Teodora Petre, regizoare: „Ca regizor, îmi găsesc baza în text, dar și într-o echipă unită“ INTERVIU
0Tânăra regizoare spune că însușirea unui text până în cele mai mici detalii, un mediu liniștit și o echipă unită şi receptivă sunt elementele de care are nevoie momentan pentru a fi un regizor așa cum își dorește.
De la minispectacolele în fața blocului până la piese regizate pe scenele teatrelor bucureștene, parcursul Teodorei Petre nu a fost tocmai liniar. Dacă în copilărie și-a dorit să devină profesoară, mai târziu a descoperit că nu se regăsește în această meserie și a renunțat la Facultatea de Limbi Străine pornind pe drumul regiei. La început, a furat meserie de la regizorii Vlad Massaci, Vlad Cristache și Gelu Colceag, fiind asistent de regie, iar mai târziu, la încurajările celui din urmă, a montat primul spectacol în calitate de regizor.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Teodora Petre despre primele momente când latura ei artistică a ieșit la iveală – minispectacolele din fața blocului, despre cât de important a fost să pună în practică cunoștințele teoretice și să învețe de la profesioniști, dar și despre spectacolul „O casă deschisă“ (text al dramaturgului Will Eno), pe care l-a montat la Teatrul Odeon din București, o poveste despre dinamica relațiilor familiale.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, să cunoaștem omul din spatele regizorului. Ce fel de copil erai tu?
Teodora Petre: Eram un copil foarte agitat și curios. Toată copilăria m-am jucam foarte mult în fața blocului cu copiii, fiind locul meu preferat. Îmi amintesc că voiam să fiu profesoară pentru că jucam cu păpușile, care jucau rolul elevilor. Îmi plăcea foarte mult jocul acesta.
Aveai înclinații artistice?
Mereu scriam într-o formă sau alta, fie că aveam un jurnal, fie că încercam să scriu poezie, blog. Găseam o formulă prin care să mă exprim în scris. Sub formă de glumă, făceam destul de des în fața blocului un minispectacol: compuneam un desfășurător, le dădeam copiilor niște roluri. Nu era nimic artistic, dar cu siguranță era o formă de organizare și de expresie pentru noi. Îmi plăcea această formă de joacă.
Cum ai intrat mai târziu în lumea artelor?
În primul rând, am fost un spectator înrăit, iar în scurt timp am devenit fidelă teatrului. Mergeam la toate teatrele din București. La acea vreme eram studentă la Limbi Străine. Nu știam ce vreau să fac pe viitor, dar știam că nu voi avea o carieră în limbi străine, chiar dacă îmi plăcuse dintotdeauna să le vorbesc și să traduc. Am căutat destul de activ o altă preocupare. Singura constantă în anul acela de căutări a fost mersul la teatru. Într-o seară, când trebuia să învăț pentru un examen de germană, am intrat pe site-ul UNATC și m-am uitat la secții. Am luat-o prin eliminare: m-am gândit că nu mi-ar plăcea să fiu actriță pentru că nu credeam că am calitățile necesare, coregraf sau scenograf era imposibil să devin, căci trebuia să fi avut deja niște studii în această direcție și nu aveam, deci mai rămăsese regia de teatru. Mi-am propus să dau în toamna aceea la facultate și am intrat.
Facultatea, „o nebuloasă“
Cum te-ai pregătit pentru admitere?
În primul rând, am avut de citit mai multe cărți și piese de teatru. Cunoșteam câțiva oameni din domeniu, mai mult actori, și le mai puneam întrebări și mă ajutau. La vremea respectivă nu cunoscusem niciun regizor. A trebuit să învăț o poezie și am rugat pe cineva să mă învețe să o spun cât de cât bine, dar până la urmă nu a mai fost nevoie să o recit la examen. Nu pot să spun că îmi formasem o imagine concludentă despre ceea ce urma să se întâmple. Acum îmi dau seama că habar nu aveam. A fost ceva complet nou.
Este foarte important pentru un tânăr artist, din orice domeniu, să fie încurajat.
Perioada facultății cum a fost?
Facultatea a fost o nebuloasă. Suportul teoretic a fost foarte bun – lecturile și lucrurile pe care le-am aflat acolo au fost foarte utile, partea practică a fost mai slabă. În domeniul nostru, cred că partea practică este de fapt cea mai importantă. Până nu stai pe lângă cineva care face asta pentru a-l observa în acțiune și a învăța de la el, nu știu dacă poți să ai neapărat o idee concretă și utilă despre meseria asta. Teoria trebuie neapărat pusă în practică. Trebuie să vezi cum reacționezi, ce fel de regizor ești, ce funcționează pentru tine, ce modalitate de comunicare ai, cum te faci înțeles de echipă, care este forma ta de expresie – poate arăți imagini, poate povestești sau le faci pe toate. Toate acestea le poți descoperi doar făcând.
Ai avut astfel de ocazii în facultate, în care să descoperi ce fel de regizor ești sau vrei să fii?
Sigur că erau examene în fiecare semestru, când făceai câte un minispectacol, care dura până în 30 de minute, iar pe măsură ce treceau anii durata lui creștea. Făceai asta cu colegii tăi actori, care erau și ei la fel de neexperimentați ca tine, făceam totul singuri, nu aveam o echipă tehnică. Ceea ce este minunat! Nu este în regulă să le ai pe toate din prima pentru că nici așa nu înveți nimic. Eram toți destul de nedumeriți. Am învățat foarte multe în perioada aceea, dar, pentru mine, bazele s-au format în teatrul profesionist.
În perioada respectivă, aveai vreun mentor?
Nu. Am avut o relație foarte bună cu profesorii mei Mihai Manolescu și Alexandru Berceanu, pe care i-am apreciat foarte mult. Erau mereu deschiși și ne-au oferit tot ce au putut să ne ofere. Nu știu dacă era neapărat o relație de mentorat, dar am învățat foarte multe de la ei.
Încurajările, esențiale pentru un tânăr artist
De asemenea, într-o perioadă ai fost și asistent de regie. Cu ce regizori ai lucrat și ce secrete „ai furat“ de la ei?
Am fost asistent de regie până în urmă cu doi-trei ani pentru că am simțit nevoia să aprofundez cunoștințele practice, dar poate și dintr-o neîncredere și din ezitare. Mi-am spus ca mai întâi să îi văd pe alții cum fac și să înțeleg privind despre ce este vorba. Nu regret, pentru că a fost cea mai bună decizie pe care puteam să o iau eu pentru mine. Am avut extrem de mult noroc și am avut șansa să fac asta pe lângă niște regizori foarte importanți și talentați de la noi – Vlad Massaci, Gelu Colceag, Vlad Cristache.
Ce te-a determinat să faci trecerea de la asistent de regie la regizor?
A fost ceva ce am simțit, dar am și primit din jur confirmări că ar trebui să fac asta. Cea mai importantă dintre ele a fost din partea lui Gelu Colceag, care la vremea respectivă era directorul Teatrului Mic, unde lucram și lucrez în continuare. Dumnealui mi-a spus: „Hai, ești pregătită! Îți dau ocazia să faci un spectacol“. Așa s-a și întâmplat. Am primit foarte multă susținere și mulți oameni din jurul meu mi-au dat încredere. Este foarte important pentru un tânăr artist, din orice domeniu, să fie încurajat. Orice ai crede tu despre tine și orice ai vrea tu să faci, la început îți este greu și te ajută foarte mult dacă niște oameni îți dau un feedback pozitiv despre ceea ce poți face bine și care sunt lucrurile care te avantajează.
În prezent, după ce ai regizat mai multe spectacole, cum te-ai descrie în calitate de regizor? Ai găsit acele lucruri pe care le căutai?
Cred că încă le caut într-o oarecare măsură, dar cu siguranță mi-am dat seama că am nevoie de un mediu de lucru extrem de liniștit, în care să existe încredere. Conflictul mi se pare foarte dăunător și nu am văzut să iasă nimic bun din el. Sigur, ne mai contrazicem artistic, nu trebuie să avem toți aceeași părere, chiar e minunat când toți avem ceva diferit de spus despre același lucru pentru că asta îmbogățește spectacolul. Însă, în ceea ce privește mediul de lucru, am nevoie de liniște, de o echipă unită. Spectacolele mele de până acum sunt foarte diferite între ele, nu seamănă unul cu celălalt, pentru că plec de la text. Eu, ca regizor, momentan îmi găsesc baza în text, care este cel mai important pentru mine, el modelează estetica spectacolului, dacă va fi foarte vizual și va fi de imagini sau de replică, de actor... Astfel, la fiecare spectacol trebuie să caut din nou modul de lucru pe care îl voi aborda la momentul respectiv. Poate într-o zi voi ajunge să înglobez toate aceste lucruri, nu știu dacă e bine sau nu, însă momentan fiecare spectacol este un nou început și îmi place foarte mult asta.
Un spectacol-lecție
Dintre toate spectacolele pe care le-ai regizat până acum, care a fost cel mai greu de pus în scenă, atât artistic, cât și practic?
Spectacolul de debut, „Teatru descompus“, a fost destul de dificil din mai multe puncte de vedere, care nu au ținut neapărat de mine. Era perioada pandemică, încă nu apăruse vaccinul, eram destul de speriați, repetam cu măști, păstram distanța, dar până la urmă ne-am îmbolnăvit toți și am stat acasă o lună. A fost destul de complicat. Unii dintre noi s-au simțit foarte rău. Pe lângă acest aspect, era prima oară când regizam, eram extrem de speriată. Privind în urmă, nu știu dacă am făcut cea mai bună alegere în ceea ce privește textul. A fost o lecție pentru mine referitor la modul în care înțelegi textele. Era un text de teatru absurd, al lui Matei Vișniec, dramaturg pe care îl ador. Cred că personal nu eram pregătită, cred că nu aveam „supapele“ necesare deschise să lucrez un astfel de text, care este extrem de special și are nevoie de o atenție aparte. Sunt regizori pe care îi admir și care fac asta cu multă măiestrie. Acest lucru a pus puțină presiune pe mine pentru că mă simțeam destul de nepregătită orice aș fi făcut. Este o senzație ciudată să faci tot ce poți să faci și tot să te simți puțin sub limita acceptabilă, deja nu mai ține de tine. În cele din urmă, a fost bine, oamenii au apreciat spectacolul și s-au simțit atinși de el. Am început cu o provocare foarte mare.
Ce planuri de viitor ai?
Îmi doresc să găsesc un ritm de lucru constant, să fac spectacole constant, dar de calitate, să găsesc texte și povești importante, care merită spuse și care abordează teme necesare. Încă nu scriu piese, dar mi-ar plăcea să fac asta. Am lansat acest gând în univers și aștept să se contureze o poveste pe care să vreau să o pun în scenă.
„La noi, traumele transgeneraționale încă sunt extrem de prezente“
Recent, ai montat la Teatrul Odeon spectacolul „O casă deschisă“, având la bază un text al lui Will Eno pe care tu l-ai tradus. Ce te-a atras la el?
L-am ales pentru că încă de la primele pagini m-am identificat cu personajele, cu dialogul – simțeam că l-am auzit, că l-am trăit. Îmi doream foarte mult să fac un spectacol despre familie și dinamica membrilor ei. Mi se pare că este un text care surprinde extrem de bine dinamica oricărei familii, relațiile, ciclurile de comportament în care intrăm și ne purtăm într-un fel unii cu alții, pe care îl simțim că nu este cel mai potrivit, dar este foarte greu să îl schimbăm pentru că din copilărie lucrurile merg așa și este foarte greu să le schimbi, chiar și la maturitate. Oricât de fericită ar fi fost familia noastră sau cât de competenți ar fi fost părinții noștri, toți am simțit măcar o dată în viață nevoia de o schimbare în familie, dar nu am știut de unde să începem. Pentru mine, lucrul la acest spectacol a fost foarte personal. Tema familiei atinge foarte mult în România, iar la noi traumele transgeneraționale încă sunt extrem de prezente, poate mai mult decât în alte țări. La teatru, unul dintre principalele lucruri pe care le înțelegi este faptul că nu ești singur, că mai trec mulți oameni prin ceea ce treci tu. Cred că principalul motiv datorită căruia oamenii merg la teatru este de a găsi empatie în celălalt.
Cum te-a ajutat faptul că ai tradus tu textul și nu altcineva?
Cu siguranță mă ajută. Nu ai cum să traduci un text fără să și adaptezi, iar pentru a face asta, te gândești: „De ce spune replica X? Unde duce această situație? Care ar fi echivalentul românesc al acestei expresii?“. Trebuie să îți răspunzi la foarte multe întrebări, care țin de logică, în primul rând. În momentul în care termini, cu siguranță ai o înțelegere mai bună asupra textului, pe care nu ai fi avut-o dacă îl citeai pur și simplu. Prin traducere, am deja niște răspunsuri găsite. Totuși, îmi doresc să lucrez în curând și cu traducători.
Spectatorii, între râs și plâns
Povestește-ne puțin despre munca din spatele punerii în scenă a piesei... Cum ai lucrat cu actorii (Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioana Bugarin, Eduard Trifa, Niko Becker, Ioan Batinaș)?
Avem o distribuție remarcabilă, pe care spectatorii au ocazia să o vadă prima dată în această formulă. Sunt actori care lucrează pentru prima dată împreună. Echipa Odeonului este excepțională și au făcut o treabă minunată. Este o colaborare între mine și toată echipa. Cuvântul „colaborare“ este sfânt. Sigur că înainte de a începe repetițiile, eu am o perioadă în care îmi pregătesc viziunea împreună cu scenograful, care își pregătește spațiul. Este important să mergem împreună pe acest drum. Viziunea nu este neapărat flexibilă, dar nu este nici detaliată. Pe mine mă interesează povestea, parcursul, mesajul și modul în care îl vom comunica. În prima zi de repetiție, spun toate aceste lucruri – am un întreg discurs pe care îl citesc. Important este ca actorii să înțeleagă direcția și ce anume ne propunem noi cu toții să facem în legătură cu spectacolul. Apoi pornim împreună pe acest drum. Am extrem de multă încredere în actorii cu care lucrez, căci de aceea îi aleg pe ei și nu pe alții pentru rolurile respective, și încerc pe cât posibil să le las loc și să discutăm deschis idei, propuneri. Dacă ceva este în regulă, accept imediat, iar dacă ceva nu se potrivește, explic de ce. Este o colaborare. Mă bucur foarte mult când fiecare are un aport. Din scenă, ei au o perspectivă asupra lucrurilor pe care eu nu o pot avea de pe margine. Deci, dacă ei spun că simt ceva din scenă, pentru mine este important să înțeleg ceea ce îmi spun pentru că poate fi chiar edificator pentru anumite situații. Rolul meu este să țin echipa pe aceeași direcție și să spun când cineva face stânga sau dreapta înainte de destinație.
Umorul se naște pentru că spectatorii se recunosc în ceea ce văd pe scenă.
Piesa a avut deja mai multe reprezentații. Ce impact ți s-a părut că a avut în rândul publicului?
Am văzut și spectatori plângând, dar la spectacol se și râde, puțin mai mult decât am anticipat. Cred că este o combinație foarte bună între umor și dramă. Umorul se naște pentru că spectatorii se recunosc în ceea ce văd pe scenă. Te vezi pe tine în situația respectivă și îți dai seama că este poate ridicol... De cele mai multe ori, oamenii mi-au spus că i-am pus pe gânduri, că au fost emoționați, iar unii dintre ei doar m-au luat în brațe și nu mi-au putut spune prea multe, dar am simțit și am înțeles ce au vrut să îmi transmită. Sunt reacții foarte diferite față de celelalte spectacole pe care le-am făcut eu sau la care am lucrat și trebuie să recunosc că mă surprinde. Există cumva o ușoară percepție conform căreia mergem la teatru că ne destindem, să ne relaxăm, să râdem, să nu ne gândim la niciuna dintre problemele noastre, ceea ce este un scop extrem de nobil și bun. Dar mi se pare important să existe și spectacole ca acesta, care trezesc cu totul alt gen de senzații și trăiri în sala de teatru. Este bine să ai o paletă de spectacole din care să alegi.
„O casă deschisă“ poate fi văzut și ca un spectacol-terapie?
Cred că poate fi văzut într-o mică măsură așa, dar nu avem această pretenție. Aproape toată lumea mi-a spus: „M-am gândit la tata, mama, unchiul, mătușa sau la o familie pe care o cunosc“. Toată lumea a găsit un corespondent în ceea ce a văzut pe scenă.
Se încarcă comentariile...
