Interviu Trecutul lovit de războaie. Istoric: „Distrugerea patrimoniului poate fi încadrată ca o crimă împotriva umanității“
0În multe conflicte, războiul nu lovește doar prezentul. Monumente, orașe antice și situri arheologice ajung în calea bombelor sau devin ținte deliberate, iar odată cu ele dispare și o parte din istoria care explică lumea de azi.
Războaiele distrug, în primul rând, vieți. Orașe bombardate, cartiere întregi rase de pe hartă, oameni care fug sau rămân prinși în mijlocul luptelor. În toată această imagine a războiului mai dispare însă și altceva, mai greu de observat la început: trecutul. În ultimele luni, conflictul dintre Iran și Israel a readus în atenție această dimensiune mai puțin vizibilă a războiului. Loviturile cu rachete și bombardamentele au vizat baze militare, infrastructură şi zone urbane. Din când în când însă, undele de șoc ajung și în locuri care nu au, aparent, legătură directă cu frontul: monumente, muzee sau situri istorice care spun povestea unor civilizații întregi.
Presa iraniană a relatat recent că Palatul Golestan din Teheran, inclus pe lista Patrimoniului mondial UNESCO, a fost afectat de explozii produse în apropiere. Complexul se află în centrul vechi al capitalei și a fost, timp de secole, unul dintre locurile simbolice ale puterii în Iran. Aici au avut loc ceremonii oficiale, încoronări și întâlniri politice, iar clădirile ridicate în epoca dinastiei Qajar – decorate cu oglinzi, mozaicuri și grădini interioare – au devenit una dintre imaginile emblematice ale Teheranului. Astăzi, Golestanul este unul dintre cele mai cunoscute ansambluri istorice ale Iranului și un reper important pentru memoria culturală a țării.
Episoade de acest fel readuc în discuție o întrebare care apare aproape de fiecare dată când izbucnește un conflict într-o regiune încărcată de istorie: ce se întâmplă cu patrimoniul cultural atunci când războiul ajunge în apropierea lui? Despre acest lucru am vorbit cu Daniela Zaharia, istoric, specializată în istoria Orientului Antic și Asiei, directoare a Departamentului de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei al Facultații de Istorie, Universitatea din București. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, ea explică de ce siturile istorice ajung adesea prinse între fronturi și ce înseamnă, de fapt, pierderea lor.
Arheologia în linia frontului
Privită în ansamblu, harta Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale din ultimele trei decenii spune și o altă poveste decât cea a conflictelor militare. În paralel cu fronturile și schimbările politice, numeroase situri arheologice, muzee și monumente istorice au fost afectate sau pierdute. Unele au fost distruse în timpul luptelor, altele au devenit vulnerabile într-un moment în care statele implicate în conflict nu au mai putut asigura protecția patrimoniului. „Zona a fost foarte traumatizată, deja din anii ’90“, explică istoricul Daniela Zaharia. „Inițial, marile distrugeri s-au produs în Afganistan, în Irak, de asemenea în zona Caucazului – conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan a fost acompaniat și de distrugeri reciproce ale patrimoniului cultural“.
Unul dintre episoadele cele mai cunoscute a avut loc în 2003, când Muzeul Național de Arheologie din Bagdad a fost jefuit în haosul care a urmat invaziei Irakului, condusă de Statele Unite ale Americii. Mii de artefacte din civilizațiile mesopotamiene au dispărut atunci din colecții, iar o parte dintre ele nu au mai fost recuperate nici astăzi.
În Siria, războiul civil început în 2011, pe fondul protestelor din timpul Primăverii Arabe, a afectat unele dintre cele mai importante situri arheologice din regiune, precum Tell Brak, Mari şi Dura-Europos – orașe antice ale Mesopotamiei descoperite de arheologi în secolul XX –, locuri care nu au putut fi încă investigate complet după distrugerile produse în timpul conflictului. „Avem rapoarte UNESCO și rapoarte din partea guvernelor respective, dar proporțiile distrugerilor sunt greu de estimat chiar și în fața unor astfel de rapoarte“, spune Zaharia.
În multe cazuri însă, patrimoniul nu este afectat doar de bombardamente sau de luptele propriu-zise. Războiul creează momente în care nu mai există control, iar siturile arheologice devin ținta săpăturilor ilegale și a traficului de artefacte. „Se poate vedea cum terenurile parcurilor arheologice de la Apamea sau de la Mari arată complet diferit de felul în care arătau înainte de începerea conflictului în Siria, în sensul în care terenul a fost săpat sălbatic, complet ilicit, pentru a fi extrase piese antice“.
În spatele acestor săpături ilegale se află uneori chiar grupările armate care controlează teritoriile aflate în conflict și care folosesc siturile arheologice ca sursă de finanțare. „Unele dintre operațiunile acestea au fost comise de către ISIS, nu neapărat pentru distrugere. Gesturile publice de distrugere se cunosc. Dar jefuirea siturilor arheologice este o altă parte mai puțin publicată de acești iconoclaști, pentru că scopul nu era distrugerea obiectelor, ci vânzarea lor și profitul financiar“.
Fenomene similare au fost observate și în alte conflicte din Orientul Mijlociu. Războaiele din Golf au avut consecințe inclusiv asupra câtorva dintre cele mai vechi forme de așezare ale lumii, din sudul Irakului. „Au fost afectate situri vechi, cum sunt cele de la Ur, Uruk, Telo, vechiul Lagash“, spune istoricul. Unele dintre ele au fost ulterior incluse în programe de protecție, însă altele – precum Isin, unde armata americană nu a fost prezentă – au devenit ținta jafurilor locale.
După trei decenii de conflicte succesive, amploarea reală a pierderilor rămâne dificil de stabilit. „În toate aceste zone, situația distrugerilor nu este complet evaluată“, spune Zaharia. „Și, de fapt, nici nu poate să fie evaluată complet“.
Trei moduri în care se pierde trecutul
Dincolo de imaginile spectaculoase ale ruinelor distruse sau ale monumentelor lovite de bombe, pierderea patrimoniului are consecințe mult mai profunde. În opinia Danielei Zaharia, distrugerea unor astfel de locuri trebuie înțeleasă din mai multe perspective, care depășesc simpla dispariție a unor clădiri vechi. „Lucrurile trebuie judecate din trei mari perspective. Una este perspectiva emoțională, cu care avem de-a face când citim știrile și când sunt înregistrate opinii din partea societăților afectate. Este un atac la adresa imaginii de sine. Este un atac la adresa identității. Este un atac la adresa unui orizont de speranță, pentru că astfel de tezaure culturale sunt văzute de comunități ca reprezentare a capacităților de a supraviețui, de a fi creative, și, ca atare, ca o speranță pentru viitor. Le încurajează, în sensul în care vor avea un viitor și au pentru ce să reziste și să supraviețuiască“.
Pe lângă această dimensiune simbolică, cel mai adesea adusă în discuție, siturile istorice au și o importanță foarte concretă pentru comunitățile în care se află. „Vorbim despre latura economică, pentru că siturile sunt importante și pentru turism, și deci creează în jurul lor o economie de servicii, de comerț, care întreține, face să supraviețuiască comunități întregi. Prin urmare, nu distrugi doar istoria și imaginea de sine, ci și speranțele; distrugi și o oportunitate concretă de asigurare a bunăstării și chiar a supraviețuirii, uneori“.
Ultima dimensiune, mult mai puțin discutată în spațiul public și mai puțin înțeleasă, este pierderea cunoașterii. „Situri precum cele din sudul Irakului, unde au apărut primele orașe și primele state ale lumii, sau situri neolitice foarte importante, precum Tell Brak din Siria –, dar și regiuni precum Luristanul sau zona Khorramabad, astăzi intens bombardate – sunt locuri în care umanitatea și-a creat un mod de viață în care trăim încă și acum“.
Pentru cercetători, astfel de situri sunt vestigii ale trecutului care păstrează urmele unor transformări esențiale pentru istoria umanității. „Mecanismele care au condus la existența noastră actuală – în medii urbane, în societăți ale scrierii, în societăți cu instituții birocratice de tip statal – toate astea s-au născut acolo. Nu le poți înțelege până la capăt dacă n-ai acces la această epocă din istoria omenirii. Nu e pur și simplu un studiu al unor structuri arhitecturale și al unor pietre vechi, cum multă lume vede lucrurile. Este un studiu al modului în care am devenit ceea ce suntem“.
De aceea, atunci când un sit arheologic este distrus, pierderea nu poate fi recuperată. „Chiar și cercetarea produce, într-un fel, o distrugere a sitului, dar o face într-o manieră sistematică, înregistrată, după reguli foarte stricte, care produc cunoașterea de care avem nevoie. Când astfel de locuri sunt distruse prin efectul războiului, când sunt jefuite sau când devin obiectul urii interetnice sau interreligioase, s-a încheiat orice posibilitate de a le mai folosi pentru a ne îmbogăți cunoașterea“.
Când simbolurile sunt atacate intenționat
În anumite conflicte, distrugerea patrimoniului devine o acțiune deliberată, folosită pentru a transmite un mesaj politic sau ideologic. Monumente precum cele de la Palmira, Nimrud şi Mosul, dar și celebrele statui ale lui Buddha din Bamiyan, au fost atacate tocmai pentru valoarea lor simbolică. Astfel de acte transmit adesea mesaje adresate atât comunităților locale, cât și restului lumii.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este distrugerea statuilor de la Bamiyan, în Afganistan, în 2001. Monumentele, vechi de aproape 1.500 de ani, aminteau de perioada în care regiunea fusese un centru major al budismului în Asia Centrală. „Statuile reprezentau figura lui Buddha și, din această perspectivă, puteau fi interpretate ca icoane ale unei alte religii și ca reprezentări figurative care intră în conflict cu regula aniconismului (n.e. – lipsa reprezentării figurate a unei divinități) din Islam. Numai că aceste statui fuseseră deja martelate în perioade mai vechi – figurile propriu-zise fuseseră distruse cu mult timp înainte. Elementele iconografice care ar fi putut provoca o ofensă religioasă dispăruseră deja“.
În realitate, spune istoricul Daniela Zaharia, distrugerea a avut loc într-un context politic mai larg, în care patrimoniul a devenit un instrument de presiune în relația cu restul lumii. „Talibanii amenințaseră mult timp că vor distruge aceste statui, cerând în schimb ridicarea unor sancțiuni împotriva regimului lor. A fost, practic, un șantaj exercitat în relația cu restul lumii, mai ales cu statele occidentale, pentru că știau foarte bine că aceste societăți sunt sensibile la ideea de patrimoniu cultural și religios“.
În alte situații, distrugerea patrimoniului funcționează ca o demonstrație publică de forță. Imaginile filmate de ISIS la Mosul, Nimrud, Ninive şi Palmira – orașe antice ale Mesopotamiei și Siriei, cunoscute pentru ruinele lor arheologice –, în care statuile și templele sunt distruse deliberat, au fost difuzate tocmai pentru a transmite un mesaj: „o amenințare care arată că cei care comit astfel de acte au capacitatea de a produce astfel de dezastre“.
În același timp, astfel de monumente deveniseră deja parte din identitatea națională modernă a statelor din regiune, explică Daniela Zaharia, „și făceau parte din imaginarul social care definea ce înseamnă să fii irakian sau sirian: cine ești, de unde vii“. Însă pentru ideologia statului islamic, această identitate națională era un obstacol. „Ei aveau nevoie să destrame această idee despre națiune pentru a o înlocui cu alta – aceea a califatului, în care nu există distincții naționale, iar singura apartenență care contează este cea religioasă“.
Astfel de atacuri asupra patrimoniului nu sunt însă limitate la grupări radicale. Uneori, statele însele distrug deliberat monumentele asociate unor comunități percepute ca adversare. În 1992, de exemplu, Azerbaidjanul a distrus biserica Sfintei Fecioare din Baku, iar în 2024 a fost demolată biserica apostolică armeană Kanagzam din Nagorno-Karabah. În sens invers, în anii ’90, armenii au distrus o moschee cu buldozerul.
Situații similare au existat și în Europa. În timpul războaielor din fosta Iugoslavie, orașul istoric Dubrovnik a fost bombardat, iar la Mostar a fost distrus celebrul pod care devenise unul dintre simbolurile orașului.
„Distrugerea patrimoniului poate fi încadrată ca o crimă împotriva umanității“
Atacarea patrimoniului cultural este interzisă de Dreptul internațional. Convențiile care reglementează protejarea monumentelor și a siturilor istorice au fost adoptate în sistemul ONU imediat după Al Doilea Război Mondial, tocmai ca reacție la devastările produse atunci. În practică însă, sancțiunile sunt rare, iar mecanismele internaționale reacționează greu. „Sistemul ONU nu a pedepsit cu adevărat decât rarisim astfel de atacuri. Cred că avem două cazuri în istorie în care distrugeri intenționate de patrimoniu cultural au fost condamnate în curți internaționale“, spune Daniela Zaharia, care atrage atenția și asupra limitelor instituționale: UNESCO are o capacitate redusă de reacție, iar organizația Scuturile Albastre poate doar să marcheze siturile care ar trebui protejate, fără a avea putere reală de intervenție.
În unele situații, distrugerile au produs, totuși, schimbări în modul în care armatele occidentale își planifică operațiunile. După războaiele din Golf, NATO a introdus în doctrina militară instrucțiuni explicite privind protejarea patrimoniului cultural, iar prevederi similare au fost adoptate și în doctrina militară a Statelor Unite ale Americii. Aceste reguli stabilesc cum trebuie acționat atunci când trupele operează în zone cu situri istorice sensibile. Chiar și așa, astfel de norme nu sunt respectate peste tot. În multe conflicte, patrimoniul este atacat tocmai pentru efectul psihologic și economic pe care îl are asupra comunităților.
În războaie complexe, precum cel din Siria (început în 2011), unde au fost implicați regimul de la Damasc, susținut de Rusia și de Iran, și o coaliție internațională condusă de SUA, stabilirea responsabilității pentru distrugerea unui sit de patrimoniu devine complicată. Teoretic, spune Zaharia, autorii pot fi identificați relativ ușor: „Uneori, chiar se laudă cu asta, cum a făcut ISIS. În alte cazuri, se pot identifica elementele materiale ale distrugerii – o bombă, o rachetă, un asalt terestru – și atunci devine clar cine avea capacitatea să producă acea distrugere“.
Dificultatea apare în momentul în care cazul trebuie demonstrat în fața unei instanțe internaționale. Pentru a ajunge la o condamnare, este nevoie de identificarea persoanelor implicate, de capturarea lor și de construirea unui dosar care să respecte standardele juridice ale unui tribunal internațional. În practică însă, aceste cazuri primesc rareori prioritate. În timpul conflictelor, sistemul juridic internațional se concentrează în primul rând asupra crimelor împotriva civililor. „Distrugerea patrimoniului poate fi încadrată ca o crimă împotriva umanității, pentru că patrimoniul cultural este considerat patrimoniu universal, nu doar național. Dar este un domeniu încă insuficient consolidat juridic și insuficient sprijinit cu resurse“.
Trecutul, în mijlocul noilor conflicte
În discuția despre patrimoniul aflat în pericol, istoricul Daniela Zaharia spune că situația trebuie urmărită atent și în prezent, pentru că noile conflicte pot afecta locuri cu o importanță istorică majoră. În Iran, de exemplu, există deja semnale privind posibile daune produse în apropierea unor situri importante. La Isfahan, una dintre cele mai spectaculoase capitale istorice ale lumii islamice, loviturile au avut loc în apropierea complexului monumental din piața centrală, unde se află palate, grădini istorice și moschei monumentale. Potrivit informațiilor disponibile până acum, unele clădiri nu ar fi fost lovite direct, însă undele de șoc ale exploziilor ar fi provocat daune.
În alte locuri, riscurile sunt legate de faptul că infrastructura militară este amplasată chiar lângă orașe istorice. „La Khorramabad, de pildă, există baza Imam Ali, cu depozite și facilități de producție de rachete. Când construiești asemenea obiective militare în apropierea unor orașe istorice, ele devin inevitabil ținte în timpul unui conflict“, spune Zaharia. În aceeași zonă se află și Castelul Falak-ol-Aflak, o fortificație ridicată între secolele III și VII, contemporană cu perioada formării Imperiului Bizantin.
Conflictul a afectat însă și patrimoniul mai recent. În Israel, atacurile iraniene au lovit zona centrală a Tel Avivului, inclusiv părți din Cartierul Alb, celebru pentru arhitectura sa modernistă inspirată de Școala Bauhaus și inclus pe lista Patrimoniului mondial UNESCO. „Patrimoniul nu înseamnă doar Antichitate sau preistorie“, spune Zaharia, amintind că în acest cartier au fost proiectate și clădiri de arhitectul Marcel Iancu, unul dintre reprezentanții importanți ai modernismului european.
În paralel, și alte state din regiune încearcă să prevină posibile distrugeri. Guvernul libanez a cerut recent sprijinul UNESCO pentru protejarea mai multor situri, după ce operațiunile militare din sudul țării au afectat în trecut unele zone istorice. Printre locurile considerate vulnerabile se numără Tyr, vechi oraș fenician și apoi roman, aflat pe malul Mediteranei, dar și Valea Qadisha, una dintre cele mai vechi zone monastice creștine din lume. „Este o vale sacră, cu mănăstiri fondate încă din secolul al IV-lea“, spune Daniela Zaharia. „De-a lungul timpului s-au construit acolo 11 mănăstiri“. În aceeași regiune se află și celebrul sit de la Baalbek, unde situația de securitate a devenit, în ultimii ani, tot mai complicată din cauza apropierii de granița cu Siria.
Pentru moment, spune istoricul, nu există informații despre distrugeri majore în alte zone ale Golfului, însă evoluția conflictelor rămâne imprevizibilă. În astfel de contexte, patrimoniul ajunge adesea în mijlocul conflictului. „Când societățile ajung în conflict și se percep reciproc ca inamice, atacă tot ce pot. Dacă vrei să demoralizezi un adversar, îi lovești și simbolurile. Societățile supraviețuiesc, până la urmă. Dar dacă ura este foarte puternică, ajungi să provoci o suferință care să dureze“.
Se încarcă comentariile...
