Surse foto: „Bucureştii vechi. Documente iconografice“, „Bucureştiul Fanariot“ şi cimec.ro

Rămas în istorie drept domnul care a poleit coarnele cerbilor de la trăsura care îl purta pe străzile Bucureştiului, Nicolae Mavrogheni a fost un fanariot care a trecut de partea poporului – i-a ajutat pe cei nevoiaşi, s-a îngrijit de bunăstarea bisericilor şi a vieţii urbane – lucru pentru care a plătit cu propria viaţă.

Sub domnia de doar patru ani a lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Ţara Românească devine din nou un stat cu armată, cu o capitală care începe timid să se modernizeze, având o reţea de cişmele – lucru neobişnuit în epocă –, loc de promenadă, precum şi o ţară în care oamenii se reîntorc cu faţa către credinţă. Chiar dacă domnia lui este marcată de război, fanariotul reuşeşte să facă schimbări importante în viaţa cetăţii şi a oamenilor de rând. 

Nicolae Mavrogheni primeşte tronul Ţării Româneşti drept cadou din partea unui capudan-paşa (n.r. – mare amiral turc), comandantul flotei otomane al cărei dragoman era, înlocuindu-l astfel pe Mihail Suţu, de care mai toată lumea era mulţumită. Astfel, apar nemulţumiri atât în ţară, cât şi în Fanar, unde grecii susţineau că Mavrogheni nu este de neam şi nu merită tronul. 

Sub semnul morţii

Începutul domniei lui este marcat de moarte. Unul dintre cei mai vehemenţi adversari ai săi din Fanar, bogatul tarapanagiu (n.r. – inspector al monetăriei imperiale) Petraki Celebi, este ucis în faţa seraiului, martor fiind şi Mavrogheni, chiar în ziua în care este numit domn al Ţării Româneşti, 14 martie 1786. La două luni după, pe 17 mai, Nicolae Mavrogheni intră în Bucureşti. 

Cronicar al vremii, Dionisie Eclesiarhul îl creionează în condei pentru posteritate drept „om înalt, uscăţiv la obraz şi strajnic“, al cărui nume, Mavrogheni, provine din grecescul „mavros“, care înseamnă „negru“. Ţinând cont de excentricităţile lui, precum şi de impozitele şi taxele pe care le-a impus boierilor şi negustorilor bogaţi, putem înţelege de ce interesul celor din urmă era să îi creeze un portret de om nebun, alienat, care nu trebuie să fie pe tronul Ţării Româneşti. Trebuie subliniat faptul că încă de la început grecul a vrut să scapă de boierii potrivinici, astfel că îi exilează şi chiar vrea să îi omoare deoarece intenţionase să obţină de la Înalta Poartă un firman de pedepsire a acestora cu moartea.

Mavrogheni, (ne)fanariotul

În fapt, Nicolae Mavrogheni a fost singurul domnitor din perioada fanariotă care nu era născut în Fanar. Se născuse în satul Marmara, situat pe insula Paros din Marea Egee, într-o familie de aristocraţi. Şi-a construit o adevărată carieră politică având un rol foarte important în organizarea flotei pe Marea Egee. Intrase de tânăr în slujba conducătorului flotei otomane, având importante misiuni politice şi diplomatice şi ajungând la un moment dat şi dragoman al flotei – traducător, însă funcţia reprezenta echivalentul celei de ministru al Externelor. De asemenea, se implicase în diverse acţiuni politice de negociere – călătorise în sudul Peloponesului, în zona Mani, din partea Înaltei Porţi, şi negociase cu localnicii un acord cu sultanul prin care li se permitea să îşi păstreze autonomia deplină, iar zona să fie condusă de un guvernator ales dintre marile familii greceşti locale. În fapt, Nicolae Mavrogheni salvase mai multe insule greceşti din faţa distrugerii totale decisă de turci în urma revoltei din 1770 pe fondul izbucnirii Războiului ruso-turc.

Incognito 

Nici bine nu ajunge la conducerea ţării, că Mavrogheni e şi pus pe fapte mari şi dă ordin, pe 26 iunie, ca străzile din Bucureşti să fie refăcute în funcţie de materiale şi zone – „paie şi nuiele în mahala, podine de lemn pe arterele principale“. Totodată, vrea să facă un fel de „curăţenie“ în haosul arhitectural din Capitală, astfel că impune un nou set de reguli, care aveau un numitor comun: clădirile trebuie să fie construite legal, în acord cu arhitectura celor din jur. Şi pentru ca străzile să nu cadă pradă, poate, oamenilor aflaţi sub influenţa alcoolului, Mavrogheni a ordonat: la o oră după apusul soarelui nu mai era voie să se umble prin oraş: „Mai avea obişnuit / Un tun seara, nelipsit / La un ceas, îl slobozea / Când străjile se pornea / Ca să fie semn de strajă / Mic şi mare s-aibă pază / De la un ceas să nu umble / Nimeni, nici să se mai plimbe / Nici călare, nici cu butca / Că ştreangul îi va fi munca“, după cum spunea Pitarul Hristache.

Şi în ceea ce priveşte activitatea religioasă, Mavrogheni a făcut schimbări majore – îmbrăcat în „haine popesci“, alteori cu rasă şi potcap călugăresc, se plimba şi lua la rând bisericile bucureştene pentru a vedea cum se ţin slujbele şi „pe ce vreme severşesc slujba“ preoţii. Astfel, a observat că unii dintre ei nici măcar nu le mai ţineau, fapt care l-a mâniat şi l-a determinat să dea ordin ca toate slujbele să fie ţinute indiferent dacă bisericile sunt goale sau nu. 

Nicolae Mavrogheni a fost un domn care voia să simtă „pulsul poporului“ pe care încerca să îl păstreze mulţumit, mai ales în contextul în care îşi atrăsese deja antipatiile boierilor şi oamenilor cu influenţă. Astfel, „pentru a-şi da seama de starea reală de lucruri, Mavrogheni făcea adesea, travestit, inspecţii: cerceta prăvăliile, bisericile, uneori şi curţile dregătorilor“. De asemenea, mergea în foişorul de la Cişmea, cel de lângă Biserica Izvorul Tămăduirii, şi cel de la Biserica Oborul Nou (astăzi, Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena“).

Un Ţepeş modern

Nicolae Mavrogheni se implică în mersul ţării şi din punct de vedere al sistemului judiciar, chiar mai mult decât ceilalţi domni. Prin tradiţie, în Ţările Române, domnul era autoritatea juridică supremă şi oricine, chiar şi ultimul ţăran, avea dreptul să facă apel la instanţa supremă. Unul dintre documentele care atestă interesul acestuia pentru justiţie şi dreptate este un pitac domnesc prin care le cere veliţilor logofeţi să-i înştiinţeze pe judecători să se întrunească numai dimineaţa pentru a judeca toate pricinile rânduite cu poruncă domnească urmărind „să ferească foarte de strâmbătăţ sau interesuri, ci dreptatea să o păzească judecându după sfânta pravilă şi dupe obiceiul pământului“. Se pare că Mavrogheni nu prea avea încredere în autorităţile din Ţara Românească. 

În ceea ce-i priveşte pe tâlhari, le-ar fi cerut ispravnicilor să-i prezinte capul hoţului prins, tot pe fondul neîncrederii, mai ales după ce aflase de un anumit pact între apărătorii legii şi hoţi. De asemenea, dacă vreun hoţ reuşea să se sustragă de sub escortă sau să fugă din arest, paznicii ajungeau să fie cei traşi în ţeapă. În acest context, Nicolae Mavrogheni le-ar fi interzis oamenilor să îşi mai încuie porţile şi uşile, susţinând că pierderea suferită de proprietar în cazul unui jaf va fi suportată de el, iar slujbasul agiei va fi tras în ţeapă. Domnitorul ar fi umblat noaptea îmbrăcat în haine de călugăr, încercând uşile să vadă dacă sunt închise, şi pe cine prindea că nu-i respectase ordinul punea să fie bătut la tălpi. De asemenea, ordonase ca la fiecare răspântie să fie înălţate ţepe ca un avertisment pentru hoţi şi criminali – „îi spânzura în uliţă, lăsându-i câte o zi să-i vază lumea“.

Mai puţin de la săraci

Potrivit unor surse, domnul Ţării Româneşti nu i-a împovărat fiscal pe ţăranii şi orăşenii săraci, ci mai degrabă pe cei avuţi care îşi făcuseră averea în mod îndoielnic. Astfel, grecilor le-a confiscat averile motivând că nu erau moştenite de cinci generaţii, deci fiind şanse mari să fi fost dobândite prin fel de fel de fraude. 

Taxele şi impozitele mari erau o normalitate a epocii, mai ales în contextul în care fanarioţii îşi cumpărau şi răscumpărau funcţia – nu era de ajuns să plăteşti o singură dată, ci trebuia periodic. Domnul trebuia să plătească mucarerul mare o dată la trei ani – sumă foarte mare de bani – la care se adăugau numeroase cadouri pentru sultan, mama sultanului, marele vizir şi alţi demnitari otomani influenţi. De asemenea, exista şi o reînnoire anuală, mucarerul mic.

Marea teamă a fanarioţilor era că nu îşi vor putea achita datoriile, nu că nu se vor îmbogăţi. Însă se pare că Mavrogheni nu suferea de astfel de coşmaruri, ci, din contră, investea banii, cel puţin o parte din ei ajungând în biserici şi în armată. 

Un grec cu frică de Dumnezeu

Mavrogheni este cunoscut şi pentru ctitorirea bisericii de la capul Podului Mogoşoaiei. În această zonă se afla un complex de aproximativ 16 hectare în care se regăseau trei aşezăminte: un foişor domnesc (în care Mavrogheni mergea periodic şi supraveghea ce se întâmplă în jur), biserica cu hramul Izvorul Tămăduirii şi „vistieria apelor“ – rezervorul principal care alimenta întreaga reţea de cişmele construită în Capitală la ordinul domnului. Însă lăcaşul de cult, cunoscut şi sub numele de „Biserica de la Capul Podului“, a fost închinat Mănăstirii Ecaton Dapiliani din ostrovul Paros, locul de origine al lui Mavrogheni – chiar dacă a ajuns să conducă o ţară străină, fanariotul nu avea să uite de unde plecase. Astfel, în această zonă a Bucureştiului este construită şi o grădină, cunoscută drept Grădina de la Cişmea, care să îi amintească de grădina de la Therapia, aşezare situată pe malurile Bosforului, astăzi, cartier din Istanbul.

O altă măsură prin care îşi arată sprijinul faţă de biserici este scutirea de impozite pentru două dintre ele. Pe 6 octombrie 1786, în primul an de domnie, emite un hrisov prin care acordă scutiri de la toate dările care vor ieşi de la vistierie pentru două biserici situate în Bucureşti, respectiv una aflată în Mahalua Hagiului, iar cealaltă în Mahalaua Popii Dimii. Totodată, Mavrogheni acordă dreptul de a se lua câte 40 de taleri de la vistierie pentru ceară, tămâie şi untdelemn care urmau să fie împărţite femeilor sărace care locuiau în chiliile din ultimul lăcaş de cult menţionat. „Activ sub aspect filantropic şi bisericesc, Mavrogheni este ctitorul bisericii ce-i poartă numele şi al Spitalului Filantropia, iar dările luate de la boieri s-au dovedit a servi la alcătuirea unei armate de zece mii de oameni, folositoare în războiul ruso-turco-austriac, cel care sărăceşte Ţările Române mai mult ca oricând“, aşa cum notează istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor“.

Ambiţiile militare ale fanariotului „galiongiu“ 

După revolta lui Dimitrie Cantemir din 1711 şi impunerea regimului fanariot, turcii îşi pierd complet încrederea în români, care ar fi putut fi folosiţi ca trupe auxiliare la marile campanii ale Înaltei Porţi. Astfel, probabil prin ordin indirect al Înaltei Porţi, este desfiinţată armata, mai ales pe fondul noilor revolte antiotomane în perioada în care Imperiul Ţarist era din ce în ce mai puternic. 

Nicolae Mavrogheni, domnul despre care se spunea că îi lipsesc „una sau două doage“, înfiinţează o armată, fapt care arată încrederea deplină pe care o avea Poarta în el – nu existau temeri că va folosi această armată împotriva Imperiului Otoman. Totodată, organizarea militară la nord de Dunăre era mijlocul prin care creştinii din Imperiu puteau participa la luptele Înaltei Porţi, întrucât, de altfel, le era interzis să facă parte din armata otomană. 

O ambiţie vestită

În Războiul ruso-turco-austriac (1787-1792) Nicolae Mavrogheni a luptat, cu 10.000 de oşteni, de partea otomanilor, dând un ajutor preţios turcilor în evitarea unei noi mari înfrângeri în faţa prinţului Friederich Josias von Saxa Coburg, sub a cărui conducere se aflau, la începutul războiului, 18.000 de oameni. 

Strateg şi cunoscător al vieţii politice, Mavrogheni ştia că victoriile turcilor sprijinite de oastea lui erau moneda ideală pentru păstrarea tronului Ţării Româneşti pentru mulţi ani. De asemenea, pentru a se asigura că nu este trădat, domnul muntean – despre care poetul Ienăchiţă Văcărescu susţinea că este „o poznă a firii“ – îi exilează pe mulţi dintre boierii care îi erau potrivnici. 

Oastea condusă de Mavrogheni era alcătuită din 90 de steaguri de seimeni, 8 steaguri de scutelnici, 4 steaguri de arnăuţi şi un număr (neprecizat) de steaguri „spătăreşti“ şi „căpităneşti“. Însă, ceea ce arată ambiţiile militare ale domnitorului sunt măsurile pe care le întreprinde pentru a avea o oaste puternică – le oferă oamenilor solde consistente şi se preocupă de aprovizionarea îmbelşugată a acestora. Comparativ cu începutul de secol XVIII, când soldaţii Ţării Româneşti veneau cu propriile provizii şi de multe ori şi arme (mizându-se în lupte pe atacuri puternice scurte), măsurile întreprinse de Mavrogheni arată că ştia să adapteze armata pentru campaniile mai lungi, pe modelul otoman. 

Abilităţile militare ale domnitorului muntean sunt recunoscute şi de către Poartă, care îi trimite detaşamente turceşti ce ajung sub conducerea lui. Pe parcursul anului 1788 au loc ciocniri pe linia munţilor între detaşamentele conduse de domnitor şi cele habsburgice. Mavrogheni şi oastea sa sunt victorioşi pe câmpul de luptă şi trec în Moldova, până în apropierea Vasluiului. În acest context, austriecii sunt nevoiţi să părăsească Valea Trotuşului, mai ales după înfrângerea de la Comăneşti. Însă armata domnului Ţării Româneşti nu reuşeşte să stea mult pe teritoriul unei ţări străine şi este învinsă de unităţile habsburgice – Hotinul capitulează pe 19 septembrie, iar Iaşiul este cucerit de ruşi, aliaţi ai austriecilor, pe 3 septembrie.

Fuga din Bucureşti

Una dintre înfrângerile cele mai dureroase suferite de oastea română este cea din toamna anului 1789, când Mavrogheni, alăturându-se armatei marelui vizir Hasan Paşa, nu reuşeşte să învingă inamicul în bătălia de la Mărtineşti (actual, zona Râmnicu Sărat), de pe 22 septembrie – peste 20.000 de oşteni îşi găsesc sfârşitul, iar 68 de tunuri sunt pierdute. Abilităţile politice dobândite de Mavrogheni în timp ce era dragoman al flotei otomane se dovedesc utile în timpul războiului, dar nu sunt neapărat încununate de succes. Domnul încearcă, cu ajutorul episcopului Filaret al Râmnicului, să intermedieze un armistiţiu între prinţul Friedrich Josias von Saxa Coburg şi cneazul Grigori Potemkin, însă planurile îi eşuează. 

Pe 18 octombrie, domnul este nevoit să părăsească Bucureştiul şi să se retragă la sud de Dunăre, respectiv la Şiştov, unde ajunge o lună mai târziu. În acest timp, în noiembrie 1789, Bucureştiul este cucerit de prinţul austriac Friedrich Josias von Saxa Coburg. 

Dator cu o moarte

Anul morţii, 1790, este marcat de lupte pe linia Dunării – Mavrogheni ajunge de două ori pe malul stâng, în zona Calafatului, însă trupele austriece se dovedesc mai abile, astfel că domnul muntean este nevoit să se retragă şi să părăsească Oltenia. 

La câteva luni după, Nicolae Mavrogheni avea să sfârşească prin execuţie, în contextul în care capudanul flotei turceşti, protectorul său, moare, iar în funcţia de mare vizir ajunge Hasan Rusciucliul, care nu prea îl avea la inimă. Pentru soarta lui Mavrogheni, boierii joacă un rol decisiv, inclusiv Ienăchiţă Văcărescu, iar domnul fanariot ajunge să fie acuzat de insubordonare faţă de Imperiul Otoman, din cauza unui firman împărătesc falsificat. Astfel, Nicolae Mavrogheni este executat pe 30 septembrie 1790, din ordinul marelui vizir, în localitatea Beala, la sud de Dunăre, situată între Rusciuc şi Şiştov – unde un an mai târziu avea să fie semnată pacea dintre austrieci şi turci.