Scriitorul Igor Bergler lansează Biblia pierdută, vineri, de la ora 18.00, la Gaudeamus
0“Biblia pierdută, de Igor Bergler, care deţine un record istoric la prevânzarea unei cărţi în România, va fi lansată vineri seară, la Gaudeamus, la standul Editurii RAO.
Editura RAO a anunţat precomenzi record la cartea lui Igor Bergler, “Biblia pierduta”. In conditiile in care o carte care se vinde in 5000 de exemplare pe parcursul unui an sau doi este besteseller in tara noastra, noua descoperire a editurii care i-a publicat pe Dan Brown, Tolkien si Umberto Eco, thrillerul unui autor roman se apropie de 4000 de exemplare precomandate in numai doua saptamani, iar editura estimeaza ca, daca precomenzile merg in acelasi ritm, va depasi 8.000 pana la sfarsitul perioadei de precomanda, la 30 septembrie. Pana si siteul editurii s-a blocat de cateva ori din cauza cererilor mari care se suprapuneau.
Acesta nu este, insa, singurul record al cartii care va fi in librariile din toata tara cu incepere de la 1 octombrie. Cartea beneficiaza de o campanie de marketing fara precedent in Romania, pagina de facebook a trecut de 11.000 mii de fani in numai patru luni de la lansare-in conditiile in care cele mai importante edituri din Romania au strans cam acelasi numar de like-uri in patru sau cinci ani. Cele doua trailere ale cartii, realizate impecabil, cum numai in SUA s-au mai vazut pentru o carte, au adunat si ele peste 20.000 de vizualizari in mai putin de o luna, iar siteul cartii www.bibliapierduta.ro doboara si el toate recordurile. In cele mai importante librarii vor fi standuri individuale ale cartii, tot in premiera in Romania, iar targul de carte “Gaudeamus” va sta, in acest an, si el sub semnul acestei carti eveniment.
Profesorul Charles Baker, de la Princeton descopera cea mai mare conspiratie pe care omenirea a cunoscut-o vreodata in timp ce se afla la Sighisoara, locul de nastere al lui Vlad Tepes, pentru o conferinta de istorie. Trei crime macabre detoneaza actiunea, iar personajul principal se va gasi foarte repede in centrul unei complicate tesaturi de crime, tradari si comploturi care se invartesc toate in jurul unui mister pazit cu strasnicie. Vlad Tepes a finantat un fierar din Mainz pentru a inventa un mod rapid de a multiplica un mesaj secret. Numele fierarului era Gutenberg, iar mesajul a fost ascuns in prima carte tiparita vreodata, numita B42 sau Biblia lui Gutenberg.
Profesorul, insotit de agenta Christa Wolf de la Interpol dau peste o conspiratie planetara, veche de o jumatate de mileniu. O societate secreta, care domina lumea si astazi, controleaza institutiile financiare globale, guvernele, industriile cele mai importante, media, internetul si retelele de socializare. Membrii ei nu se dau in laturi de la nimic pentru a-si indeplini scopurile- de la crima la santaj, de la mita la destabilizare,de la confiscarea democratiei pana la razboi. Singura lor teama e ca mesajul ascuns de Dracula in Biblia lui Gutenberg ar putea iesi la suprafata.
Cartea este in proces de traducere in engleza. Excelenta Jean Harris pregateste versiunea pentru piata americana.
Iata ce spune aceasta despre romanul lui Igor Bergler:
“...Dacă la Umberto Eco vorbim despre romanul poliţist, în “Biblia pierdută”, nivelul cel mai de jos al desfăşurării acţiunii este mai degrabă de tipul thrillerului de acţiune cu accente de horror, uneori cu inflexiuni de roman gotic. Şi, peste toate astea, e şi un roman despre conspiraţii, compus parcă din elementele unui puzzle cu piese infinitezimale, pe al cărui sens nu reuşeşti nici măcar să îl intuieşti înainte de final...
... Pe acest pretext de roman cu mare priză la public a aşezat autorul această construcţie complexă care trădează o ambiţie mult mai mare, care ţinteşte romanul total...
... Dar calitatea sa cea mai importantă pentru marele public e caracterul vizual debordant al cărţii. Deşi plină de informaţii, burduşită de referinţe şi de jocuri la mai multe nivele, “Biblia pierdută” nu se citeşte, ci se vede, exact ca un film, ca un film foarte bun.
Iata cateva dintre aprecierele entuziaste ale unor cititori americani ai cartii: Istoria nu a fost niciodată mai bine îmbinată cu spaimele prezentului Simona Epuran, Cleveland State University Arta suspansului lui Dan Brown întâlneşte cultura enciclopedică şi umorul lui Umberto Eco Calvin Moore, Harvard University
Un puzzle de o inteligenţă diabolică .Cea mai bună carte despre conspiraţii din ultimii ani Catherine Melissa Park, Columbia University
Postfaţă
(...)Am fost solicitată să scriu această posfaţă de către Editura Rao, care, din câte înţeleg, a acceptat manuscrisul cu entuziasm la numai câteva zile după ce i-a fost înmânat. Dar şi pentru că sunt de părere că modul în care este promovată cartea, absolut justificat din punctul de vedere al marketingului, este cumva limitativ şi nu spune povestea acesteia până la capăt. Se rezumă, adică, la primul nivel de receptare. Da, cartea aceasta este o carte despre conspiraţii şi o carte despre Dracula, într-un anume fel. Acest nivel este impecabil. E un “page turner”- adică te obligă să citeşti mai departe, nu o poţi lăsa din mână, iar dacă o faci de nevoie, singurul lucru care îţi stăruie în minte este cum să te întorci cât mai repede la ea. Este şi un “cliffhanger”, adică ai mereu în minte alternativă îngrozitoare pentru eroii cărţii dacă nu vor rezolva enigmele care li se dezvăluie treptat, în desfăşurarea acţiunii. Este un roman de tip factition- fact and fiction- în bună tradiţie a romanelor americane de gen. Amestecul acesta de realitate-uneori foarte exactă şi descrisă maniacal- şi ficţiune, i-a făcut pe unii comentatori să o compare cu romanele lui Dan Brown. Şi, într-un anume fel, aşa este. Pentru că tehnica construirii suspansului, a intrigii, ritmul ameţitor şi naşterea unei enigme dintr-o realitate istorică le sunt comune celor doi autori.
Dar nu este numai atât. Sau, mai exact, e mult, dar mult mai mult decât atât.
Ca şi la modelul său amintit mai sus, naraţiunea se construieşte pe un pretext, pe un schelet al unor genuri foarte populare. Dacă la Umberto Eco vorbim despre romanul poliţist, în “Biblia pierdută”, nivelul cel mai de jos al desfăşurării acţiunii este mai degrabă de tipul thrillerului de acţiune cu accente de horror, uneori cu inflexiuni de roman gotic. Şi, peste toate astea, e şi un roman despre conspiraţii, compus parcă din elementele unui puzzle cu piese infinitezimale, pe al cărui sens nu reuşeşti nici măcar să îl intuieşti înainte de final. E o construcţie care ar putea fi asemănată cu un clopot al lui Gauss, în care latura care urcă e mult mai lentă şi mai puţin abruptă decât cea care coboară, brusc şi surprinzător. Poate că şi imaginea aceasta e una prea simplificatoare, pentru că, de fapt, deşi “se grăbeşte spre sfârşit”, cum zice autorul, factorii responsabili de întârzierea dezvăluirii finalului sunt diverşi şi polimorfi şi apariţia lor nu este în niciun caz liniară.
Pe acest pretext de roman cu mare priză la public a aşezat autorul această construcţie complexă care trădează o ambiţie mult mai mare, care ţinteşte romanul total, dacă mi-e permis să îl numesc aşa. Sunt lămuritoare, în acest sens, fragmentele din carte care fac referire la acele Kunstkammer, cabinete de curiozităţi, care imită, în mic, întreaga cuprindere a lumii, cum sunt cele descrise în carte- ale împăratului nebun Rudolf al II-lea şi, cinci sute de ani mai târziu, ale comisarului Nick Ledvina. Autorul pare să spună aici, luându-se peste picior pe sine însuşi - în acest sens, cartea este şi o uriaşă farsă - dar şi pe cititor, că ambiţia lui este chiar asta, acel Theatrum Mundi, plin de evenimente serioase şi grave, dar şi de aberaţiile şi escrocheriile din care e compusă istoria şi, în general, întreaga noastră viaţă.
Şi dacă tot l-am amintit pe simpaticul comisar Ledvina, după părerea mea personajul cel mai complet al cărţii, cel mai fermecător şi, totodată, cheia întregului roman, trebuie să mai spunem că numele său nu e ales întâmplător. Ci poartă numele unui comisar sau mai degrabă numele unei combinaţii de două personaje dintr-un film cehoslovac celebru- “Nick Carter, superdetectiv”, unde intriga se construieşte în jurul unei flori carnivore. În acest fel, sunt construite toate personajele, purtând numele şi caracteristicile a zeci de personaje celebre, din filme şi cărţi, dar şi din realitatea istorică imediată. Dacă e să rămânem tot la simpaticul copoi praghez, constituţia lui şi detaliul că a fost campion olimpic la înot, înainte de a fi un munte care împarte pumni în stânga şi în dreapta, e o trimitere clară la celebrul poliţist Piedone, mai precis la Bud Spencer, actorul care l-a interpretat. Nu am deloc intenţia să stric nici o surpriză celui care citeşte aceste rânduri înainte de a parcurge cartea, aşa că nu voi dezvălui mai multe.
Pot doar să îi asigur pe cititori că acest tip de cluuri demne de “un Sherlock Holmes cultural”, cum îl numeşte autorul- chiar în text- pe personajul principal, dar ştim acum că se referă în acelaşi timp şi la cititorul pe care îl trage de mânecă şi căruia îi face cu ochiul, se găsesc la tot pasul. Ele sunt completate cu parafraze la secvenţe din filme şi la texte celebre din cărţi. Unele sunt citate de-a dreptul, cum e referirea la “Naşul” din tren, când Charles vorbeşte despre mesajul potrivit căruia “Lucca Brazzi înoată cu peştii” sau la “Cei trei muşchetari”, când e citată scrisoarea celebră de liberă trecere şi acţiune dată de cardinalul Richelieu. Referinţa la bileţelul pe care scrie “Acest om a a făcut ce a făcut din ordinul nostru şi în interesul statului”, dincolo de faptul că e din cea mai celebră operă a lui Dumas, e o referire clară, în aceeaşi logică complice a autorului cu cititorul său şi o referinţă la James Bond, cu al său “permis de a ucide”, adică de a face orice din ordinul reginei şi în interesul statului, dar şi la Jason Bourne, amintit şi el, tot în cheie parodică. Aceste citate, dar şi altele trimit direct la surse, dar romanul e împânzit şi de trimiteri mai puţin evidente şi directe. Finalul prologului e o parafrază evidentă la finalul lui Martin Eden a lui Jack London. Un alt capitol debutează cu o altă parafrază, de această dată la celebra propoziţie a lui Paul Valery, cu care obişnuia să ia peste picior un anumit tip de scriitură: “Marchiza ieşi la ora 5.” Iar finalul cărţii, întreaga imagine şi, bineînţeles, acel “nimic” cu care se închide, e o trimitere directă la filmul lui Ingmar Bergman (aceleaşi inţiale ca ale autorului), “Persona”.
Ca şi în filmul lui Bergman, enigma finală, profundă, cea care transcende misterele care se întrezăresc la tot pasul, “o ghicitoare împachetată într-un mister, în interiorul unei enigme”, cum sună citatul din Churchill de la începutul romanului, închide în ea întreaga complexitate a umanităţii, în general, reprezentată, în cazul de faţă, de Vlad Ţepeş- Dracula- şi a istoriei sale reale descoperite după 5oo de ani, în condiţii misterioase. E însăşi enigma fiinţei umane luată ca specie. Ying şi Yang, binele şi răul, faţa şi reversul. Ele nu pot exista una fără cealaltă, pentru că puritatea absolută nu există, sau este doar o invenţie propagandistică. Pentru a înţelege complexitatea fiinţei umane, în întreaga ei splendoare, trebuie să vezi lumea ca un tot- o înlănţuire de evenimente şi cauzalităţi imposibil de descifrat până la capăt. Istoria adevărată e permanent dublată de interpretarea ei, adesea abuzivă şi nedreaptă, concluzia cărţii părând să fie imposibilitatea de a cunoaşte până la capăt adevărul, dar şi convingerea că în absenţa răului, binele nu mai are nici un sens. Modernitatea romanului e dată şi de acest permanent recurs la “principiul indeterminării” lui Heisenberg. Mutatis mutandis- cu cât cunoşti cu mai mare exactitate o parte, cu atât mai puţin vei ştii despre cealaltă. Şi invers. Astfel încât, singura posibilitate de a afla adevărul rămâne asumarea disparată a tuturor părţilor care compun întregul. Pentru că şi cea mai mică intruziune în ordinea lucrurilor, în intenţia de a le măsura, schimbă cu totul chiar lucrurile de măsurat. Astăzi, Vlad Ţepeş e Dracula şi Dracula e Vlad Ţepeş. Ele sunt două feţe inseparabile ale aceleiaşi monede. Atât,că, pentru Igor Bergler, feţele sunt nesfârşite, ca în sălile cu oglinzi din bâlciurile de odinioară sau, ca să rămânem în zona citatului erudit, ca în celebra secvenţă cu oglinzile, care îl multiplică la nesfârşit pe Charles Foster Kane a lui Orson Welles.(model şi el pentru un personaj al “Bibliei pierdute”, în răspăr).
Există riscul pentru cel care citeşte aceste cuvinte să creadă că ”Biblia pierdută” e un fel de însăilare maniacală a unor citate şi referinţe culturale care ar putea omorî romanul. Nici vorbă. Cartea se citeşte uşor şi curge de la sine. Atâta că oferă satisfacţii la fel de mari unor tipologii variate de cititor. Vor fi în egală măsură încântaţi cei care caută acţiune şi thriller, pasionaţii de conspiraţii sau de Dracula sau cititorii mai educaţi pentru care satisfacţiile sunt în alte zone ale textului. Pentru că aceste elemente sunt îmbinate de o manieră organică şi sunt atât de bine integrate în text, încât nu sar în ochi şi nu îl încurcă deloc pe cel care caută într-un roman o satisfacţie mai frivolă.
Şi în acest sens, romanul tinde la totalitate. E ca şi cum un ceasornicar iscusit ar fi aşezat într-o carcasă toate elementele necesare pentru ca mecanismul să funcţioneze la perfecţie. O piesă în plus şi carcasa nu se mai poate închide, una în minus şi ceasul se opreşte sau o ia razna.
Nu mă pot abţine să dau încă două exmple. Prezenţa aproape permanentă a lui Kafka, pe care autorul îl vede, în tradiţia lui Milan Kundera, ca pe un mare scriitor comic şi nu ca pe creatorul de metafore stupide şi simplificatoare la care a fost redus de generaţii întregi de exegeţi rigizi şi bătuţi în cap, lipsiţi de talent şi imaginaţie, dă şi ea seamă de intenţiile parodice ale textului. Umorul lui Igor Bergler e foarte special şi e prezent la tot pasul. De la poezia cheie cu care se construieşte enigma “Un rege zace-aici/degrabă/ucis cu doar un retevei/de-o babă/ când se căca-n covata ei”, presupusa poeziei a hughenotului Agrippa D’Aubigne, citată ca atare de Salvador Dali în “Încornoraţii vârstnicei picturi moderne” şi până la acele pagini de o ironie muşcătoare la adresa structuralismului şi a schemelor automate, a gândirii care ne gândeşte, a limbii care ne vorbeşte, a mediilor moderne care se cheamă reţele de socializare, dar care sunt mai degrabă reţele de anihilare, umorul acesta special e prezent la tot pasul. Câteodată e cald şi blând, dar nu de puţine ori devine grotesc şi muşcător.
Personajul principal e în permanentă mişcare- şi aici o referinţă la un personaj dintr-un alt roman al lui Eco, Jacopo Belbo care moare în “Pendulul lui Foucault”, pentru că a încetat să se mişte, universul fiind în continuă mişcare, referinţă clară la tradiţia iudaică. E un road novel în acest sens. De la Sighişoara la Praga, de la Praga la Londra, apoi la Washington şi înapoi în Europa, la Bologna. Pe măsură ce personajul străbate globul, stilul naraţiunii se schimbă pe nesimţite şi începe să semene tot mai mult cu stilul de scriitură şi, chiar de cinema, din regiunea unde se află personajul la fiecare moment al cărţii. Citind ce se întâmplă pe câmpul din no men’s landul din Cehia, ai senzaţia că te întâlneşti cu umorul lui Hasek sau, mai degrabă, al lui Hrabal sau al lui Jiri Menzel. Atât că abordarea nu e identică. Se petrec crime îngrozitoare, înscenate ca spectacol, în buna tradiţie a contemporaneităţii, ca la Tarantino sau Rodriguez. Dar tonul e cel al literaturii clasice din locurile vizitate. Călătoria lui Charles S. Baker, personajul principal se încheie la Bologna, adică exact oraşul a cărui universitate a fost timp de mulţi ani gazda aceluiaşi Eco. (Charles S. sunt prenumele lui Peirce, unul dintre părinţii semioticii şi ai pragmaticii- iarăşi Umberto Eco)
E şi o critică socială de o mare subtilitate şi un roman politic, în sensul originar, cel de zoon politikon, acela care vorbeşte despre individ ca participant la acţiunile cetăţii, la dreptul de a lua decizii în ceea ce priveşte propria sa viaţă şi a felului în care alege să îşi delege responsabilităţile. Dar şi un roman istoric, încărcat de elemente studiate cu minuţiozitate în părţile ce îl compun, dar care, combinate, duc şi ele la concluzii surprinzătoare şi neaşteptate, povestite nu direct de către narator, ci prin intermediul personajelor cărţii, cu vervă şi pasiune, nu static, ci în desfăşurarea acţiunii. Istoria e serioasă şi documentată, nu construită din elemente de suprafaţă sau copiată din Wikipedia (care e şi luată peste picior), aşa cum fac mulţi dintre autorii genului în care pare a se încadra romanul de faţă la prima vedere.
Dar e şi un fel de tratat de naratologie povestit în cheie parodică şi un fel de a trage cititorul de nas, ca să zic aşa. Sunt câteva momente în carte în care autorul îi spune cititorului cum se face, cum se creează suspansul sau cum se construieşte o poveste, îl instruieşte, îl avizează adică, îl pune în gardă, după care îi face acestuia exact ce i-a spus mai înainte că trebuie să facă un autor pentru ca romanul să prindă şi să aibă succes. Şi, cititorul, aşa dus de nas, nici nu îşi dă seama ce i s-a întâmplat.
Dar calitatea sa cea mai importantă pentru marele public e caracterul vizual debordant al cărţii. Deşi plină de informaţii, burduşită de referinţe şi de jocuri la mai multe nivele, “Biblia pierdută” nu se citeşte, ci se vede, exact ca un film, ca un film foarte bun.
Din păcate mi se termină spaţiul, şi n-am vorbit nimic despre istoria adevărată a lui Vlad Ţepeş, despre motivele pentru care a fost inventat Dracula, despre conspiraţia Ordinului Dragonului sau despre solidaritatea breslelor, despre personajul malefic sau despre umbră, umbra omniprezentă, firul roşu conducător al romanului, despre sabia Cidului, Tizona şi despre atâtea altele. Sau, despre scrisoarea incredibilă a călugărului despre care se spune că ar fi compus “Biblia diavolului” într-o singură noapte, găsită de Charles în cealalată Biblie, cea a lui Gutenberg, prima carte tipărită vreodată. Pentru acestea toate, trebuie să citiţi cartea. Asta dacă n-aţi citit-o deja.
Pentru că, aşa cum spunea o prietenă a mea după ce a citit manuscrisul, după ce termini “Biblia pierduta”, simţi că ţi-a crescut capul şi că ştii mii de lucruri în plus, dar culmea, nu simţi că ai fi făcut nici cel mai mic efort pentru asta. Mai mult, adaugă ea, citind atâta istorie adevărată, atâtea referinţe la fapte reale, interpretate într-un mod original şi unic, te întrebi dacă, până la urmă, avem totuşi de-a face cu o operă de ficţiune până la căpăt. Nu cred că poate exista vreun cititor care să nu iasă îmbogăţit din întâlnirea cu acest roman absolut unic.
JEAN HARRIS
Se încarcă comentariile...
