VIDEO Scriitorul japonez dintre tradiţie şi modernitate

După 40 de ani de proză, Kenzaburo Oe a primit Nobelul pentru Literatură. Distincţia i-a fost acordată pentru meritul de a fi creat o „lume ficţională, în care viaţa şi mitul se contopesc pentru a forma un tablou deconcertant al omenirii de astăzi“.

Liiceanu: „Renunţ la ipocrizia filosofiei“

Kenzaburo Oe s-a născut în 1935, într-un sat străjuit de pădurile insulei Shikoku, una dintre cele patru mari insule ale Japoniei. Nimeni din familia lui Oe nu părăsise vreodată tărâmul natal, toţi trăind într-o lume izolată a tradiţiei. Nici după revenirea puterii imperiale din epoca Meiji familia Kenzaburo nu a rupt legăturile cu trecutul. Oe a crescut ascultând legendele cu tâlc povestite de bunica lui sau de alte femei din sat, poveşti ce îi vor influenţa imaginaţia şi vor rămâne temelia culturii sale.

Când avea 6 ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Oe şi-a pierdut tatăl, ucis în luptă, mama sa preluând rolul formator pe care îl exercitase acesta asupra copiilor. Sfârşitul conflagraţiei a orientat Japonia pe drumul spre democraţie. Oe a fost primul din familia sa care a plecat la Tokyo pentru a urma cursuri universitare, în cadrul Facultăţii de Literatură Franceză, unde a devenit imediat un cititor avid. Influenţat de principiile Renaşterii franceze, dar păstrând umanismul din imaginarul legendelor auzite în copilărie, Kenzaburo trăia deja sub semnul unei dualităţi pe care avea să o resimtă mai târziu din plin.

Urmele războiului

A început să scrie la 22 de ani, în 1957, când era încă student. Scrierile din perioada 1957 - 1958, începând cu prima povestire publicată, „Shiiku", care i-a adus Premiul Akutagawa, şi cu romanul de debut, „Sugrumă-i în faşă" (1958), descriu tragedia războiului şi urmările lui asupra vieţii rurale idilice. În romanul „Şaptesprezece" (1961), Oe portretizează viaţa studenţească din Tokyo, oraş în care se resimţeau umbrele ocupaţiei americane. În aceste lucrări se întrevăd influenţe ale unor scriitori francezi moderni, cum ar fi Jean-Paul Sartre.

Venirea pe lume a primului copil al lui Oe, Hikari, a însemnat un moment de răstrişte în viaţa scriitorului. Din cauza unei malformaţii craniene, băieţelul s-a născut handicapat mental. Străduindu-se să se resemneze în faţa sorţii, Kenzaburo a scris „O experienţă personală" (1964), o mărturisire a durerii de a fi nevoit să accepte suferinţa. În 1965, a publicat „Însemnări de la Hiroshima", un lung eseu, care descrie gândurile unor victime ale bombei nucleare.

Suferinţa ca sursă

Din interesul pentru insulele Okinawa, unde au avut loc lupte crâncene în al Doilea Război Mondial, s-a născut volumul „Strigătul tăcut" (1967), în care miturile şi istoria unui sat din mijlocul pădurilor sunt recreate din perspectiva contemporaneităţii. A urmat o serie de romane în care Kenzaburo continua să exploreze suferinţele personale: „Învaţă-ne să ne depăşim nebunia" (1969), „Potopul ne inundă sufletul" (1973) şi „Oameni noi, deşteptaţi-vă" (1983).

O nouă formă literară

Scrierile sale recente constituie o redescoperire a mitologiei satului natal, transpusă în timpul prezent. Ultima operă de proporţii a autorului este trilogia „Copacii verzi în flăcări". După apariţiei acestei serii, Oe a anunţat că va încerca o nouă formă în literatură. Efortul său este rodul dorinţei de a prezenta cosmologia, istoria şi mitologia populară ale ţinutului natal astfel încât să creeze un model pentru contemporaneitate.

În potopul de lumină

„Când m-am trezit, lumina fecundă a dimineţii se strecura prin fiecare crăpătură a pereţilor şi era deja foarte cald. Tatăl meu plecase. Îşi luase cu el şi arma de pe perete. L-am trezit pe fratele meu şi am ieşit afară pe caldarâm fără cămaşă pe mine. Pavajul şi scările de piatră stăteau ude în lumina dimineţii. Copii privind chiorâş, clipind des în lumina orbitoare, zăceau lipsiţi de expresie, culegeau purici din blana câinilor sau alergau fără rost ţipând, dar adulţi nu erau prin preajmă. Eu şi fratele meu am dat fuga în fierărie, aşezat în umbra tufei bogate de urzici. În întunericul dinăuntru, focul de cărbuni de pe podeaua soioasă nu arunca limbi de flăcări roşii, nu se auzea niciun şuierat, iar fierarul nu ridica nicio bucată înfierbântată de oţel cu braţele lui sfrijite şi arse de soare. Să fie dimineaţă, iar fierarul să lipsească din atelierul său, aşa ceva nu se mai văzuse. Ţinându-ne de braţ, am păşit cu fratele meu înapoi pe caldarâm în linişte. În sat nu se simţea picior de adult. Femeile aşteptau, probabil, ascunse în casele lor întunecate. Numai copiii se înecau în potopul de lumină.." (fragment din „Învaţă-ne să ne depăşim nebunia", 1969).