, Ceaușescu își părăsește protectorul și se dă bine pe lângă Dej. A stat în umbra acestuia profitând de fiecare moment oportun. Scopul scuză mijloacele. I-a câștigat total încrederea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej, care-l considera un tânăr muncitor, supus, care nu reprezenta un pericol politic. A fost marea greșeală a lui Dej. Ceaușescu și-a jucat bine rolul. Făcea pe băiatul bun la toate și asculta orbește de Dej.

În consecință, liderul comunist l-a promovat constant pe fostul ucenic de cizmar. După 1946, Ceaușescu ajunge subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii în Guvernul Petru Groza. Ulterior ajunge ministru adjunct la Ministerul Apărării. Machiavelismul lui Ceaușescu se caracteriza prin masca pe care o purta zilnic. Aceea de comunist zelos ce părea ușor de controlat, cu o educație precară. Ceaușescu participă cu ardoare la „destalinizarea României”. După moartea lui Stalin, în 1952, foștii agenți staliniști din România au fost îndepărtați. Ceaușescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a scăpa de foștii ilegaliști. Aparent, Ceaușescu îndeplinea doar ordinele cu mult zel. În realitate, scăpa de cei care i-ar fi contestat legitimitatea și care i-ar fi pus probleme în ascensiunea sa fulminantă către vârfurile structurilor de partid. 

În 1954, la numai 36 de ani, Ceaușescu era unul dintre cei mai importanți oameni din România. La plenara Comitetului Central din 19 aprilie 1954 s-a decis ca Gheorghe Ghiorghiu Dej să fie ajutat în conducerea partidului de un Secretariat format din patru membrii. Aceștia erau Apostol, Mihai Dalea, Janos Fazekas și Nicolae Ceaușescu. Ucenicul cizmar intrase în careul cu ași al Republicii Socialiste România. „În aprilie 1954, la 36 de ani, Nicolae Ceaușescu se afla printre cei cărora li se purtau portretele la ceremoniile politice: în vârful puterii! Nu se împliniseră încă zece ani de când ieșise de pe porțile lagărului”, preciza Lavinia Betea în aceeași lucrare. 

„Șeful de la cadre”, omul care și-a creat un stat paralel

Nicolae Ceaușescu era șeful de la cadre. Adică se ocupa de structura organizatorică internă a partidului. Dej luase decizia de a-l promova în această funcție, fiindcă el, personal, se ocupa de probleme externe spinoase, mai ales cele cu rușii și chinezii. În plus, îl știa pe Ceaușescu zelos, supus și de încredere. Însă ajuns șef la cadre, Ceaușescu își va crea propriul stat paralel. Îl va deposeda pe Deja de puterea reală, fără ca acesta să-și dea seama. Ceaușescu era „dumnezeul” șefilor și a funcționărimii partidului din teritoriu. Toți îi erau datori, pentru că el îi numea.

În plus, Ceaușescu prefera să numească oameni de condiție joasă, care fără ajutorul lui nu ar fi ajuns niciodată la asemenea demnități. Automat îi erau datori vânduți. „Consecință primă a responsabilităților ce i-au fost atribuite în 1954 a fost controlul asupra aparatului de partid. Ceaușescu decidea asupra promovărilor și a retrogradărilor în eșaloanele superioare ale armatei activiștilor. Era la curent cu tainele biografiei tuturor celor pe care-i voia aproape. De simpatia și impresiile acestui secretar depindeau visurile carieriștilor”, adăuga Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”. Cunoscându-le biografia pe mulți îi avea la mână. Ceaușescu și-a creat propriul partid în sânul partidului comunist. 

„În calitatea lui de şef al Direcţiei Organizatorice, Nicolae Ceauşescu a avut două câştiguri majore în raport cu ceilalţi demnitari. Primul – cunoaşterea în amănunt a politicilor partidului în toate domeniile. Al doilea – puterea aproape nelimitată asupra imensului aparat teritorial şi crearea unei baze de putere în interiorul aparatului central. Cadrele conduc totul, spusese Stalin, a cărui putere în partid îşi îngroşase la fel rădăcina”, se arată în lucrarea „Fiul Poporului”, redactată de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu.  Tocmai de aceea, după moartea lui Dej, pe 19 martie 1965, lui Ceaușescu i-a fost ușor să se impună ca noul secretar general al Partidului Comunist Român dar și al României Socialiste. „Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe tu i-ai propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura, tot tu ai fi luat conducerea – pentru că ei te-ar fi votat pe tine“, mărturisea inclusiv Elena Ceaușescu.

„Alegerea a fost o surpriză pentru cetățenii României. Mediatizat era liderul partidului, șeful guvernului, ministrul armatei și cel de externe, nu secretarul cu Organizatoricul. Eșalonul doi de partid l-a privit însă pe Ceaușescu drept presupunerea împlinită. El îi selectase și îi promovase, de el au depins în trimiterea la școli de partid și avansarea în ierarhie. El și-a pus „Dumnezeii peste regiuni”. Polcovnicii armatei partidului știau că, înainte de moarte, bătrânul Dej mai avea sub directă ascultare doar Cancelaria, Gospodăria de Partid și Externele”, se arată în „Ceaușescu și epoca sa”