DRAGOSTE MODERNĂ Ion, blestemul pământului, blestemul nevestei

0
0
Mă iubea din tot sufletul, nu doar din tot adulterul
Mă iubea din tot sufletul, nu doar din tot adulterul

Da, am avut la un moment dat, cu ani în urmă, un iubit – îl porecleam „logodnic”, să se simtă şi părinţii mei bine – pe care-l cheamă Ion. Mi se părea o predestinare, fiindcă romanul omonim al lui Rebreanu era cartea mea preferată, în adolescenţă. Am citit-o până i-am scămoşat paginile, cotorul tremura de frică numai când mă vedea că intru-n cameră.

Prietenii lui (puţini, deoarece era cam sociopat) îi spuneau Neluţu. Dar eu nu-l strigam aşa, din două motive bine întemeiate. Unu: eu nu eram prietenă cu el, eram ceva ce nu vă pot spune decât după ora unu noaptea, numai cu acordul părinţilor. Doi: nu prea-l strigam, n-aveam motive, era tot timpul în sufletul meu (puteţi înlocui sufletul cu orice parte a trupului şi existenţei, obţineţi aceeaşi idee). Mai era şi-un al treilea motiv, dar nu e frumos să-l spun cu voce tare, pentru că s-ar supăra toţi cei care cred că Neluţu e un nume foarte, foarte frumos.

Cronica unei morţi trâmbiţate

Când tocmai aniversam noi două luni de dragoste curată care nu ducea nicăieri, s-a întâmplat ceva foarte interesant: vinul demiscump, care de obicei i se proptea lui în sânge şi se foia doar pe-acolo, i-a ajuns la glanda sincerităţii, printr-o minune medicală. Astfel, a vorbit ne-ntrebat şi mi-a explicat, cu cuvintele lui, că de fapt nevastă-sa nu e de acord cu relaţia noastră. Hai, lasă-mă, vorbeşti serios? – l-am zgâlţâit, uimită peste măsură de această veste neaşteptată. Dar de ce oare nu e de acord? Noi nu facem decât să ne urmăm iubirea neţărmurită, să aşteptăm ca promisiunile tale de divorţ (şi promisiunile mele de slăbit) să devină realitate. După aceea, nimic nu ne va sta în cale!

Ne-a stat în cale faptul că, de câte ori o ameninţa el blând cu divorţul, distinsa doamnă ameninţa la fel de blând cu sinuciderea. Deci blândeţea cu care ameninţam eu că mă despart de el nu mai făcea faţă blândeţilor din clanul lor cununat civil. Plus că deţineau doi copii rezultaţi care, chiar dacă erau găligani de liceu şi deja făceau sex neprotejat cu paraşutele şcolii, deveneau brusc depresivi când auzeau că tăticul vrea să se despartă de mămica, plângeau cu sughiţuri. Sau sughiţau cu lacrimi, nu mai ştiu. În fine, cert este că el nu se putea agăţa de niciun avocat de divorţuri, fiindcă a doua zi nevastă-sa îi ameninţa cu moartea şi pe avocat, şi pe soţ. Cu moartea lor şi cu moartea ei, fireşte.

Celor care se pregătesc să facă deja comentarii despre cum mi-o caut cu lumânarea şi cum mă complic eu cu bărbaţi însuraţi le precizez că, atunci când s-a înfiripat această iubire cât p-aci eternă, eu ştiam că Ion şi soaţă-sa sunt ”despărţiţi în fapt” – aşa numeşte legea din România cazurile când soţii nu se mai culcă unul cu altul decât la beţie.

Cu timpul, s-a dovedit că despărţirea în fapt însemna, în cazul lor, că el îşi ţinea periuţa de dinţi în alt pahar decât ea, fapt care aglomera nepermis etajera de la baie şi aducea prejudicii de imagine acelui cămin minunat. De ce spun asta? Fiindcă, printr-un miracol al geneticii, nevasta lui Ion a rămas gravidă la un moment dat, deşi, conform declaraţiilor lui solemne, ea nu întreţinea relaţii reproducătoare cu nimeni, iar Sfântul Duh era foarte ocupat cu alte mii de femei care rămăseseră, tot aşa, gravide din senin, iertată să-mi fie blasfemia.

Zdreanţă, cu stăpâna de faianţă

În orice caz, Ion avea un talent remarcabil să tragă de timp ca de smocul buhaiului. Când a epuizat toate scuzele, s-a luat de mine: că, dacă aş mai slăbi puţin, l-aş ajuta să ia o decizie. În primul moment, era să-i crăp capul în mod civilizat (cu un bibelou, desigur, nu cu un topor, ca ţăranii). Dar în al treilea moment, aproape că nu mai aveam nimic împotrivă, doar că, în opinia lui, ”puţin” însemna vreo 15 kile, ăsta era singurul micuţ inconvenient. L-am întrebat dacă a încercat să ţină vreodată vreo cură de slăbire, în viaţa lui, ca să vadă cum e. Mi-a spus că el n-are nevoie, că nu e gras. Bine, asta am înţeles după ce-am spus de patru ori ”poftim?”, întrucât stătea culcat pe spate, iar sunetul provenit din laringe era ecranat de burta lui profund dospită şi convexă, care antifona totul, când intervenea între noi doi. Dar, desigur, el n-avea nevoie de regim, stabiliserăm.

Eu ştiam cum se calculează aria cercului vicios: pi-er-pătrat minus motivaţia. Ăsta e un parametru fix. Dacă îmi spune că sunt grasă, n-am voinţă să trăiesc cu mere pădureţe doar ca să fie el sigur că mă iubeşte din tot sufletul, nu doar din tot adulterul. Iar dacă nu slăbeam, avea motiv permanent să-mi scoată ochii din cavităţile lor adipoase, să-mi spună că ar trebui să mă străduiesc mai mult, dacă vreau ca această relaţie să ajungă la un compromis fericit.

Bun, ca să nu mai lungesc povestea – deşi vă previn că am s-o mai lungesc puţin -, Ion n-a divorţat nici în ziua de azi, deoarece, de câte ori el scotea valiza din dulap, nevastă-sa scotea frânghia din acelaşi dulap şi şi-o aranja foarte şic în jurul gâtului. Iar el, deşi recunoştea că ei îi stătea chiar bine cu ştreangul pe grumaz, avea o oarece reţinere să iasă din casă tocmai când ea, astfel decorată, mai sălta şi un taburet de bucătarie şi-l aşeza sub o grindă, ca din întâmplare.

I-am explicat cu frumosul, fiindcă sunt o doamnă: boule, ăsta se cheamă şantaj sentimental. Da, mă, Simono, dar dacă nebuna se omoară? Ce fac cu copiii? – şi-a cocoţat el sprâncenele în unghi obtuz, terifiat, ca un bărbat adevărat ce era. I-am spus că, la o adică, sunt de acord să luăm hăndrălăii şi să-i cresc eu mai departe, deşi erau deja crescuţi ca nişte girafe. Dar că, personal, mă îndoiesc sincer că mămuca lor va crăpa curând, că asta e doar o ameninţare care funcţionează şi încep s-o admir că ştie să folosească trusa de unelte psihologice, în ciuda faptului că era – vă rog să mă scuzaţi – atât de proastă, încât Teleenciclopedia îşi trăgea un glonte-n cap, când o auzea vorbind.

Un modest exemplu: la un moment dat, şi-a luat o căţeluşă pe care o botezase Adonis, iar Ion n-a avut niciodată curaj să-i spună că ăsta e nume de băieţel. Tot cartierul se strica de râs când tâmpita ieşea cu cockeriţa să facă pipi-n iarbă şi-o striga ”Adonis, draga mamii, hai acasă!”. De unde rezultă că, totuşi, deşi era o stradă cu oameni simpli, majoritatea mai făcuseră câte-un rebus la viaţa lor.   

Grija lui, grijaniile ei

Odată, Ion şi-a luat inima-n dinţi şi valiza-n mână (sau invers, în fine, nu mai ştiu) şi-a plecat de-acasă, s-a mutat la mine. Probabil citise-n vreun horoscop că atunci era momentul să fie viteaz. M-am şi speriat, m-a găsit cu vopseaua-n cap, cu oja sărită şi cu nişte cotoare de măr lângă pat. În afară de faptul că a apreciat sincer faptul că mă străduiesc să mănânc alimente hipocalorice, era cu nervii cârlionţaţi. Da, plecase, dar grijile îi apăsau pe rinichi, avea o faţă mov-bălţat şi nu vorbea decât de nevastă-sa: cum o să se sinucidă ea şi-or să rămână copilaşii orfani (îi şi vedeam, erau ca doi rugbişti care se lăsaseră de rugby, ne puteau mânca pe amândoi la o masă şi tot flămânzi ar fi fost).

După două săptămâni în care am auzit numele nevesti-sii de mai multe ori decât auzisem numele ”Elodia” la televizor, Ion şi-a făcut ordine în viaţă, în sfârşit. Dar mai întâi şi-a făcut ordine în dulap, şi-a adunat toate hainele şi le-a îndesat în geamantan, apoi mi-a explicat, pe înţelesul meu, că el e bla-bla-bla şi că are probleme care ţin de bla-bla-bla şi că situaţia e bla-bla-bla, deşi iniţial părea că e mai puţin bla-bla-bla şi că trebuie să se mute înapoi la bla-bla-bla, din păcate şi din bla-bla-bla. Singura mea satisfacţie, după tot acest discurs emoţionant, e că am avut fericita ocazie să trântesc două uşi după el: aia de la lift – am insistat să-l conduc pe ultimul drum - şi aia de la apartament, deşi p-aia n-a mai auzit-o, că era deja în taxi, cu harnaşament, cu tot. Dar am auzit-o eu şi mi-a făcut bine la ficat.

Alo? Sunt eu, ţaţa Picasso

După aceea, au intervenit efectele întârziate: nevasta reîmproprietărită cu una bucată soţ scrupulos mă suna din două-n două ore, să mă facă biiiip! şi să-şi bage câte-un biiiip! în decedaţii mamei mele. Aş fi vrut s-o anunţ că această campanie are un timing prost, pentru că bărbatul ei era deja repatriat în căsnicia groazei, dar mă gândeam că mă întreabă ce-i ăla timing şi mi-era lene să-i explic.

După ce s-a cam plictisit să mă înjure direct, a sunat la părinţii mei şi a cerut cu domnul Catrina. Răspunsese fratele meu şi i-a spus că el e domnul Catrina, că doar asta şi era, tehnic vorbind. Ei i-a mers meliţa cam un sfert de oră, fără să respire – altă minune medicală -, timp în care i-a explicat lui frate-meu (crezând că-i taică-meu) cum i-am distrus eu familia ei. Când în sfârşit se făcuse indigo şi-a trebuit să facă o pauză, ca să tragă aer în piept şi-n cap, fratele meu a întrebat-o, foarte politicos, dacă vrea bătaie. Gogonată, a cerut detalii, sub forma ”nnn... hhh.... ce?!”. Când a aflat cui a oferit spiciul, şi mai ales ce o aştepta dacă mai suna la abonatul Catrina, a renunţat la demers, pe moment.

Au trecut ceva ani de-atunci. Ion încă mă mai sună să-mi explice că am fost singura lui mare iubire. I-am spus că-l cred, doar că, slavă Domnului, ne-am încurcat într-un snop de multe alte mici iubiri, altfel am fi trăit perfect şi nu ştiu ce ne-am fi făcut. O sursă internă (n-am făcut jurnalism degeaba) mi-a spus că nevastă-sa păstrează cu sfinţenie funia şi taburetul, pentru orice eventualitate. Deoarece a constatat că acestea sunt nişte accesorii care pot transforma nişte certuri de tinichea într-o nuntă de argint. 

Simona Catrina este redactor-şef adjunct „Adevărul”

Viață de cuplu


Ultimele știri
Cele mai citite