VIDEO Momente cheie din viaţa lui Sergiu Nicolaescu
0
Regizorul Sergiu Nicolaescu a murit în această dimineaţă la Spitalul Elias la vârsta de 82 de ani. Despre regizorul român au vorbit cel mai bine nu filmele sale, ci însuşi Sergiu Nicolaescu.
Regizorul şi-a povestit viaţa cu voluptate, în mai multe interviuri apărute în „Adevărul“. Rămâne memorabil cel din vara lui 2011, atunci când Sergiu Nicolaescu a vorbit despre copilăria sa, desprinsă, parcă, din filme.
Iată câteva momente importante ale unei vieţi în care Sergiu Nicolaescu a avut rolul principal. Aşa cum şi le-a amintit chiar regizorul.
Mama e dintr-o familie foarte veche, Cambrea, confirmată de pe vremea construirii Mănăstirii Tismana, la 1435. Un unchi de-al meu a studiat originea acestui nume şi a descoperit că provine de la Cambré, o regiune din Franţa care a dat nişte cruciaţi care s-au oprit la Istanbul. Probabil că unul dintre ei a luat pământuri în zona asta a Europei. S-ar putea să fie sau să nu fie adevărat, cert este că numele Cambrea, romanizat, a existat în 1435. Tata, român macedonean, inginer de profesie, inspector pe Banat şi Transilvania, era un om anormal de muncitor. Eu nu-mi aduc aminte să fi stat la masă cu el. Nu a fost afacerist, dar a câştigat bine. Tata muncea în stilul meu: imens. Nu am fumat, nu am băut niciodată. Îmi explic, într-un fel: mama era fumătoare. Îmi dădea ţigara ei şi-mi spunea să i-o aprind. Niciodată n-am avut curiozitatea să fumez.
Rege într-o bandă de copii
Încă din şcoala primară eram un copil isteţ. M-am născut în Târgu-Jiu, dar la cinci ani ne-am mutat în Timişoara, unde am stat până la 17 ani. Am locuit pe strada Paris nr. 19. Copilăria mea a fost fantastică. Plecam de-acasă dimineaţa şi mă întorceam seara, iar mama, ciudat, nu-mi făcea observaţie. Toată ziua mă jucam pe un maidan de lângă noi. Conduceam o bandă de vreo 40 de copii - una dintre cele mai puternice bande de copii din Timişoara. Ne jucam cu săbii, refăceam toată istoria Franţei. Din 40 de copii, fiecare ajungea o dată rege. Pe urmă trecea pe gradele inferioare şi rămânea pe acel grad cât era capabil să-l ţină. Aveam arme albe, dar şi arme de război.
Am terminat liceul la 16 ani şi jumătate şi am dat Bacalaureatul în aceeaşi toamnă. Am dat examen la trei facultăţi şi am fost admis la toate trei: la Belle Arte - aveam talent la desen şi pictură - la Ofiţeri de Marină şi la Politehnică. Ştiam toate bătăliile navale că i-am uimit pe profesori! Am preferat Şcoala de Ofiţeri de Marină, unde am stat aproape doi ani, după care, tata fiind arestat, am căutat să scap - ca viitor ofiţer aş fi avut o „pată" la dosar. În '48, am venit la Bucureşti şi am intrat muncitor la Fabrica Ford. M-am dus din nou la Politehnică. Am dat examen la Politehnică şi la Matematici, am reuşit la amândouă şi din urmă mi-au recunoscut examenul la Belle Arte.
Cum a ajuns în cinematografie
Îmi câştigam existenţa desenând coperţi de reviste şi cărţi pentru copii. Am fost repartizat la Sadu, în Gorj, dar datorită faptului că făceam sport de performanţă, atletism şi rugby, am rămas în Bucureşti, ca angajat la IOR. La IOR am stat între '52 şi '54. În '54 au vrut să mă avanseze: aveam origine sănătoasă, fusesem muncitor! Şi am fost făcut director tehnic la cel mai mare SMT din România. Aveam 2000 de mijloace mobile şi în momentul acela m-am speriat. Atunci am făcut schimb cu un coleg care locuia lângă IOR, care fusese repartizat în cinematografie, la Buftea. Aşa am ajuns, întâmplător, în cinematografie.
Patriotism în filmele lui Nicolaescu
Eu am cântat pentru prima dată într-un film „Deşteaptă-te române". Am filmat pentru prima dată într-un film românesc preoţi, biserici, colinde. Subiectul din „Osânda" este dominat de biserică. Aveam împotriva mea însuşi regimul prosovietic. Maurer, care era de o inteligenţă şi o cultură deosebite, a rămas uimit de „Dacii", pentru că simţea fiorul românesc pe care îl transmitea. Filmele mele plăceau, eu aduceam 18 milioane de spectatori la cinema. De ce? Pentru că trezeam mândria în români, demnitatea, le dădeam naţionalism de bună calitate. Şi până la urmă, acest lucru s-a văzut la Revoluţie.
Despre terorişti şi despre Revoluţie
20.000 de ruşi erau gata în orice moment. Da. Ruşii au tras în noi! Vreau să spun că, până nu am intrat în NATO şi în UE, noi eram ai ruşilor. Şi orice se întâmpla, eram ai ruşilor, cu atât mai mult cu cât se compromisese şi Ceauşescu. Orice făceam, eram ai ruşilor. Revoluţia a fost făcută de muncitorime, în primul rând, apoi de aventurieri, da, aventurieri, începând cu unii bine cunoscuţi, ca Dan Iosif. Pe urmă de elevi, pe urmă de intelectuali şi, la urmă, abia la urmă de tot sunt studenţii.
Celor care spun că Revoluţia a fost un film făcut de Sergiu Nicolaescu, ce le-aţi spune?
Eh, rahat! Ce, eu puteam să scot sute de mii de oameni? V-am spus: muncitorimea domină de departe. Revoluţia a fost făcută de muncitorime. Diferenţa ştii care e? Ea e o clasă unitară, compactă şi disciplinată. Asta e muncitorimea. Şi de aceea va cuceri din nou puterea, într-o nouă vreme. Pentru că ei merită puterea, dar nu aşa cum au făcut-o ăştia. Sunt oameni simpli, dar cu mult bun-simţ. Mult mai puţin şmecheri decât un intelectual. Nu te va trăda aproape niciunul din clasa asta! Dintre intelectuali, te trădează trei sferturi.
Se încarcă comentariile...
