VIDEO Două decenii de puşcărie pentru că şi-au iubit ţara. Poveştile adevăraţilor patrioţi români, la Adevărul Live

Radu Ciuceanu şi Octav Bjoza au făcut puşcărie politică în anii ’50. Au fost închişi pentru că au refuzat să-şi trădeze ţara şi să renunţe la onoare. După mai bine de jumătate de secol, cei 19 ani de închisoare par prea îndepărtaţi pentru memoria unei Românii amnezice. La Adevărul Live, am vorbit despre istoria sângeroasă a României. E „Dreptul la memorie. Muzeul comunismului din România“, o campanie Adevărul şi IICCMER.

Cel puţin jumătate de milion de oameni, bărbaţi şi femei, tineri târâţi de pe băncile şcolii au fost arestaţi, în perioada 1949-1964. Nu, nu au primit acuzaţii de crimă, furt sau corupţie. Aceşti oameni au ales nu stea drepţi în faţa unui regim care-i voia în genunchi. Opozanţi ai regimului comunist, preoţi, oameni înstăriţi sau ţărani cu avere, burghezi sau chiaburi au trudit până la exterminare în lagărele de muncă forţată sau în închisorile comuniste precum cele de la Sighet, Gherla sau Râmnicu Sărat. Unii au rămas cu urme fizice pentru totdeauna. În cazul altora, urmele nu se mai văd, dar sunt. Cei mai mulţi dintre ei au sfârşit în spatele gratiilor.

Cum acţionau organele de Securitate? Ce metode foloseau anchetatorii în beciurile Securităţii? De ce şi cum erau torturaţi foştii deţinuţi politic în puşcăriile comuniste? Doi dintre oamenii care au cunoscut câtă durere fizică şi psihică poate provca stigmatul de „duşman al poporului“ vorbesc, la Adevărul Live, de la ora 11.00, despre perioadele de teroare în anii grei petrecuţi în închisorile comuniste şi în lagărele de muncă forţată.

Radu Ciuceanu (86 de ani), preşedintelele Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului, deţinut politic timp de 15 ani, şi Octav Bjoza (75 de ani), preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, care fost purtat, vreme de 4 ani, în 6 închisori şi alte 5 lagăre de muncă, vorbesc despre rezistenţă şi despre slăbiciune, despre onoare şi speranţă. Vorbesc despre drame pe care încă nu le pot uita.

Cum poate fi această pată neagră din istoria României să fie reprezentată într-un Muzeu al Comunismului? Răspund, în cea de-a doua emisiune din campania „Dreptul la memorie. Muzeul Comunismului din România“, Constantin Vasilescu, cercetător al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, şi Dragoş Petrescu, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Vorbesc despre drame care nu trebuie uitate. E „Dreptul la memorie. Muzeul Comunismului din România“.

Principalele declaraţii:

Octavian Bjoza: Am învăţat din şcoală să trăim noţinile de neam , patrie, tricolor.

Vroiam să se reducă orele de limba rusă, să se redea locul în literatură, scriitorilor excluşi. Noi credeam la vârsta noastră că a te sacrifica pentru ţară este ceva glorios.

Am trecut prin 14 lagăre şi închisori timp de patru ani pentru convingerile noastre.

Radu Ciuceanu: Ce se întâmpla în timpul unei anchete? În cazul meu, am avut ghinion, am ieşit din legile de fier ale rezistenţei. Un conducător care are răspunderi nu merge nicăieri singur, trebuie să aibă protecţie, însă eu am plecat singur la drum din munte către Craiova, fără să îmi iau măsurile de precauţie. Mi-au pus pistolul la tâmplă şi m-au luat. Torturile au fost cumplite, dar să ştiţi că bătrânii ofiţeri nu au vorbit (nu au turnat).

Octav Bjoza: Eu am fost cel mai crunt bătut dintre colegii mei fiindcă am pornit cu „nu“ şi, fiind încăpăţânat, nu am vrut să recunosc nimic. Nu vă puteţi închipui ce se putea întâmpla într-o bătaie, cea mai groaznică bătaie am primit-o de la faimosul Constantin Istrate.

Radu Ciuceanu: Muzeul comunismului trebuie să pornească de la nişte principii, să fie alimentat de mărturiile celor care au fosta acolo, altfel te duci la vânătoare fără să ştii unde este vânatul. 

Constantin Vasilescu: Nu ar trebui să lipseasă instrumentele represiunii şi victimele. Este târziu pentru un muzeu al Comunismului, dar este nevoie de un astfel de muzeu.