Scriitorul Evgheni Vodolazkin, autorul romanului „Laur“: „O dragoste nu se termină odată cu dispariţia persoanei iubite“
0
Premiat în Rusia cu cele mai importante distincţii literare ale momentului, romanul „Laur“ spune povestea devenirii în trepte a unui personaj fascinant care poartă mai multe nume şi trăieşte mai multe vieţi până ajunge să cunoască sfinţenia. Drumul spiritual al personajului principal începe odată cu moartea iubitei şi a pruncului lor în timpul naşterii/
A impresionat nu numai întreaga Rusie, ci şi întreaga lume cu romanul său greu clasificabil ca gen, splendid scris şi adânc problematizant intitulat „Laur“, publicat de Humanitas Fiction. Fără să fie o apologie a sfinţeniei, „Laur“ este o carte extraordinară despre întunecatul Ev Mediu rusesc în care credinţa şi lumina îşi fac, în felurite chipuri, simţite prezenţa. O carte, în fond, despre spiritualitatea răsăriteană în care trăim şi noi, şi o facem cu mai multă intensitate în preajma sărbătorilor. Când l-am sunat pe Evgheni Vodolazkin (51 de ani) mă aşteptam să aud o voce gravă şi intimidantă şi – culmea anxietăţii – până în ultima clipă, mă gândeam că o să contramandeze convorbirea noastră bilingvă ruso-engleză. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. M-a întâmpinat o voce calmă, de o căldură discretă (diferită de aceea din Balcani). Am stat de vorbă cu Evgheni Vodolazkin mai bine de 40 de minute nu doar despre Laur, ci şi despre Rusia ortodoxă de astăzi, despre cum şi dacă te schimbă succesul şi despre maeştrii săi literari.
„Weekend Adevărul“: „Laur“ poartă subtitlul de roman non-istoric. De ce a fost atât de important ca cititorul dumneavoastră să ştie acest detaliu de la bun început?
Evgheni Vodolazkin: Adevărul este ca am vrut să fiu un scriitor onest şi să nu-mi induc în eroare potenţialii cititori. Dacă cititorul se aşteaptă, citind acest roman, să afle ceva nou despre Evul Mediu, din păcate va fi dezamăgit deoarece, lăsând deoparte faptul că evenimentele se petrec în Evul Mediu, cartea este, de fapt, despre prezent. Prin acest subtitlu am încercat să-mi previn cititorul în legătură cu lucrurile pe care le va găsi în acest roman. Sincer să fiu, mie nu imi plac deloc romanele istorice. Adică nu-mi place acea literatură care nu face altceva decât să-l plimbe pe cititor în trecut şi în viitor sau acea literatură cu anchete şi detectivi. Toate aceste genuri au, bineînţeles, dreptul la existenţă. Dar din toate lipseşte omul şi, prin asta, ele devin, de fapt, neinteresante. Pe mine dacă mă interesează o anumită perioadă istorică, mă duc direct la sursă, la textele istorice, sau apelez la lucrări ştiinţifice. De aceea nu mă interesează deloc acei autori care au citit o săptămână sau două despre o perioadă istorică şi apoi s-au apucat să scrie o carte despre asta.
Sintetizând, aş spune aşa: în centrul romanului meu nu se află istoria, ci, cum a spus şi Lermontov, istoria sufletului. De fapt, această istorie trebuie să se afle în centrul oricărei lucrări literare.
Personajul dumneavoastră este un personaj transistoric, universal sau este un personaj tipic rusesc? Şi, în al doilea rând, este el un anti-erou, adică îşi refuză valoarea de model pentru ceilalţi ?
Da, personajul meu este şi rusesc, dar şi nerusesc. Dintr-un punct de vedere, poate din cel mai important, el este un creştin într-un sens larg. Adică nu numai ortodox. Comportamentul unui sfânt creştin, în general, nu diferă foarte mult pe criterii confesionale, adică nu contează că este un sfânt ortodox sau unul catolic, deoarece toţi avem aceeaşi rădăcină şi sfinţii noştri se aseamănă foarte mult. Îmi amintesc că profesorul meu, remarcabilul Dimitrie Sergheevici Lihaciov (n.r. - savant rus expert în limba şi literatura rusă veche), făcea o comparaţie între Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Francisc din Assisi. Tocmai de aceea eu am încercat sa transpun ca atare viaţa unui sfânt rus, nelimitându-mă la confesiunea lui sau la identificarea acestuia cu Rusia.
„Laur“ e, printre altele, şi un roman de dragoste? Mai au sens poveştile de dragoste de acest tip, iubirile perfecte, în plin postmodernism?
Da, putem spune că e şi un roman de dragoste. Mai mult decât atât, trebuie să vă mărturisesc că pe banderola roşie a ediţiei italiene a romanului editorii au scris că ar fi o mare poveste de dragoste! Într-adevăr, este vorba de o mare dragoste, despre o istorie a vieţii, în fond, care e mai lungă decât viaţa însăşi.
E o dragoste care nu se termină odată cu dispariţia persoanei iubite. Şi dragostea e de mai multe feluri: la început, fizica şi carnală. Fiindcă, la drept vorbind, dragostea eroului chiar aşa incepe: de la dragostea fizica, adică de la unirea lor trupească.Dar pe urmă ea se transformă într-o dragoste esenţialmente metafizică.
Cât despre postmodernism, eu am ferma convingere, şi am afirmat-o de mai multe ori, că, în forma lui clasică, el s-a încheiat. A fost înlocuit de ceva nou.
Vă asumaţi tendinţele scriiturii postmoderne?
Poate că prezentul în care trăim nu mai este postmodernism, ci un alt fel de realitate literară care, la un moment dat, va primi şi un nume. Postmodernismul a ieşit din joc. Am trecut într-o nouă epocă literară, o epocă în care sentimentele şi cuvintele au revenit la viaţă. Ele au devenit din nou reale. Şi cred că noile instrumente ale literaturii ne vor permite să vorbim despre dragoste ca la începuturile literaturii.
Îmi aduc aminte că Umberto Eco a ţinut o conferinţă la St. Petersburg, unde a zis ceva foarte frumos, şi anume că literatura ar fi, într-un fel, o declaraţie de dragoste.
Este un echilibru straniu între cunoscut şi necunoscut. Pe de o parte, este o declaraţie de dragoste, fiindcă tu îţi mărturiseşti dragostea pentru prima dată şi descoperi în tine nişte sentimente vii. Pe de altă parte, laşi să se înţeleagă că tu ai mai cunoscut şi în alte ocazii dragostea.
Lucraţi la o nouă carte?
Da, am început un nou roman şi am scris două treimi din el. Dacă o da Dumnezeu, în toamnă o să-l predau la editură. Viaţa mea s-a schimbat foarte mult datorită romanului „Laur“ şi am ajuns să călătoresc foarte mult cu avionul şi să dau foarte multe interviuri. Fireşte că toate aceste lucruri îşi au sensul lor, dacă respecţi anumite limite. Însă, sincer să fiu, mie mi se pare ca le-am depăşit puţin şi ar cam trebui să reduc din ritm. Fiindcă nu mai am deloc timp să lucrez la noul roman. Acest roman este dedicat în întregime secolului XX. Mi-e greu să vă spun mai mult despre conţinutul său sau despre felul cum e construit, dar un lucru e sigur: nu seamănă deloc cu „Laur“. Că, altfel, vă daţi seama, ne-am fi plictisit îngrozitor.
„E plăcut să te compare cineva cu Umberto Eco“
Unii critici au comparat „Laur“ cu romanul lui Umberto Eco, „Numele trandafirului“. De fapt, ei le-au creat nişte false aşteptări cititorilor care încă nu au citit romanul. Mie mi se pare că „Laur“ nu are nimic în comun cu „Numele trandafirului“. Totuşi, cum vă vedeţi cartea în această comparaţie?
Eu cred că aveţi perfectă dreptate, romanul meu are foarte puţine în comun cu romanul lui Umberto Eco. În comun avem doar faptul că lucrăm cu acelaşi material. Adică amândoi cercetăm aceeaşi perioadă, dar o descriem în feluri complet diferite. Romanul meu e comparat cel mai adesea fie cu „Numele trandafirului“, fie cu „Baudolino“, dintre cărţile lui Eco, dar, după cum am spus mai devreme, ele nu au nimic în comun decât faptul că vorbesc despre aceeaşi perioadă. La Eco, există nişte imagini foarte frumoase şi nişte personaje absolut minunate. Am o admiraţie deosebită pentru cărţile lui. E un scriitor grozav, dar adevărul este că avem obiective diferite. Obiectivul meu, mă voi repeta, este să descriu istoria sufletului. Şi „Laur“ este un roman care, cel puţin până într-un anumit punct, ignoră timpul şi semnele caracteristice timpului. Adică îl scoate pe om în afara timpului. În vreme ce, pentru Eco, cadrul istoric este foarte important. Ce e foarte interesant e că, acum câteva luni, am participat la un colocviu de literatură în orăşelul italian Pordenone, unde chiar l-am cunoscut pe Umberto Eco. Şi i-am dăruit atunci un exemplar din traducerea italiană a romanului meu.
Când i-am povestit lui Eco faptul că am fost supranumit de o revistă italiană „Umberto Eco al ruşilor“, mi-a spuns râzând: „Condoleanţele mele pentru titulatura primită“. Dincolo de toate acestea, chiar e plăcut să te compare cineva cu Eco! Dar adevărul e că suntem absolut diferiţi.
ÎN TRADIŢIA LUI DOSTOIEVSKI ŞI TOLSTOI
Vă considerati un scriitor ortodox, în tradiţia - să zicem - a lui Dostoievski sau Tolstoi?
Da, aş putea spune despre mine că sunt un scriitor ortodox, dar mai curând această descriere se potriveşte persoanei mele decât mie ca autor. Însă, evident, persoana mea se reflectă în tot ceea ce scriu. Sunt ortodox şi acest lucru se simte, probabil, şi în textele mele. Dar nu pot fi redus exclusiv la un scriitor ortodox fiindcă eu scriu despre o multitudine de subiecte. De fapt, ca să zic aşa, viziunea mea este una ortodoxă. Şi dacă mă întrebaţi despre acea tradiţie rusă clasică ortodoxă, sigur că mă revendic de la ea. Atât cât pot eu, încerc să fac parte din acea tradiţie. Dar cred că vă daţi seama că e un exerciţiu greu. Nu îndrăznesc să fiu pus în aceeaşi categorie cu Dostoievski sau cu Tolstoi. Ar fi o afirmaţie cel puţin ciudată. Dar e clar că încerc să urmez această tradiţie. Şi, de fapt, pentru oricine scrie în limba rusă apare această provocare, această „challenge“ cum îi spun americanii. Însă nu e deloc simplu să scrii după Dostoievski sau Tolstoi. Ca să faci asta ai nevoie de o anumită doză de curaj. Sau poate chiar de tupeu. Dar, cu toate acestea, noi cei care scriem în rusă încercăm să urmăm această linie, chiar şi atunci când nu suntem de acord cu ea. Şi trebuie spus că, oricum ar fi, toată literatura clasică rusească, cu mici excepţii, este una profund religioasă.
Cum arată Rusia astăzi, din punctul de vedere al manifestărilor religioase? Rusia şi România au trăit experienţe comune : biserici distruse, credinţa redusă la tăcere etc.
Într-adevăr, popoarele noastre se aseamănă foarte mult, deoarece am trecut şi unii, şi alţii prin aceeaşi istorie crudă, care a înnăbuşit complet credinţa. Am trăit în nişte ţări în care credinţa era prigonită şi în care Dumnezeu era considerat un concurent al puterii de stat. Cei care au avut puterea au încercat să-l scoată pe Dumnezeu din viaţa noastră de zi cu zi, din locul unde trebuia El să fie, de fapt. Dintr-un anumit punct de vedere, şi acest lucru este foarte important, în ţările noastre - şi în România, şi în Rusia – se observă o întoarcere la ortodoxie, la creştinism. Dar acest proces are dificultăţile sale, bineînteles. Pentru că apar mulţi neofiţi care încearcă să fie mai catolici decât Papa şi îşi fac cruci în văzul lumii, merg la biserici de fală, pozează în faţa camerelor făcând pe evlavioşii. Însă cred că, în momentul în care se va ajunge la un echilibru şi vom reuşi să ne concentrăm asupra vieţii spirituale într-o mai mare măsură decât pe aceea exterioară, materială, va fi mai bine.
Fiindcă acea exaltare specifică neofiţilor este, nu de puţine ori, foarte periculoasă fiindcă poate duce la deznădejde. Din acest motiv, cred că trebuie să fim foarte atenţi la acest moment al întoarcerii la Christos după o perioadă de rătăcire. Însă, bineînţeles, faptul că revenim la credinţa este un lucru foarte bun.
Cum îşi asumă ruşii Paştele şi Învierea în zilele noastre?
Vorbind despre Rusia, nu pot să spun că, aici, întoarcerea la Hristos e un fenomen de masă. Majoritatea celor pe care îi întrebi ce religie au vor răspunde că sunt ortodocşi. Dar de fapt, aceşti oameni frecventează biserica doar de Crăciun şi de Paşte, şi, în realitate, în cel mai bun caz, doar de Paşti. Cel puţin e bine că recunosc tradiţia în care trăiesc. Poate va veni şi timpul când vor gusta din adevărata credinţă. Dar, ca să nu generalizam la nesfârşit, eu unul îmi aduc foarte bine aminte de timpurile când mergeam la biserică pe ascuns, deoarece riscam să fiu exmatriculat de la Universitate. Şi să ştiţi că ceea ce simţeam atunci nu erau doar nişte trăiri romantice. Erau nişte sentimente minunate. De exemplu, îmi amintesc de participarea la slujbele de Înviere. Astăzi, slavă Domnului, suntem liberi. Însă trăirile pe care le-am avut eu pe vremea comunismului mă ajută, într-un fel, să înţeleg mai bine prigonirile la care au fost supuşi primii creştini. E bine că astăzi religia nu mai este interzisă nici în Rusia, nici în România, şi cred că, până la urmă, toate aceste greutăţi legate de revenirea la credinţă vor fi depăşite. Aşa încât credinţa nu va mai fi ceva exotic, ci va fi ceva natural. Ca aerul. (Traducerea din limbă rusă - Vitalie Gălăţanu).
Câştigător al Premiului Tolstoi
Numele: Evgheni Vodolazkin
Data şi locul naşterii: Kiev, 1964
Studiile şi cariera:
Studii universitare la Kiev; doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Insti tutul Literaturii Ruse (Puşkinskii Dom) din Sankt-Petersburg.
În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche.
Publică în 2000, la München, monografia „Istoria universală a Rusiei Vechi“. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei „Text şi tradiţie“, editată de institutul său.
Din 2002 îi apar şi lucrări de ştiinţă popularizată. În 2009 debutează cu romanul „Soloviov şi Larionov“, care se bucură imediat de succes.
În 2012 îi apare romanul „Laur“ / „Lavr“, care este, în 2013, dublu câştigător al celui mai important premiu literar rus, Bolşaia Kniga, şi câştigător al Premiului „Iasnaia Poliana“ (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Este tradus în numeroase limbi. În limba română a fost tradus de Adriana Liciu pentru Editura Humanitas Fiction.
Locuieşte în: Sankt Petersburg.
Se încarcă comentariile...
