DRAGOSTE MODERNĂ Simplu şi complicat

Foto: Shutterstock

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică! NOTĂ: Ilustraţiile aparţin redacţiei.

Aveam 19 ani când l-am întâlnit şi m-am îndrăgostit. În prezent, după ce au trecut mai bine de zece ani de la experienţa respectivă, am cu totul alte convingeri. Acum, iubirea trebuie să fie simplă, pentru că viaţa a devenit complicată.

Am crescut cu convingerea că iubirea nu este adevărată dacă este simplă. Dacă îţi vine pe tavă, n-o lua. Aşteaptă să trăieşti acea poveste de dragoste care să îţi consume fiecare strop de energie, fiecare respiraţie şi fiecare trăire. Am vrut o poveste ca-n filme sau în cărţi. Voiam să simt ce au simţit personajele din cărţile adolescenţei mele. Maitreyi şi Allan ai lui Eliade, Ela şi Ştefan Gheorghidiu ai lui Petrescu, Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare – doar ei, în opinia mea de atunci, avuseseră parte de dragoste adevărată.

Discuţia cu El, din biserică

În ultimul an de liceu, după o relaţie platonică de trei ani cu un coleg, l-am întâlnit pe el. Era complicat. Era matur şi inteligent. Părea responsabil şi mă atrăgea cum nu mă atrăsese nimeni altcineva până atunci. Nici n-a mai contat că părinţii mei erau împotriva relaţiei pentru că el era cu 10 ani mai în vârstă, divorţat şi mai avea şi un copil. Ba mai mult, mă înverşunam mai tare în convingerea că mi-am întâlnit iubirea vieţii. Visam să mă căsătoresc şi să fac copii, dar mama şi tata mă voiau la Timişoara, la facultate. Şi eu îmi doream asta, dar mai mult decât atât îmi doream să fiu mereu alături de el. De bărbatul care m-a învăţat să iubesc.

Am ales să-mi ascult părinţii în privinţa educaţiei, dar aveam un plan. Urma să ne căsătorim fără să ştie nimeni în primul meu an de facultate. Am trăit un an intens înainte de admitere. Am învăţat mult pentru şcoală, dar mi-am făcut timp să învăţ să şi iubesc. M-a ajutat el. M-a tratat incredibil de frumos. M-am simţit cea mai iubită femeie din lume. Mi-a oferit dragostea desprinsă din cărţi, la care visam de mică.

Am fost cerută în căsătorie într-o seară de mai, la malul Dunării, în miros de flori de tei. Faptul că părinţii mei nu ştiau că ne vom căsători a dat situaţiei dramatismul de care aveam nevoie pentru a creşte în convingerea mea că ceea ce trăiesc este iubirea adevărată. Ne-am mutat împreună la Timişoara şi ne-am căsătorit. Exact ca în „filmul“ meu. Singuri, la Starea Civilă, cu martori aleşi aleatoriu de pe stradă. Niciodată nu mi-am dorit o nuntă ca în poveşti, rochie cu trenă sau petrecere cu sute de persoane. Nunta mea a fost exact cum am visat-o: două persoane şi multă iubire.

Era o singură problemă: voiam să ne cununăm la Biserică, dar n-am găsit niciun preot care să vrea să facă asta fără naşi. Totuşi, am vrut să vorbesc cu Dumnezeu în ziua aceea. M-am dus singură la Biserică să-I mulţumesc pentru fericirea de care eram cuprinsă. Am stat aproape 50 de minute. Am simţit recunoştinţă, fericire, iubire, împlinire. Doar pentru o secundă m-a fulgerat un sentiment ciudat, în neconcordanţă cu evenimentele zilei. Am crezut că este disconfortul creat de sentimentul de vinovăţie pentru că mi-am minţit părinţii, că i-am dezamăgit făcând un pas important în viaţa mea fără să-i am alături.

A fost altceva. Atunci n-am ştiut, dar azi sunt convinsă că a fost o secundă de trezire la realitate. Iubirea nu este ca în filme sau ca în cărţi. Asta nu înseamnă că nu este intensă sau reală. Am ignorat sentimentul de nesiguranţă. N-am insistat asupra lui pentru că iubirea pe care credeam c-o simt atunci umbrea orice altă simţire.

Numerele de telefon, prima ceartă

Eram o femeie căsătorită. Am început să conştientizez asta imediat după Starea Civilă. Am început să mă întreb cum ar trebui să mă comport, ce ar trebui să fac. L-am întrebat şi pe el dacă ar trebui să îmi schimb în
vreun fel comportamentul sau mentalitatea.

Mă aşteptam să-mi spună că nu am nevoie să schimb nimic la mine şi că totul va fi bine. Dar răspunsul său a fost prima piatră care a căzut din zidul pe care îl construisem în jurul poveştii noastre. Mi-a zis că trebuie să încep prin a şterge din telefon toate numerele colegilor, prietenilor sau foştilor iubiţi. „Eşti femeie măritată, nu se cade“, mi-a zis.

Am crezut că e o glumă. Nu am şters nimic. Am continuat să trăim împreună la Timişoara. Eu mergeam la cursuri, iar el era plecat de luni până joi la Viena, unde avea o mică afacere. Venea el acasă sau mergeam eu la Viena. Era perfect. A fost perfect timp de două luni. Am ajuns la Viena într-o vineri după-amiază, fericită să-l revăd şi că ne petrecem weekendul împreună. După cină, mi-a cerut telefonul. Credeam că vrea să sune pe cineva. L-a luat pentru a se uita în agendă.

Prima ceartă a început la hotel, când mi-a reproşat că nu am şters numerele de bărbaţi din agendă. I-am explicat că nu am de ce să le şterg. Ştia foarte bine că a fost singurul bărbat din viaţa mea şi nu avea de ce să fie gelos. Niciodată nu i-am dat motive. Îl cunoşteam de aproape doi ani şi pentru prima dată îi vedeam gelozia. M-a fulgerat din nou sentimentul ciudat pe care-l încercasem şi în Biserică, în ziua cununiei noastre. Numai că, de data asta, sentimentul de iubire nu l-a mai acoperit pe acela ciudat. Era acolo, ghemuit în suflet, îl simţeam cum vrea să crească.  Am încercat să-l reprim, dar n-am putut.

Oare de ce m-am simţit eliberată?

Am început să ne certăm zilnic – la telefon când era plecat şi faţă în faţă când era acasă. Iubirea pe care credeam c-o simt s-a transformat în nesiguranţă, frustrare, lipsă de încredere. Nu înţelegeam de ce vrea să mă schimbe. Dacă vrea să mă schimbe, nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă este gelos, înseamnă că nu are încredere în mine. De ce nu are încredere în mine? Erau întrebări la care nu ştiam să răspund şi nici el nu era capabil să mă liniştească.

Am decis că trebuie să lupt pentru dragostea noastră şi i-am făcut o vizită-surpriză la Viena. Voiam să discutăm pentru a rezolva neînţelegerile, voiam să-l fac să creadă că nu aş fi vreodată capabilă să-l înşel sau să-l mint. Voiam să-l asigur că îl iubesc numai pe el şi că nimic nu ne va despărţi vreodată. Am stat trei zile la Viena, dar toate discuţiile menite să relzolve problemele se terminau cu ţipete şi uşi trântite. De ce? Pentru că refuzam să-mi „curăţ“ toţi bărbaţii din agendă.

De ce e dragostea complicată? Pentru că nu este autentică dacă e simplă. Asta credeam până la ultima excursie la Viena. Am revenit la Timişoara cu această percepţie schimbată. Iubirea trebuie să fie simplă. Am început să mă gândesc la ce simt. Oare de ce m-am simţit eliberată când am plecat de la Viena? Oare de ce eram bucuroasă că nu-l mai văd o perioadă? Oare nu e iubire? Nu ştiu nici acum dacă a fost iubire adevărată sau doar dorinţa mea mare de a trăi dramatic, ca în cărţile adolescenţei, de a mă căsători fără binecuvântarea părinţilor, de a fi alături de o persoană diferită, mult mai matură, cu multă experienţă.

Acum este simplu. Natural...

Următoare întâlnire cu el a reprezentat sfârşitul. Am ajuns la concluzia că vreau să am alte priorităţi în viaţă. Le-am spus părinţilor despre căsătorie şi le-am cerut ajutorul la divorţ. Am pus capăt relaţiei fără să am dubii. Eram sigură că nu îl iubesc şi că am făcut o mare greşeală căsătorindu-mă. Nici azi nu mi-am schimbat părerea. A fost destul de uşor pentru mine. Nu am suferit deloc la despărţire.

Azi, la peste 10 ani de la divorţ, iubesc din nou. De data asta iubesc pentru că este simplu. Pentru că persoana de lângă mine este compatibilă cu mine, pentru că părinţii mei consideră că este o persoană potrivită pentru mine. Pentru că este un om bun şi frumos.

Simplă. Aşa trebuie să fie iubirea. Naturală. Trebuie să vină de la sine. Să nu fie forţată şi să nu afecteze persoanele apropiate mie. Intensitatea este aceeaşi, numai că de data aceasta intensitatea este naturală, ca şi cum aşa ar fi vrut Dumnezeu să se întâmple. Ca şi cum toate evenimentele din viaţa mea au condus în acest punct, unde totul este cum trebuie să fie. Simplu şi natural. Perfect.

Irina Mandreş a absolvit Facultatea de Jurnalism-Engleză la Universitatea de Vest din Timişoara şi lucrează de cinci ani în mass-media sportivă. Este născută pe 14 februarie (Ziua Îndrăgostiţilor) şi iubirea este centrul universului ei. Iubirea pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru prieteni, pentru job.