Atacurile sinucigașe care au salvat onoarea Armatei Române. Până și inamicii au fost profund impresionați

Românii au fost protagoniștii a două atacuri kamikaze în timpul Primului Război Mondial. Două regimente de cavalerie s-au sacrificat pentru a oferi o șansă de scăpare Armatei Române grav presată de cea germană. Prin curajul lor nebunesc au câștigat până și respectul inamicului.

Monument ridicat în memoria cavaleriștilor căzuți la Robănești FOTO wikipedia

Deși de multe ori prost echipați, prost conduși, învinși sau măcelăriți, românii și-au impresionat mereu inamicul prin curaj și eroism. Mai ales în Primul Război Mondial, acolo unde rușinea înfrângerilor a fost de multe ori spălată de acte de curaj extrem. Hoțiile privind echiparea armatei, greșelile tactice și comandanții incapabili au fost în unele situații suplinite de sacrificiul unor unități militare. Cele mai bune exemple de atacuri kamikaze ale Armatei Române sunt cele două regimente de cavalerie care s-au sacrificat pentru a salva ce se mai putea din Armata Română, bătută și forțată de trupele germane să se retragă. Sunt momentele care au câștigat până și respectul inamicului. 

Luptători din alte vremuri în era războaielor moderne

Cavaleria a fost regina câmpurilor de luptă de-a lungul mileniilor. În special în Europa Medievală, cavaleria greu înarmată formată din profesioniști ai războiului, de origine nobilă, a dominat câmpurile de luptă timp de secole. Ea și-a pierdut rolul dominant odată cu apariția armelor de foc și a schimbărilor de tactică militară. Cu toate acestea, cavaleria a supravițuit până în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar mai mult ca o relicvă a vremurilor trecute și ca un simbol al onoarei războinice ecvestre încărcată de un romantism aparte. Ulterior, cavaleria a devenit inutilă pe câmpul de luptă datorită modernizării tehnicilor de luptă.

Românii, mai ales în perioada medievală, s-au bazat mult pe trupele de cavalerie. De altfel, așa cum arăta și Matteo Muriano, celebrul medic-spion trimis de dogele Veneției la curtea lui Ștefan cel Mare, armata Moldovei, de exemplu, era alcătuită în cea mai mare parte din trupe de cavalerie. Erau renumite contingentele de cavaleriști de elită, de origine aristocratică, numiți „viteji”, capabili de șarje devastatoare, dar și cele ale „hânsarilor”, cavaleria ușoară răzeșească, superbă în acțiunile de flancare, hărțuire și urmărire a inamicului. „Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, scria cronicarul polonez Martin Bielski. Cavaleria a continuat să dețină o pondere importantă în cadrul Armatei Române și în Primul Război Mondial. Mai precis, în 1916, atunci când țara noastră a intrat în Marele Război, avea 58 de escadroane de cavalerie. S-a remarcat în special puternicul Corp de Cavalerie format în 1917.

În timpul Primului Război Mondial, un conflict dominat de armament deja moderne, inclusiv primele avioane de luptă și tancuri, cavaleria a jucat totuși în rol important în misiuni de recunoaștere, acoperire și șarje tactice îndreptate mai ales împotriva artileriei și infanteriei în mișcare și fără acoperire. În rândul cavaleriei românești din Primul Război Mondial s-au remarcat Roșiorii și Călărașii. Roșiorii, în special, erau trupe de elită, cu un puternic sentiment al onoarei și formate inclusiv din membrii ai aristrocrației românești. Se distingeau prin uniformele lor roșii și prin calitățile excepționale de călăreți și luptători cu sabia. Unitățile de cavalerie au servit cu succes pe toată perioada Primului Război Mondial, inclusiv în faimoasa bătălie de la Mărășești din vara lui 1917. 

„Escadronul III este gata”

În vara lui 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei (n.r. alături de Franța, Marea Britanie și Rusia) împotriva Puterilor Centrale (adică Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Imperiul Otoman), cu scopul de a dobândi Transilvania, în special. Din cauza corupției, a dotării necorespunzătoare a Armatei, a unor comandanți incapabili și a greșelilor tactice, românii au trecut de la agonie la extaz. După ce au reușit cu succes ofensiva în Transilvania, au fost bătuți grav la Turtucaia. Ulterior, atacați din toate părțile, a început seria de înfrângeri. Armatele germane se revarsă prin trecătorile Carpaților și iau cu asalt Oltenia și Muntenia, sprijinite de trupe austriece, otomane și bulgare.  

Contingente ale Armatei Române sunt pur şi simplu zdrobite şi hăituite în retragere. Divizia I infanterie şi Divizia 17 Infanterie surprinse în marş sunt aproape nimicite de armatele germane, iar Craiova a fost ocupată la 9 noiembrie 1916. Armata Română era la un pas de catastrofă. Din rămăşiţele celor două divizii se constituite un corp Divizia 1-17, cu doar 2.000 de oameni, din cei 25.000 cât aveau inițial. Armata era în retragere şi încerca pe cât posibil să oprească inamicul. Mai mult decât atât, ofiţerii încercau să limiteze pierderile pentru a se putea regrupa în apărarea Capitalei. Î

n acel moment, o baterie de artilerie germană instalată în apropiere de Spieneni făcea prăpăd în rândul trupelor române. Diviziile de infanterie nu se puteau retrage, fiind practic condamnate la moarte sub ploaia de obuze. Era nevoie de o diversiune sau de cineva care să oprească tirul artileriei germane. A apărut Regimentul 9 Roșiori, elita cavaleriei române. Locotenent colonel Ion Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roșiori, a dat ordin ca un escadron de Roșiori să șarjeze bateriile germane situate la liziera pădurii Perșani, lângă localitatea Robănești, din actualul județ Dolj. Îndată ce a fost comunicat ordinul, căpitanul Alexandru Filitti s-a oferit voluntar să conducă atacul. În jurul său s-au adunat 110 cavaleriști, inclusiv tânărul locotenent Iuliu Roșca, adjutantul regimentului, care nu avea nicio responsabilitate privind participarea directă la luptă. Toți știau că era un atac kamikaze. De obicei, bateriile de artilerie erau bine protejate cu detașamente de infanterie și cuiburi de mitralieră. Cu toate acestea, cei 110 roșiori nu au avut nicio ezitare. Era cea mai mare onoare a unui cavalerist de elită să-și dovedească curajul și valoarea într-un astfel de atac. „Escadronul III este gata”, a anunțat Alexandru Filitti, după ce toți oamenii au urcat în șa. Erau conștienți că mulți nu se vor mai întoarce niciodată călare, dar erau deciși să ofere timp Armatei Române să iasă din încercuire și să scape de bateria germană.

„Era atât de frumos, domnule căpitan!”

Era 10 noiembrie 1916, o zi cețoasă și plumburie. Ploua mocănește transformând pământul în clei. Escadronul de Roșiori a găsit drumul către bateriile germane. Le vedea la liziera pădurii cum semănau moarte peste trupele române blocate. Căpitanul Filliti a împărțit escadronul în două plutoane pe un singur rând, ca pentru șarjă. S-a pus în fața trupei cu revolverul în mână. I s-a alăturat sergentul Gheorghe Donici, un veteran de 64 de ani, distins pentru fapte deosebite de arme în Războiul de Independență. Voluntar și el la fel ca toți ceilalți roșiori din acel esadron de sacrificiu. Au plecat în pas măsurat, apoi la trap și în cele din urmă în plin galop, în strigăte de luptă, direct către bateriile germane.  Reușesc să împrăștie artileriștii. „Luându-mi revolverul în mână, gest pe care l-a urmat şi sergentul Donici ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane pe un singur rând, la intervale mărite şi comandai:«Pentru atac, lancea-n cumpănire, Marş-Marş!». Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de «Ura!». Când apar pe creastă cu escadronul văd cam la 150 de metri înaintea mea inamicul înspăimântat retrăgându-şi bateria în grabă de pe poziţie în vale spre şoseaua Craiovei, în dosul infanteriei”, preciza căpitanul Filliti după război, în ziarul „Viitorul”, din data de  5 decembrie 1923.

„Ordon mărirea galopului”

 Așa cum era de așteptat, bateria de artilerie era protejată de infanterie și mitraliere. În ciuda pericolului, cavaleriștii nu se opresc și nu cotesc să-și piardă urma către pădure. Din contră, continuă șarja către cuiburile de mitralieră și linia de infanterie, ca în romanele cavalerești. Cai și călăreți sunt secerați ca spicele. „Escadronul meu urmăreşte în pantă, dar ce folos. Ne găseam încadraţi de trei mitraliere ce din flancul drept trăgeau de pe o şiră de paie şi de o companie de infanterie, cu un rând în genunchi şi altul în picioare, care ne-a făcut imediat faţă din şanţul şoselei Craiovei. Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului. În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine. Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane. La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng. În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ. O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”, continuă Filliti mărturia sa. Din cei 110 cavaleriști, 94 au murit.

Printre cei care au fost răniți foarte grav, a fost și tânărul locotenent Iuliu Roșca. Întrebat de ce s-a oferit pentru a participa la această șarjă sinucigașă, acesta a răspuns: „Era atât de frumos, domnule căpitan!”. A decedat după trei zile din cauza rănilor. Deși aparent inutilă, mai ales fiindcă Armata Română a pierdut Bucureștiul, șarja roșiorilor de la Robănești a salvat multe vieți, mulți soldați luptând ulterior la Mărăști, Mărășești și Oituz. "Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi armelor ostaşilor săi”, preciza colonelul Dumitru Matei, în revista ”Memoria Oltului şi a Romanaţilor” nr 4, din aprilie 2016.

Ofițerii germani au fost profund impresionați de atacul eroic al cavaleriștilor români. Von Kühne, din respect pentru comandantul Alexandru Filitti, găsit rănit pe câmpul de luptă, îl trimite fără pretenţii Armatei Române cu propriul automobil. Locotenentul Ernest Lane a găsit un cavalerist mort cu tot cu cal, rămas în şa. Din respect, îi rezeamă în mână lancea căzută. Soldaţii germani au cărat pe braţe trupurile roşiorilor şi i-au înmormântat în cimitirul din Caracal. Gheorghe Donici, veteranul din Războiul de Indepenență, a murit cu sabia în mână, în prima linie a şarjei de la Robăneşti, ucis de o rafală de mitralieră.

Pe viață și pe moarte, cavaleria salvează onoarea Armatei

La numai trei săptămâni de la șarja eroică de la Robănești, la Prunaru, în județul Teleorman, a avut loc un al doilea atac kamikaze al cavaleriei române, singurele care au salvat onoarea înfrângerilor dezastruoase din anul 1916. Pe 24 noiembrie, divizia 217 de infanterie germană, divizia 26 turcă şi divizia de cavalerie von Glotz au repurtat victorie după victorie şi înaintau nestingherite către Bucureşti.

Totodată, diviziile bulgare ocupau la aceeaşi dată Giurgiul. Armata Română se afla din nou într-o situaţie disperată. Divizia a 18-a a reuşit să blocheze înaintarea în zona Teleormanului. Atunci, un grup de armată germană, vânători de munte, a ocupat satul Prunaru, dorind să încercuiască contingentele românești. Situaţia era critică, asemănătoare cu cea de la Robăneşti. Divizia 18 a română nu se putea retrage, risca să fie încercuită şi distrusă. Tot Roșiorii au salvat situația. Regimentul 2 Roșiori a lui Gheorge Naumescu a intervenit imediat. În jur de 300 de călăreți au șarjat infanteria germană la Prunaru.

Au făcut ravagii în rândul trupelor germane prinse în spațiu deschis. Ca și la Robănești, trupele de vânători de munte erau susținute de mitraliere. Comandantul Gheorghe Naumescu este secerat printre primii. Nu înainte de a-i cere gornistului să sune atacul în permanență, să șarjeze fără oprire pozițiile germane.  „De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul, ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii. Regimentul e distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant”, descria lupta Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919". În urma vitejiei cavaleriei, scopul a fost atins. S-a creat o breşă, iar Armata Română s-a retras regrupându-se în zona Leţca Veche-Jilava.