Un mit al propagandei sovietice: Kursk 1943 - „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie“
0Crearea de mituri în scopuri propagandistice nu reprezintă o caracteristică specifică regimului comunist din România. În secolul al XXlea, regimurile totalitare exponenţiale – Germania nazistă şi Uniunea Sovietică – au recurs frecvent la crearea de simboluri mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea.
După declanşarea războiului, toate forţele implicate în conflict au apelat la această „armă” cu efecte profunde asupra moralului trupelor.
Recent, mitul „Blitzkriegului” a fost demontat de către cercetătorul german Karl-Heinz Frieser; iar în acest articol discutăm bătălia de la Kursk, considerată încă de majoritatea lucrărilor de specialitate drept „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie”. Cercetări noi, realizate în urma introducerii în circuitul ştiinţific a mai multor documente germane şi sovietice, demonstrează că, în realitate, lucrurile au stat cu totul altfel...
După dezastrul de la Stalingrad, victoria strălucită obţinută de mareşalul Manstein prin reocuparea Harkovului stabilizase frontul germano-sovietic. Între lunile martie, când Harkovul a fost recucerit de unităţile din Waffen SS, şi iulie, când s-a declanşat bătălia de la Kursk, combatantele au încercat să se regrupeze în perspectiva unei noi confruntări.
800.000 de noi recruţi germani la începutul lui 1943
Între 22 iunie 1941 şi 1 iulie 1943, pierderile Wehrmacht-ului pe toate fronturile au totalizat 3.950.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), majoritatea înregistrate pe Frontul de Est. Germanii au calculat că pentru conducerea unei noi ofensive aveau nevoie de aproximativ 800.000 de noi recruţi. Anunţul lui Goebbels, din februarie 1943, privind războiul total trebuie considerat ca o explicaţie pentru recrutarea, în ianuarie acelaşi an, acontingentului 1925, format din 400.000 de tineri în vârstă de 18 ani. În plus, au fost recrutaţi şi bărbaţi cu specializări în industrie, comunicaţii, transporturi şi alte sectoare publice, ceea ce a însemnat încă 200.000 de noi soldaţi. Alţi 200.000 de bărbaţi între 21 şi 42 de ani au fost chemaţi sub arme.
Obsedat de cifre, Hitler a cerut organizarea de noi divizii. Dar cifrele sunt înşelătoare, de vreme ce fiecare divizie de infanterie germană avea, în medie, un deficit de personal de 2.500 de oameni, în timp ce diviziile blindate nu atingeau nici jumătate din tancurile pe care le avuseseră aceleaşi divizii în 1941. În noiembrie 1942, trei unităţi SS de elită, Leibstandarte Adolf Hitler (LAH), Das Reich şi Totenkopf, au fost transformate în divizii blindate (a nu se confunda cu diviziile de tancuri; o divizie blindată reprezenta o armată în miniatură, cu unităţi de infanterie, tancuri, antitanc, ingineri, recunoaştere). Ele vor constitui Corpul II SS, cel implicat direct în bătălia de la Kursk.
Numărul de tancuri germane Tiger a fost, în realitate, extrem de limitat
Germanii îşi puneau mari speranţe în noile tancuri ce aveau să primească botezul focului în vara anului 1943. Cu cele 57 de tone şi tunul enorm de 88 mm, celebrul Tiger era o armă formidabilă, un adevărat rege al câmpului de luptă. În ciuda propagandei sovietice, care continuă să vorbească de zeci sau chiar sute de Tiger-uri la Kursk, numărul lor a fost extrem de limitat; de exemplu, fiecare din cele trei divizii SS a primit câte 15 unităţi. După cum vom vedea, numărul tancurilor reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale construirii mitului. Un alt tanc dezvoltat de germani era Panther, un tanc mediu de 43 de tone, înarmat cu un tun de 75 mm, răspunsul la nu mai puţin celebrul T-34 sovietic. Deşi o maşină de luptă excelentă, în bătălia de la Kursk majoritatea tancurilor Panther au suferit defecţiuni tehnice, dovadă a grabei cu care fuseseră declarate operaţionale. În plus, ca şi tancurile Tiger, producţia era limitată.
În acest timp, Armata Roşie se prezenta mult îmbunătăţită faţă de 1942, atât sub aspect numeric, cât şi calitativ, evoluţie care provenea din creşterea aportului în armament şi echipament adus de uzinele nou create sau de cele modernizate din Urali, cât şi de la ajutoarele primite de la Aliaţi. Deşi sufereau de oarecare lipsuri în materie de echipamente complementare, cum ar fi cele de radiocomunicaţii, sovieticii ajunseseră la un înalt nivel de eficienţă, rezistenţă şi înzestrare tehnică. Artileria lor devenise foarte eficientă, mai ales prin lansatoarele de rachete. Principalul handicap al sovieticilor îl reprezenta transportul motorizat.
Se încarcă comentariile...
