SPECIAL | Intrigile politice și luptele sângeroase ale războaielor daco-romane
0Au venit trupele romane până la granița de vest a imperiului pentru zăcămintele de aur ale dacilor sau din cauze geostrategice? Izvoarele istorice sunt clare: a fost unul dintre evenimentele de vârf ale domniei împăratului Traian, lucru demonstrat și de măreața columnă de la Roma.
101-102 și 105-106 – iată două intervale de timp știute pe de rost de oricine a trecut pe la vreo oră de istorie. Sunt anii în care Roma a strâns cea mai mare armată pentru a se lupta cu cel mai rebel barbar care teroriza granițele imperiului. De la raidurile sângeroase ale dacilor la sud de Dunăre și până la fuga lui Decebal către moarte prin pădurile cotropite ale regatului dac, istoria războiului daco-roman e una plină de intrigi politice și de violență antică.
Ce se întâmplă cu regii care refuză să plece genunchiul în fața Romei și ridică armele în fața celui mai temut imperiu al lumii antice? În momentul de apogeu al Imperiului Roman, cel mai adesea nu li se întâmplau lucruri prea bune, iar toate se terminau mai devreme sau mai târziu cu vreo moarte violentă și cu legiunile romane mărșăluind triumfătoare prin peticele de pământ pentru care mii de anonimi ai Antichității și-au dat viața. Povestea lui Decebal, conducătorul dacilor în momentul în care Roma a decis că pericolul de la nord de Dunăre e prea mare pentru a fi ignorat, nu este o excepție de la acest calapod al unei lumi nemiloase și de mult apuse în care mizele erau întotdeauna capitale.
O mână și un cap aduse lui Traian
Istoriografia reține un Decebal înfrânt, care vede teritoriile poporului său ocupate fără nicio speranță de eliberare imediată și sistemul altădată impecabil de apărare complet cotropit de armatele romane, un Decebal care rătăcește prin pădurile carpatine, gândindu-se poate din când în când la soarta altora ca el, barbari fioroși prăbușiți sub sulițele trimise de la Roma, și întrebându-se dacă mai există vreo scăpare. Sarmizegetusa căzuse deja, romanii înaintau adânc în inima teritoriului dacic, iar poate singura speranță pentru supraviețuire era în nord, la vreun trib de dincolo de munți. Romanii erau bine cunoscuți deja pentru paradele fastuoase pe care le făceau pe străzile capitalei după vreo victorie militară importantă, parade de la care adesea nu lipseau liderii învinși ținuți în lanțuri și uciși la finalul procesiunii în fața poporului și a Senatului roman. Decebal nu era singur în rătăcirile sale, ci însoțit de câțiva lideri apropiați care au reușit să fugă pe ultima sută de metri din ghearele romanilor, dar asta nu-l ajuta prea mult – pentru că nu era singur și, într-un alt sens, mult mai neplăcut: pe urmele lui, cavaleria romană condusă de Tiberius Claudius Maximus răscolea pădurile cu singurul scop de a-l găsi pe regele barbar care, împrietenit forțat cu Roma, răscolise granițele imperiului în ultimele decenii.
De găsit, l-au găsit, dar cum va muri mai exact rămâne controversat. Explicația larg acceptată este că, încolțit de cavaleria romană, Decebal se sinucide tăindu-și gâtul în fața romanilor dezamăgiți că au ratat o importantă pradă simbolică a victoriei lor. Atât scena de pe Columna lui Traian care marchează acest moment, cât și o însemnare a istoricului Dio Cassius sprijină această ipoteză: „Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele“.
O a doua teorie spune că acest Tiberius Claudius Maximus l-a prins viu pe Decebal și l-a omorât, dovadă adusă în sprijinul acestei ipoteze fiind o inscripție de pe piatra funerară a decurionului roman găsită la Phillipi, în Macedonia, unde este portretizat omorând un dac. De la distanță, pare mai degrabă o simplă poveste de arme a unui roman care, într-adevăr, a trăit un moment ce va marca istoria. Oricum ar fi, Traian va fi nevoit să se mulțumească cu o pradă simbolică mult mai modestă. Aflat la Ranisstorum, în estul capitalei Sarmizegetusa, împăratul va vedea cum cavaleria condusă de Tiberius Claudius Maximus se apropie de el cu mâna și cu capul regelui dac, nu cu trupul său viu înlănțuit. Oricum ar fi fost, victoria era finală.
Primele lupte și un rege clientelar rebel
Cu toate acestea, rămășițele care stăteau pe masă în fața lui Traian reprezentau un deznodământ care nu a părut niciodată cert în istoria anilor precedenți. Granița de la Dunăre și în general geto-dacii au reprezentat dintotdeauna o problemă pentru romani. Amenințarea a culminat în iarna anilor 85/86, când dacii au răvășit Moesia într-o campanie masivă de raiduri – jafuri, pagube enorme, o populație îngrozită și un guvernator roman de provincie mort indicau ceea ce se cunoștea dintotdeauna: dacii nu pot fi ignorați și nici ținuți sub control prin mijloace convenționale. Anul următor, când expediția lui Cornelius Fuscus la nord de Dunăre, ordonată de împăratul Domițian, s-a terminat într-o catastrofă militară completă pentru romani, concluzia a fost întărită și mai mult, iar niciun împărat nu-și permitea să ignore poporul dac condus acum de un mult prea puternic rege.
În 86 sau 87, conform unor istorici, Diurpaneus ajunge rege al dacilor în locul lui Duras și începe să fie cunoscut sub numele de Decebal, iar capacitățile lui militare să fie temute. Dio Cassius îl descrie cu termeni mari, mai ales având în vedere că vorbim de un barbar dușman al Romei: „Foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și pentru a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani“. În anul următor, când Decebal și armata dacă pierd bătălia de la Tapae, frica romanilor s-a mai calmat, dar prestigiul militar al regelui dac va rămâne intact. Domițian va putea cădea la pace cu el după această victorie și regatul dacilor devenea regat clientelar al Romei.
Cea mai mare armată a Romei trece Dunărea
Un deceniu mai târziu însă – cu statutul clientelar al Daciei unul mai mult nominal și cu semnale clare că Decebal își pregătește revanșa, Roma împăratului Traian realizează că războiul se impune din nou ca soluție la problema dacică. „Știm că Traian, poate cel mai mare împărat militar, care trăiește numai prin campanii, vine cu 100.000-150.000 de oameni la luptă, cea mai mare armată concentrată vreodată de Roma. Până și Galia fusese cucerită cu vreo 20.000 de oameni, iar Traian vine în Dacia cu peste 100.000 de luptători. Nu au venit neapărat unități întregi, unele mai fiind lăsate și în castre, inclusiv în cele de pe Dunăre, dar teoria militară spune că trebuie să ai un raport de 2 la 1 spre 3 la 1 atunci când ataci, iar asta ar însemna că sunt peste 30.000 de luptători daci. E important pentru soarta războiului că Dacia era regat clientelar și exista o mulțime de romani în Dacia, inclusiv acei specialiști trimişi de romani ca urmare a tratatului de pace, care nu aranjau doar fortificații, ci și trimiteau informații la «securitatea» romană, se împrieteneau cu nobili daci și încercau să-i atragă de partea romanilor. Cu alte cuvinte, romanii deja știau bine în acel moment cum arăta Dacia, ce drumuri există, ce hibe sunt în apărare, cine ar putea trăda“, a explicat istoricul Andrei Pogăciaș pentru „Weekend Adevărul“.
25 martie 101 este data atacului lui Traian, desfășurat pe cinci direcții diferite, cu scopul de a încercui centrul puterii dacice și de a da o lovitură fatală la Sarmizegetusa. Primele lupte sunt încercări disperate ale dacilor de a încetini tăvălugul invaziei romane pentru a pregăti luptele decisive ulterioare. Columna povestește că după ce dacii îi cer lui Traian să se întoarcă înapoi, reacția imediată a împăratului e să ordone construirea de fortificații și pregătirea pentru lupta cea mai mare care se profila la orizont. Tot la Tapae, locul unei mari victorii dacice, se vor ciocni din nou principalele corpuri ale armatelor romane și dacice în timpul unei furtuni puternice. De data aceasta, romanii câștigă bătălia și Decebal, a cărui soră se pare că fusese capturată de romani, cere pacea. Iarna se apropia, iar teritoriul greu pe care se dădeau luptele acestui război l-a făcut pe Traian să ezite să ordone continuarea ofensivei.
În Dobrogea slab apărată, Decebal vede însă o oportunitate. Cavaleria, chiar dacă trece peste fluviul înghețat, dacii sunt în continuare destul de numeroși când ajung pe celălalt mal pentru a se încumeta să atace trupele romane. Traian se îndreaptă către locul atacului neașteptat al dacilor cu cel mai bine pregătite trupe și reușește din nou să câștige luptele decisive și să masacreze o bună parte din soldații Daciei. Decebal e forțat de data aceasta să accepte pacea, singurul lucru bun pe termen scurt fiind că este reconfirmat ca rege clientelar. În rest, trupele romane păstrează regiunile cucerite, dacii sunt nevoiți să returneze armele și tehnica militară primită de la romani și să-și dărâme fortificațiile militare.
Afacerea finală
Între 102 și 105, Dacia e un regat îngenuncheat, dar nu încă distrus complet. Pacea acceptată de daci este însă aproape imediat încălcată de Decebal. Înarmarea reîncepe, cetățile rămase sub conducerea dacilor sunt refăcute și politica externă romană nu e deloc urmată nici în litera, nici în spiritul ei, Decebal căutând disperat aliați pentru un nou război cu romanii. Puterea alianțelor făcute de daci rămâne însă incertă atunci când vine vorba de contribuția efectivă cu trupe în bătălie. „Au existat alianțe cu sarmați, cu germanici, dar probabil că nu trimiteau mai mult de câteva mii de luptători, hai să zicem 2-3.000. Plus că erau dezorganizați. Nu aveau un centru, ci erau triburi și conglomerate de triburi care trimiteau câți luptători voiau. Unele dintre ele nu erau nici prea mari, erau triburi de câteva mii de oameni, unde să zicem că existau cinci sute de persoane incorporabile din care trimiteau două sute la luptele alături de daci. Avem și sarmați pe Columnă, dar nu știm câți sunt, nu știm câți vin, câteva sute, o mie, cinci mii? Ajung toți la luptă? Unde luptă? Sunt multe semne de întrebare în această privință“, comentează Andrei Pogăciaș natura alianțelor militare ale dacilor.
Oricare ar fi fost reușitele diplomatice ale lui Decebal în această perioadă, între timp, romanii reușesc să ridice în doi ani un impozant pod peste Dunăre la Drobeta, capabil să susțină mișcări ample de trupe într-un timp scurt. Când intră din nou în Dacia în fruntea legiunilor romane, Columna ni-l arată pe împăratul roman bine primit de o parte a civililor daci. E neclar dacă e vorba doar de propagandă antică sau de o populație niciodată unită cu adevărat trecând de partea celui mai puternic. Dio Cassius povestește că Decebal cere pace din nou, dar Traian nu mai ezită de această dată. Cu un regat dacic mult slăbit și cu o elită probabil tot mai dezbinată și mai deschisă cooperării cu Roma, coloanele romane înaintează prin pădurile seculare din masacru în masacru și din victorie în victorie. Dacii pârjolesc pământul în urma lor, dau foc așezărilor și se retrag în munți, într-un laț tot mai strâns. La începutul verii anului 106, romanii se află la porțile Sarmizegetusei. Primul val al atacului roman este respins, dar al doilea se dovedește fatal pentru orașul central al regatului dacic. Decebal fuge prin păduri, cu mâna și cu capul destinate să ajungă curând în fața lui Traian.
De ce au atacat, totuși, romanii Dacia?
Există două explicații cu privire la cauzele războaielor lui Traian împotriva dacilor: fie că romanii au venit doar cu gândul la aur, fie că dacii au reprezentat constant în ultimele decenii o problemă pe care în jargonul de astăzi am numi-o geostrategică pentru Roma – un ghimpe în coastă care refuza să se supună și să înțeleagă de vorbă bună și bani dați pentru pace.
Aurul dacilor
Prima e mai mult schița unei explicații, ajutând la fel de mult la clarificarea contextului politic și militar al epocii ca explicația care spune că singurul motiv pentru care Statele Unite au atacat Irakul a fost petrolul. Pe scurt, această primă explicație simplistă spune că ampla desfășurare de trupe și resursele aruncate de romani în războiul cu dacii sunt date de dorința acestora de a pune mâna pe vastele resurse de aur regăsite pe teritoriul controlat de Decebal.
„Dacă îi mai întrebăm pe români, mai auzim că au venit romanii ca să ia aurul dacilor. Cu toate acestea, se pare că exploatarea masivă de aur apare după războaiele daco-romane. Din discuțiile avute cu arheologii care au lucrat în România, nu prea există zone în care să se vadă urme ale unor exploatări dacice. Sigur că se exploata, dar nu știm cât – se știa că există aur, dar nu exploatau depozitele într-o manieră sistematică“, a explicat istoricul Andrei Pogăciaș.
Un ținut mare, gestionat de un singur lider
Cauza mult mai probabilă este amenințarea constantă reprezentată de daci pentru importantele provincii romane din sud-estul Europei. Mai mult, spre deosebire de alte zone cu probleme pentru romani, în cazul Daciei, confruntarea se dădea cu un regat care trecuse printr-o importantă transformarea politică ce-i oferea o capacitate semnificativă de centralizare și de coordonare pe scară largă atât a atacurilor militare, cât și a altor activități economice. „Sunt cele două granițe mari unde romanii au probleme în Europa, cea germanică și cea dacică – zona germanică era o zonă de uniuni de triburi, dar aici se pare că vorbim de un regat, de o conducere unică pe o zonă foarte mare. Trebuia, deci, să negociezi cu un singur individ aici, pe când la germanici puteai negocia cu zece, pe care îi puteai întoarce chiar și unul împotriva celuilalt. Aici însă, dacă voia un lider să-și demonstreze puterea, putea distruge o întreaga provincie“, explică istoricul.
„Cauza e anul 85, acel mare atac la sudul Dunării, atac comandat din câte se pare chiar de Decebal, liderul dacilor aflat în ascensiune. Pacea se face în 89, când regatul devine clientelar și se pare că Domițian cheltuie foarte mulți bani că să se ajungă la acest statut. Dacii nu mai aveau politică externă proprie, erau obligați să accepte garnizoane romane pe teritoriu, să accepte specialiști romani. Ca rege clientelar, dacă stai cuminte, ca Iudeea sub dinastia Irozilor, atunci totul e în regulă, puteai să-ți păstrezi armata, dar nu puteai face lucruri îndreptate împotriva Romei. Pe plan intern făceai cam ce voiai, dar pe plan extern trebuia să stai cuminte. Regele clientelar trebuia să fie reconfirmat de noul împărat în funcție, dar dacii acceptă cu drag banii, specialiștii și armele romanilor, probabil profită și de condiții comerciale mai bune, dar nu vor să respecte partea aceasta de pace. Se pare că poziția lui Decebal față de romani e unda de independență, de frondă, iar romanii chiar spun că aceasta este cauza imediată a războiului: disprețul arătat romanilor. Decebal efectiv nu voia să urmeze condițiile păcii cu care fusese de acord. Trimisese la un moment dat soli inclusiv la regele parților. Pe scurt, omul voia să fie independent și să se pregătească să se bată cu romanii pe banii romanilor“, consideră Andrei Pogăciaș.
INTERVIU Andrei Pogăciaș, istoric: „Cu siguranţă, luptele dacilor nu se desfășurau ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu“
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Andrei Pogăciaș descrie pe scurt organizarea armatei dacice și lămurește care erau șansele soldaților conduși de Decebal în fața romanilor – tacticile furibunde prezentate în filmele de propagandă comuniste neavând nicio bază reală de reușită.
„Weekend Adevărul“: Care erau principalele caracteristici ale armatei lui Decebal?
Andrei Pogăciaș: La fel ca orice armată antică barbară, vorbim de cavalerie și de infanterie. Având în vedere teritoriul stăpânit, mare parte a armatei era formată din cavalerie. Vorbim de Câmpia Română de astăzi, care atunci nu era neapărat foarte multă câmpie, ci era formată din mlaștini și păduri. Teritoriul era mare și descoperirile arheologice ne arată multe morminte de călăreți. E drept că s-ar putea ca aceștia să fi fost nobili și să fi avut parte de o îngropăciune mai organizată, dar uitându-ne pe Columnă vedem multe scene cu cavaleria în luptă. Nu știm numărul, nu știm demografia zonei – unii specialiști spun că populația Daciei ar fi fost de un milion de oameni, dar e o ghiceală bazată pe nimic. Nu știm câți au fost, dar probabil mulți. Armata lui Decebal era experimentată, mai ales în preajma războaielor daco-romane, trecând prin atacul din 85 și apoi prin conflictele cu Domițian. Să nu uităm că se bat destul de des și între ei, apoi și cu alți vecini, sarmați, germanici. Erau experimentați, iar descoperirile arheologice ne arată că erau și bine înarmați.
Fiii nobililor, garanție antirăscoală
Cum era organizată și antrenată armata dacilor?
Viața militară probabil că era redusă la elitele războinice, la acei indivizi care purtau pileus și pe care îi numim tarabostes din ce ne-a rămas din cronicile antice. Pileus e un cuvânt latin, dar tarabostes ar putea fi o derivare a unui cuvânt dacic. Cu siguranță, ei sunt cei care se ocupau de armată – începeau pregătirea militară de când erau mici, în familie, iar de la o anumită vârstă băieții participau cu partea masculină a familiei la vânători și la campanii reduse ca anvergură. Învățau, deci, de mici să folosească armele. Cam asta făceau în general nobilii – vânători, lupte și chefuri. E drept că unii aveau și atribuții administrative și e probabil ca nobilii care administrau bucăți din regat să fi avut trupele lor recrutate local pe care probabil erau obligați să le instruiască și înarmeze ca să participe la campaniile regelui. Probabil exista o limitare a numărului de oameni pe care îl puteau aduna pentru că puteau deveni foarte ușor un pericol pentru rege. Avem și această variantă, caracteristică atât Antichității, cât și perioadei medievale, în care fiii nobililor stăteau la curtea regală, unde erau ostatici de lux. Învățau multe lucruri acolo, dar principalul motiv pentru care erau trimiși era ca o garanție că părinții lor vor sta cuminți și nu vor face vreo răscoală.
La infanterie, atunci când se făceau linii de scuturi, era foarte greu să te bați cu legiunile sau cu auxiliarii. Romanii câștigau războaiele prin două lucruri: disciplină și construcții.
Cum se împărțeau mai exact aceste responsabilități militare?
Nu știm cu adevărat mare lucru. Aici avem doi istorici și trei păreri. Probabil în cazul garnizoanelor din anumite cetăți vorbim de indivizi mai în vârstă care nu erau neapărat apți pentru călărit. Multe dintre aceste cetăți simple trebuiau reparate destul de des, reparațiile erau cam permanente, spre deosebire de cetățile din piatră care erau mai solide. Raidurile sunt o prezență obișnuită la geți și la daci, le făceau permanent. În manualele vechi din anii ’70-’80 se spunea că dacii atacau la sudul Dunării ca să-i elibereze pe frații lor de sub stăpânire otomană. O prostie... Raidurile se făceau când se terminau proviziile în regat, se mai făceau când romanii nu plăteau stipendiile datorate dacilor tocmai ca să nu atace. Banii puteau să nu mai vină de la împărat sau erau reținuți de guvernatorii din zonă. Se mai făceau atacuri pentru a slăbi apărarea romană sau dacă aveau informații că romanii vor să pregătească vreo campanie. E important și asta pentru pregătirea militară. Știm că raidurile sunt dese și dacii pătrund adânc în Moesia atunci când trec Dunărea, ca Burebista înainte – din punct de vedere al pregătirii militare a războinicilor e ca acum: una e să trimiți soldați în război și alta e să faci instrucție acasă. În plus, mai treceau și romanii Dunărea, și e clar că se ajungea la lupte. Dunărea era un loc foarte bun de făcut comerț, dar și un loc foarte bun de făcut război.
Nicio șansă în fața scuturilor lui Traian
Cum se desfășura o luptă tipică pentru aceste războaie?
E greu de spus exact. Cu siguranță nu loveau în câmp deschis, pentru că erau făcuți zob de romani în primele cincisprezece minute. Ce vedem în aceste războaie e că legionarii luptă în vreo două situații, iar în rest, luptele au fost date cu auxiliarii romani, care erau foarte mulți în armata adunată de Traian. Aceștia luptau asemănător cu dacii, pentru că trebuiau să lupte pe teren accidentat. Legiunea trebuia să aibă un spațiu drept unde se putea desfășura, era foarte greu să-și facă formațiunile într-o zonă împădurită, în pantă. Auxiliarii aceștia se puteau mișca mult mai bine. E clar că au fost pierderi foarte mari, mai ales în păduri, unde probabil au fost masacre foarte des – aici puteai arunca și pietre de sus ca să meargă la vale împotriva soldaților romani, puteai să dai foc la căruțe și să le dai drumul. Probabil vorbim de o apărare din aceasta cumplită în care luptau cu tot ce aveau la dispoziție. Vedem că romanii avansează repede și aici cu siguranță au funcționat și șpăgile date unor comandați ai dacilor. Între cavalerie, lucrurile sunt destul de clare, luptele se dau de aproape. La infanterie, atunci când se făceau linii de scuturi, era foarte greu să te bați cu legiunile sau cu auxiliarii. Romanii câștigau războaiele prin două lucruri: disciplină și construcții.
Cu alte cuvinte, nu sunt luptele chiar ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu?
Nu, nu e ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Atacurile acelea furibunde cu armele rotite deasupra capului, fiecare venind după cum îl taie capul, nu cred că au existat. Am reconstituit și noi o luptă de felul acesta, distrându-ne mai mult, ca să vedem cum ar fi funcționat dacă atacau în aceste valuri fără sens. Romanii se puneau într-un loc în formație și tu puteai să le sari peste scuturi, dar vorbim de luptători foarte experimentați aduși de Traian. Nu aveai nicio șansă să treci printre scuturi mai departe de al treilea rând, unde mureai sigur. Romanii știau că dacă rup formația vor muri toți, deci nu rupeau rândurile. Nu cred că aveau vreo șansă dacii să-i copleșească numeric pe romani și să câștige prin astfel de tactici furibunde.
Ce alte mituri despre armata dacilor au fost răspândite în cercetările moderne?
Armata dacică a fost cercetată destul de ciudat, fiind cercetate mai mult armele. Mulți arheologi și-au făcut lucrări pe armele dacilor, pe care, da, într-adevăr, le-au măsurat foarte bine, le-au descris și pozat foarte bine, dar n-au spus și cum funcționează. De exemplu, sica dacică, celebrul pumnal curbat, nu poate fi considerată la acele dimensiuni ca fiind principala armă a armatei. Asta era una dintre chestiile scrise de specialiști – că sica era arma principală, dar eu nu cred asta, cel mai probabil era lancea. La fel, falxul dacic e o armă foarte grea, necesită o forță foarte mare pentru a fi mânuită. În ultimii ani, unii dintre noi am început să luăm sursele la puricat, am mai văzut și cum se procedează în afară și mai facem și reconstituiri istorice, care ne ajută foarte mult să înțelegem cum funcționau lucrurile. Pe la festivaluri mai vine lumea, bunici cu nepoți care spun că au văzut în filme că dacii aveau nu știu ce costume, dar acelea erau costume de Buftea, care nu corespund cu nivelul de cunoștințe la care am ajuns acum. Miturile sunt legate mai ales de daci ca atare, nu neapărat de armata dacică.
Se încarcă comentariile...
