Cum se fură glumele în stand-up

Cum se fură glumele în stand-up

Doi profesori de la facultatea de drept a Universităţii din Virginia au fost atât de intrigaţi de doi comedianţi americani, dintre care unul-l acuza pe celălalt că i-a furat glumele, încât au făcut o cercetare pe această temă, finalizată în 2008.

După un an de investigaţii şi interviuri, Dotan Oliar şi Christopher Jon Sprigman au realizat că legea dreptului de autor nu prea funcţionează în această lume. Există însă un sistem foarte bine pus la punct de norme sociale, menite să protejeze glumele şi pe autorii lor. Cea mai evidentă dintre regulile interzice furtul de glume. De aici însă, lucrurile se complică. „Comedianţii consideră că dacă unul a scris premisa glumei, iar celălalt poanta, cel care a scris premiza e deţinătorul glumei“, explică Oliar.

Primul pas pe care-l face comediantul care constată că i s-a furat gluma este să discute cu suspectul pentru a-şi da seama dacă e vorba de furt sau pur şi simplu s-au gândit amândoi la acelaşi lucru. În acest proces este foarte posibil să se apeleze la martori, dacă cei doi nu reuşesc să ajungă singuri la o înţelegere. În unele cazuri, se întâmplă ca unul să renunţe, în altele, să decidă împreună cum ar trebuie să spună fiecare gluma. De cele mai multe ori, spun cercetătorii, comedianţii cad de acord să nu spună aceeaşi glumă dacă se întâmplă să devină parteneri de scenă.

Dar dacă hoţul refuză să-şi recunoască fapta, păgubitul are grijă să se ducă vorba în aşa fel încât toţi cei care fac stand-up, câteva mii în SUA, să-l ia peste picior sau chiar să refuze să lucreze cu respectivul. 

Teo spune că, în România, comunitatea comedianţilor este încă prea mică şi împrăştiată pentru ca un astfel de sistem să funcţioneze, dar la fel de afectată de furtul glumelor. „E mult mai uşor să furi glume decât să faci plagiat în muzică.“ I s-au furat glume, unele chiar spune la televizor. Soluţia lui e să asculte de vorba care spune că „trebuie să scrii mai repede decât pot alţii să fure“.

Improvizaţia în stand-up

Să improvizezi în stand-up comedy nu înseamnă doar să inventezi glume în momentul în care te-ai suit pe scenă, explică Teo. Sunt improvizaţii mult mai subtile, care pornesc de la ordinea în care „dai“ glumele sau felul în care le spui. „Pentru un public trebuie să vorbeşti lent, curat, relaxat, altul înţelege foarte bine dacă eşti pornit, vorbeşti repede, agresiv.“

Improvizaţia propriu-zisă este, în general, o reacţie la evenimentele care se întâmplă în sală - se întrerupe curentul, se strică microfonul, se sparg pahare – la replici din public sau la propriile greşeli şi bâlbâieli din timpul show-ului.
În opinia lui Teo, „un performer bun n-are cum să nu improvizeze, dar niciodată nu s-ar urca pe scenă fără să aibă în minte un schelet al show-ului“.

Trupele viitorului

România e singura ţară în care stand-up comedy a început cu trupe, spune Teo. Şi asta pentru că toţi erau începători şi n-ar fi putut să susţină singuri un show lung şi consistent. În plus, îi convingeau mai uşor pe patronii de cluburi să le acorde încredere dacă veneau în trupă.

Lucrurile au început să se schimbe însă, pentru că unii dintre începătorii de atunci reuşesc acum să ţină spectacole individuale, ceea ce e mai rentabil şi pentru ei şi pentru patronii de cluburi care au de plătit un singur om.

Din trupa Deko, deja doi oameni fac show-uri individuale. Şi Toma a avut un show individual, pentru care scria glume împreună cu Sergiu, înainte ca trupa Aristocraţii să se reunească în iarnă, după o pauză de un an.

„Am plecat de la trei oameni, ne apropiem de momentul în care trupele se vor sparge şi vor fi performeri individuali, după care, dacă e să ne uităm la reţeta americană, ne vom întoarcem la show-ul cu trei oameni, dar pe cu totul alte direcţii“, explică Teo. La americani, cel care deschide spectacolul are unul-doi ani de experienţă şi 10 minute de show. Al doilea are ceva mai multă experienţă şi material cât pentru 15-20 de minute, iar ultimul este vedeta, cu mulţi ani de experienţă şi renume naţional.

„O să ajungem şi noi acolo. Dar pentru asta e nevoie de o piaţă matură“, în care să existe cluburi unde se face stand-up în cât mai multe oraşe, din ce în ce mai mulţi oameni care să se apuce de stand-up, dar şi „căprării“ şi o ierarhie clară.