VIDEO PERECHI CELEBRE. Diego Rivera şi Frida Kahlo, revoluţionarul şi pictoriţa

Diego Rivera şi Frida Kahlo      FOTO http://anneliewillemijn.blogspot.ro

Adevarul.ro continuă seria poveştilor perechilor celebre cu Diego şi Frida, cuplul de pictori mexicani, artişti neînţeleşi, care s-au despărţit în numeroase rânduri, dar care s-au regăsit mereu mai îndrăgostiţi unul de celălalt.

Cartea „Diego şi Frida”, apărută la Editura Paralela 45 în colecţia „Perechi celebre” şi scrisă de Jean-Marie Gustave Le Clezio, prezintă viaţa celor doi mari pictori mexicani, oameni care au dus la dezvoltarea culturii şi au trăit la începutul secolului al XX-lea o poveste de iubire ce a rămas cunoscută de întreaga lume.

Diego Rivera are 21 de ani, în 1907, când se năştea Frida Khalo, care avea să devină iubirea vieţii lui. El este crescut mai mult de bona indiancă Antonia, mai ales după moartea fratelui lui geamăn, Carlos, la vârsta de doar un an. Antonia îl iniţiză în lumea indigenă şi devine sursa lui de inspiraţie. Diego ştie încă de mic faptul că vrea să facă o carieră în pictură.

„Frida, picior de lemn”

Pentru Frida, pictura apare în viaţa ei ca o întâmplare. Cu origini indigene, din partea mamei Matilda, şi germane, din partea tatălui Carl Wilhelm, Frida creşte într-o familie din Coyacan cu încă cinci surori. Prima problemă de sănătate a acesteia apare la vâsta de şase ani: se îmbolnăveşte de poliomielită, lucru care duce la paralizarea piciorului său drept. Acest lucru o va face să se simtă toată viaţa complexată de aspectul său fizic. „Frida, picior de lemn!”, aşa înce să o strige copiii pe stradă.

„Şi aşa mi-am pierdut virginitatea”

Marea tragedie a Fridei se petrece în 1925, când ea are doar 18 ani. Împreună cu logodnicul ei de atunci, Alejandro Arias, Frida ia luat autobuzul fatal: un tramvai intră în mijlocul de transport în care se află şi îl proiectează în peretele unei clădiri.

Frida se alege cu coloana şi coastele rupte, cu unul dintre rinichi sfărâmat, cu unsprezece fracturi la piciorul stâng şi cu colul femural rupt. Piciorul drept, paralizat, este şi el disclocat din şold. Balustrada autobuzului îi intrase prin abdomen şi îi ieşise prin vagin. De aceea spunea „Şi aşa mi-am pierdut virginitatea”. Doctorii îi dat o veste tragică: nu mai poate să aibă copii, iar ea începe să îşi dezvolte umorul negru, devenind o femeie puternică, dar nereuşind niciodată să accepte că nu mai poate deveni mamă.

Durerile prin care trece după accident sunt inimaginabile. Medicina nu avansase destul ca să o ajute pe Frida foarte mult. Urmează săptămâni de agonie, durere, depresie.

Lucrul care a salvat-o pe Kahlo, a fost pictura. De pe patul de acasă, neputând să se mişte mai deloc, Frida începe să picteze, să se refugieze în artă, să se redescopere.

Ea se pregătise pentru a face Medicina şi chiar intrase la facultate printre cele 35 de fete din 2000 de studenţi. Dar viaţa şi-a schimbat cursul, iar ea se lăsat dusă de val. 

Diego, ambiţios în a reuşi

Când era tânăr, lui Diego îi plăcea mereu să exagereze, aşa spunea că „avusese prima experienţă sexuală la 9 ani, cu o tânără învăţătoare de la şcoala protestantă”. La 10 ani îi plăcea să frecventeze Academia de Bele Arte San Carlos în Mexico, „obsedat de dorinţa de a picta şi de a reuşi”.

Mai târziu, intră la Academia de Arte Frumoase din Mexic, unde îl întâlneşte pe mentorul său, Jose Guadalupe Posada. Începe să îşi dezvolte dorinţa de a face picturi murale. Iar cu ajutorul unei burse acoradate de mexicani, ajunge în Spania şi în Franţa, chiar în perioada în care în Mexic are loc marea revoluţie de la 1910. Se plimbă astfel 14 ani prin lume.

Peripeţiile sale în străinătate nu rămân fără urme. Devine tată a patru copii cu trei femei diferite şi se căsătoreşte de două ori până să o întâlnească pe Frida. Primul Război Mondial îl prinde în Paris şi îl lasă fără primul său copil, care moare din cauza frigului îndurat.

Afinităţile sale politice tind spre socialism, spre partidul comunist în care se va şi înscrie când se va întoarce în Mexic.

Pictura, lucrul care i-a făcut să se întâlnească

Date sigure despre întâlnirea celor doi nu se ştiu. Se pare că Diego lucra, făcea picturi murale, la şcoala unde învăţa Frida, în 1923, aşa a rămas el fermecat de ochii ei sfidători, nespecifici unei puştoaice de 15 ani.

În 1928 se întâlnesc pentru a doua oară, de data aceasta el pictează pereţii Ministerului Educaţiei. I se pare de-a dreptul frumoasă. „Avea un corp frumos, nervos şi un chip delicat. Avea părul lung, sprâncene negre şi groase, unite în partea de sus a nasului (...), două arce negre care subliniază o splendoare de ochi căprui”.

Uşor-uşor încep să frecventeze aceleaşi cercuri de prieteni, datorită picturii şi aşa Frida reuşeşte să îl cheme pe Diego la ea acasă, ca să „îi critice tablourile”. Astfel se îndrăgostesc unul de altul şi ajung ca pe 21 august 1929 să se căsătorească la Coyacan. Lumea vorbeşte despre mariajul lor ca a fi fost între „un elefant şi o porumbiţă”. Ea avea 22 de ani, iar el 43. Frida începe să poarte vestimentaţie tradiţională indiană, simţindu-se cel mai bine aşa şi conferindu-i unicitate.

Cei doi se tachinau mereu, iar când el îi zicea Fridei „faţă de câine”, ea îi răspundea cu „Şi tu ai o faţă de broscoi”.

Diego comunistul

Înainte de căsătorie, între 1925 şi 1929, Diego atingea apogeul în carieră. Reuşeşte să picteze Ministerul mexican în patru ani, paralel cochetează cu comunismul, dar după o experienţă neplăcută la Moscova, când nu i-au fost apreciate picturile, decide să se retragă din Partidul Comunist.

Dorinţa de a fi mamă şi „tragedia Fridei”

Faptul că nu putea să devină mamă a mâhnit-o foarte tare pe Frida. A avut trei avorturi, dar cel mai tragic episod din punctul acesta de vedere a fost la Detroit.

În 1930, i se propune lui Diego să facă picturi murale timp de şase luni în San Francisco. Lucrul acesta i-a adus recunoaştere în S.U.A şi în 1931 i se propune să picteze şi Muzeul de Artă Modernă de la New York.

Începe să creadă în revoluţa în pictură: „Un ţăran sau un muncitor chinez poate înţelege pictura revoluţionară mai repede şi mai uşor decât poate pricepe o carte”. Dar tipul său de artă indigenă îi este criticată de specialistul Edward Alden Jewell în „The New York Times”, spunând că aceasta este „o cultură a coşurilor şi a cuverturilor”.

Frida se plictiseşte teribil la New York în timp ce soţul său lucrează. La fel o să se întâmple şi la Detroit, unde ajunge tot pentru o lucrare a soţului. Preţul pe care îl plătea pentru că avea un soţ celebru era plictiseala, lipsa de ocupaţie, nu mai putea nici măcar să picteze, se simţea singură într-un mare oraş.

La Detroit, Frida află că este însărcinată. De asemenea, atunci i s-a spus că avea sifilis. Iar doctorul a lăsat-o pe ea să decidă păstrarea copilului sau avortu. Până la urmă, îl păstrează, iar cu două luni să nască, avortează. Soţul ei vorbeşte despre acest episod ca fiind „tragedia Fridei”.

Diego infidelul

Întrebată de o jurnalistă ce face Diego în timpul liber, Frida răspundea că „face dragoste”. Ea credea în monogamie, de aceea când află că tocmai iubitul ei soţ i-a fost infidel, înşelând-o cu una dintre surori, Cristina, decide că trebuie să îl părăsească, în 1935.

Două luni stă departe de el, dar nu reuşeşte mai mult de atât. Se întoarce la el, nu înainte să îşi arate dezamăgirea într-o serie de tablouri. Unul dintre ele o întruchipează chiar pe ea, o femeie sfâşiată, cu părul tuns, părul acela care îi plăcea lui atât de mult.

Divorţul şi a doua căsătorie

Perioada următoare este plină de decepţii. Cei doi nu reuşesc să aducă armonie în cuplu, fapt care duce la intentarea divorţului de către Diego, în 1939.

În acest timp, Frida „împinsă de golul afectiv care se cufundase după despărţirea de Diego, caută să se agaţe de oricine”. Astfel, are aventuri cu Troţki, omul care se refugiază în casa fostului său soţ, „exilat” din cauza regimului politic din Rusia. Tot în perioada aceasta, Frida îl cunoaşte pe fotograful din New York, Nikolas Murray, cu care are, de asemenea, o aventură.

Inevitabilul se produce, însă: Frida şi Diego se împacă şi se recăsătoresc în 1941. Iar în contractul premarital, Frida voia: „să nu mai aibă raporturi sexuale iar ea să aibă grijă de nevoile proprii”.

Diego nu mai are succes cu picturile murale, nu mai sunt la modă, şi ajunge să facă portrete.

Frida bolnavă

Între 1950 şi 1951, Frida trece printr-o perioadă teribilă, are început de cangrenă la piciorul drept, şi ajunge să îi fie amputate degetele. Ea suferă şi o operaţie la coloană, lucru care o face să poarte corset din ghips pe care pictează însemnele comunismului: ciocanul şi secera, partid cu care Diego a cochetat mereu.

În 1953, Diego organizează o ultimă expoziţie pentru Frida, la care participă toţi prietenii ei. Femeia, grav bolnavă, nu poate ajunge la expoziţie decât cu ambulanţa şi acolo va sta pe patul ei, printre picturi.

În 1954 se îmbolnăveşte de pneumonoie, lucru de care nu mai scapă. În noaptea de dinainte să moară, îi dă lui Diego inelul care ar fi trebuit să marcheze 25 de ani de căsătorie. Face acest gest cu 17 zile înainte să se împlinească sfertul de veac. Ştie că ajunsese la sfârşitul puterilor.Astfel, pe 13 iulie 1954, Frida moare. Diego nu o uită niciodată, rămâne profund îndoliat, iar în cele din umră, moare şi el, la 3 ani de la tragedia nevestei, pe 24 noiembrie 1957, în urma unui atac cerebral.

Însă Frida şi Diego rămân în istoria artei ca pictori care au adus un plus, au făcut un pas înainte. Ea îşi descria tragediile foarte bine prin tablourile sale, el reuşeşte să stârnească încântarea prin picturile murale unice ca stil. Dar mai presus de toate, „Frida şi Diego şi-au consacrat întreaga viaţă căutării acestui ideal al lumii amerindiene”.