Scriitoare româncă, premiată în SUA: "Execuţia lui Ceauşescu a afişat un nivel îngrijorător de sălbăticie umană"

A trăit în "Epoca de aur", dar a hotărât să părăsească România lui Ceauşescu în '83 pentru a scrie liber, în America. Domnica Rădulescu este scriitoarea româncă premiată de biblioteca statului Virginia, SUA, pentru cel mai bun roman de ficţiune "Trenul de Trieste", câştigător în faţa unor scriitori americani celebri ca John Grisham şi Geraldine Brooks. Romanul tratează tema exilului, a terorii sub regimul comunist, dar şi

Romanul "Trenul de Trieste", apărut la editura Tritonic, este o poveste de dragoste emoţionantă care are loc în perioada comunistă din România. A fost inspirată de viaţa dvs.?

Domnica Rădulescu: Da, bineînteles că romanul meu este autobiografic, dar nu sunt memorii şi nici autobiografie ficţionalizată. Este o lucrare de ficţiune. Am adunat în ea experienţele mele personale despre copilărie şi viaţa  în România sub dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu, experienţa părăsirii României şi avântarea spre necunoscut, încercările pentru o viaţă nouă în America. Dar experienţele şi cunoaşterea sunt sublimate într-o operă de ficţiune în care personajele, odată create şi-au luat avânt şi au luat decizii, au făcut nişte paşi şi lucruri pe care eu nu le-am făcut. Într-un fel am transpus fantezii de aventură sau experientele imigrării în  eroina mea Mona. Evadarea mea din România a fost mai puţin plină de aventuri decât cea a personajului meu, începuturile ca refugiat politic mai puţin traumatice şi negative decât cele ale Monei. Am încercat totodată să introduc în roman experienţele mele care să reflecte relitatea vieţii unui imigrant în acele vremuri.


Prin povestea Monei şi a lui Mihai aţi vrut să subliniaţi dragostea care poate exista chiar dacă vremurile sunt opresive. Totuşi, putea regimul comunist să cenzureze şi asta?

D.R.: Sunt fascinată de poveştile de dragoste în general, dar în particular de cele care au loc în timpul revoltelor. Într-un mod foarte profund, ontologic, poveştile de dragoste sunt ceea ce ne leagă de ceilalţi oameni dincolo de cultură şi vârstă. Cred că la un nivel fundamental noi toţi putem să ne conectăm la imaginea oamenilor îndrăgostiţi, care fac alegeri bune sau proaste din dragoste, la a fi transformat de dragoste, la a fi traumatizat sau îmbogăţit de ea. Comuniştii, nu cred că au cenzurat iubirea, dar opresiunea politică a afectat profund  viaţa personală a oamenilor şi gradul de încredere pe care îndrăgostiţii îl pot avea unul în altul.

Prin personajele îndrăgostiţilor Mona şi Mihai, am vrut să explorez întrebări despre tensiunea între o puternică primă iubire şi compatibilitatea sau veridicitatea dragostei. Cât de mult din prima dragoste e real? Cât de mult este inventat şi derivă din nevoia disperată de iubire? Fericirea celor doi îndrăgostiţi se limitează la a fi unul în compania celuilalt? Lucrurile ca preocupările asemănătoare şi convingerile politice afectează intesitatea dragostei şi viaţa de cuplu? Dragostea protagoniştilor mei este testată la extrem. Am vrut să văd ce rămâne şi ce dispare după focul iniţial şi totodată ce se intâmpla cu ei după ce se lovesc de obstacole create de ei sau de lumea ce-i înconjoară.

Cum vă simţiţi pentru premiul câştigat la debutul dvs. ca scriitoare?

D.R.: Sunt bineînteles onorată şi încântată, mai ales de faptul că am fost în asemenea companie selectă, concurând alături de câştigătoarea premiului Pulitzer, Geraldine Brooks, şi de autorul foarte bine vândut John Grisham.

"În această perioadă am râs foarte mult, am râs de mizeria în care ne aflam, am râs pentru a supravieţui, pentru a ne oferi măcar iluzia libertăţii"

Care a fost motivul principal pentru care aţi părăsit România?

D.R.: Au fost mai multe motive: sentimentul pe care îl aveam că, în circumstanţele vieţii în România din acea vreme, nu îmi puteam împlini ambiţioasele visuri de a deveni scriitoare, academician, un artist bine conturat; cenuşiul şi monotonia vieţii trăite în condiţii de opresiune zilnică; spiritul meu aventuros şi dorinţa de a cunoaşte lumea.

Vezi aici un interviu-video cu scriitoarea Domnica Rădulescu

Cum vă amintiţi acea perioadă?

D.R.: Ca pe o combinaţie complicată de multe realităţi contradictorii, frustrări zilnice şi temeri, dar şi de foarte bogate şi intense experienţe, de la educaţia complexă primită în şcolile şi universităţile româneşti ale timpului, la bogăţiile experienţelor personale cu familia şi prietenii, la adâncile conexiuni pe care le-am stabilit cu spaţiul fizic şi realităţile carnale ale ţării mele, peisajele, sunetele, mirosurile, prieteniile şi iubirile, componentele culturale ale vieţii cotidiene. Ciudat este că îmi amintesc despre această perioadă ca fiind una în care am râs foarte mult, am râs de mizeria în care ne aflam, am râs pentru a supravieţui, pentru a ne oferi măcar iluzia libertăţii.

Cum v-a afectat Securitatea viaţa din România?

D.R.: M-a afectat prin inducerea sentimentului de a fi urmărit, ascultat şi privit tot timpul până la starea de greaţă provocată de îndoctrinarea zilnică şi de sistemul de minciuni ţesute toate în jurul nostru, sentimentul de plictiseală dureroasă şi monotonie. De aceea râsul nostru era forjat cu disperare, iar micile plăceri completate cu durere.

Care este cea mai gravă amintire a dvs. din regimul ceauşist?

D.R.: Amintirea timpului în care părinţii mei erau persecutaţi la locul de muncă fie prin retrogradare sau transfer, amintirea cozilor lungi şi umilitoare pentru mâncare, amintirea unui tânăr redactor al unei reviste de studenţi în care mi-am publicat prima mea poveste scurtă, care mi-a făcut avansuri sexuale promiţându-mi că voi fi publicată într-o revistă literară prestigioasă, amintirea când mi s-a propus să intru în Partidul Comunist în timp ce eram studentă la Universitatea din Bucureşti.

Despre execuţia lui Ceauşescu: "un act de răzbunare, nu de justiţie"

Cum v-aţi simţit când aţi aflat de execuţia lui Nicoale Ceauşescu? Credeţi că a fost o decizie bună de a fi ucis în aşa manieră?

D.R.: Am fost îngrozită şi ruşinată de compatrioţii mei, nu am fost mândră cum au fost mulţi dintre români. Cred că a fost un act de răzbunare, nu de justiţie, un act care a afişat un nivel îngrijorător de sălbăticie umană. Nu cred niciunul dintre argumentele aduse de români şi chiar de unii străini care încearcă să explice acel act, pentru că în ceea ce priveşte standardele de bază ale justiţiei şi umanităţii, acea execuţie a făcut ca oamenii care au realizat-o să fie la fel de răi ca şi actele lui Ceauşescu. Ar fi trebuit să fie închis şi trimis unui tribunal internaţional sau judecat cu un proces clar.

Există vreun aspect pozitiv al regimului comunist în România?

D.R.: De fapt, chiar există. Cred că am beneficiat de o educaţie gratuită, destul de bună la care toată lumea sau aproape toată lumea avea acces în mod egal. Faptul că femeile au fost o parte semnificativă din forţa de muncă şi a spaţiilor publice le-a dat mai multă putere. Ştiu din propria mea cercetare că populaţia de etnie romă era mai bine integrată în societate decât este acum, când rasismul împotriva lor în România este terifiant şi revoltător.

Cum a fost pentru dvs. să părăsiţi România şi să vă mutaţi în altă ţară fără să ştiţi ce vă rezervă viitorul?

D.R.: A fost infricoşător şi entuziasmant, dureros şi aventuros, un "montagne russe" emoţional.

"Simpla acţiune de a părăsi ţara mea m-a transformat într-o "vedetă" printre acele persoane necunoscute"

Care au fost primele experienţe într-o lume capitalistă, democratică?

D.R.: Unele au fost şocante, altele incitante, altele au fost dificile sau dezamăgitoare, iar altele extraordinare. Sunt atâtea poveşti câţi refugiaţi există, dar în acelaşi timp este o experienţă comună prin care trec aproape toţi refugiaţii: sentimentul confuz şi destabilizator al pierderii rădăcinilor tale, precum şi sentimentul unor noi oportunităţi şi libertăţi de a crea şi creşte noi rădăcini.

Am fost impresionată de seriozitatea şi nivelul ridicat al educaţiei, de frumuseţea campusurilor universitare şi multitudinea de resurse umane, intelectuale şi fizice. Am fost îngrozită ca Mona din romanul meu de fanatismul religios al multor americani albi de dreapta. De asemenea am fost amuzată şi speriată de ironiile unei noi vieţi într-un peisaj cultural necunoscut şi incitată de provocarea pe care acestă nouă viaţă  mi-a dat-o pentru a mă reinventa într-o nouă lume.

Îmi amintesc, de exemplu, la doar o săptămână de la venirea mea în Chicago, şi la câteva zile înainte de Crăciun, o petrecere imensă dată în numele meu de minunata femeie care m-a sponsorizat, o americancă de origine cubaneză, deloc asemănătoare cu sponsorul Monei din romanul meu.

Mi-amintesc o grămadă de feluri de mâncare şi atât de multă cum nu mai văzusem niciodată. Îmi amintesc cât de confuză ma simţeam în faţa acelui festin şi cum, în cele din urmă, am mâncat foarte puţin fiindcă mi-a fost foarte greu să aleg între diferitele feluri de şuncă, brânză şi deserturi.

De asemenea, îmi amintesc şi sentimentul de alienare pe care l-am avut în timp ce vorbeam cu invitaţii foarte curioşi să afle de ce am plecat din România şi cum, şi simţeam că ma văd din afară cum vorbesc şi mă comport şi mă gândeam la ironia faptului că simpla acţiune de a părăsi ţara mea comunistă m-a transformat într-o "vedetă" printre acele persoane necunoscute.

Care este mesajul tău pentru poporul român la 20 de ani de la revoluţie?

D.R.: Mahatma Gandhi a spus odată: "Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume". Pentru ca schimbarea să aibă loc în România, tinerii trebuie să fie autodidacţi, să dezvolte o gândire critică şi raţionament lucid, să dezvolte o conştiinţă civică puternică astfel încât să se implice în societate, iar un adevărat agent al schimbării, să ia "în proprietatea" lor prezentul şi viitorul lor.

Cât de des vizitaţi România? Care este opinia dvs. despre România din ziua de azi?

D.R.:  Cam o dată pe an. Este o ţară pe care recunosc că nu o înţeleg foarte bine. Oricând mă întorc, mă simt şi apropiată şi străină faţă de ea, reconectată la un nivel visceral cu realităţile copilăriei şi adolescenţei mele, la limbă şi peisajul fizic, familia, dar totodată alienată, deseori mâniată pe vechile mentalităţi, aceleaşi pe care mi le amintesc din anii petrecuţi în România.

Cultural, intelectual, se întâmplă multe lucruri frumoase aici, viaţa teatrală din care am văzut un pic şi la care chiar am participat când am fost la Cluj acum doi ani, cu programul Fulbright, este remarcabilă, vibrantă şi inovativă. Acesta este doar un exemplu din multe. Însă găsesc întotdeauna respingătoare exprimarea liberă a rasismului şi a sexismului în discursurile publice şi în vocabularul zilnic al oamenilor, chiar şi al unora dintre cei mai educaţi.

De asemenea, sunt îngrozită de creşterea fanatismului religios şi dogma, şi de faptul că o carte ca cea a lui Dan Puric Cine suntem, pe care eu o văd puţin peste un manifest pro fascism, are foarte mulţi cititori de toate categoriile de vârstă, de faptul că îndoctrinarea religioasă este tot mai des învăţată în şcoli şi evoluţionismul tot mai puţin, astfel încât 70% din români nu mai cred în evoluţionism.

De unde asemenea dispreţ faţă de ştiinţă? Sunt mâhnită de faptul că oamenii dintr-o ţară care a suferit atât de mult din cauza îndoctrinărilor şi a spălării în masă a creierilor acum caută noi modalităţi de control asupra populaţiei în loc să construiască o nouă societate bazată  pe principii democratice autentice.

"Mişcările importante din istorie constituie o temă care se impune imperios asupra scriitorilor din ziua de azi"

Ce părere aveţi despre premiul Nobel câştigat de Herta Muller cu un roman care prezintă regimul opresiv al României din perioada comunistă?

D.R.: Cred că exemplifică faptul că trecutul trebuie înţeles, amintit şi canalizat productiv prin conştiinţa creatoare a artiştilor. Vorbeşte despre necesitatea romanului politic al vremurilor noastre. Desigur, nimeni nu poate impune subiecte scriitorilor sau artiştilor, dar cred că realităţile politice, mişcările importante din istorie constituie o temă care se impune imperios asupra scriitorilor din ziua de azi, în special care au cunoscut tramuele realităţilor istorice şi politice precum dictatura, opresiunea, războiul sau exilul.

Funcţia unui roman politic este de asemenea mărturia conservării şi amintirii trecutului cu toate cele bune şi rele, cu momentele sale frumoase, dar şi cu ororile sale. Această necesitate a fost simţită acut de artiştii încă de la Al doilea război mondial care a traumatizat lumea în moduri fără precedent.

Cel mai important, totuşi, funcţia unui roman politic este să facă ceea ce cărţile de istorie nu fac, adică să filtreze şi să privească politica şi istoria prin lentila unei experienţe individuale şi vieţii personale, să arate cum se îmbrăca o femeie sau ce mânca un bărbat sau pe ce fel de muzică dansa un cuplu de tineri până la acţiunile secrete ale poliţiei, cenzura, arestările politice sau crime.

Următorul dv. roman va trata o poveste în acelaşi context socio-politic?

D.R.: Iată aici descrierea noului meu roman Black Sea Twilight

"România anilor 1980: În timp ce soarele se lasă pe ţărmul magic al Mării Negre şi îşi aruncă ultimele raze peste apă, Nora Teodoru nu se poate gândi decât să-şi urmeze visul de a deveni un artist adevărat - şi la dragostea ei pentru Gigi, prietenul ei din copilărie din partea turcească a oraşului. Dar nori de furtună se adună fiindcă viaţa sub dictatura lui Ceauşescu devine tot mai insuportabilă. Poliţia secretă dă cercuri , niciodată mai departe de uşile cuplului de tineri. Nora şi Gigi îşi fac planuri să fugă în Turcia, dar nimic nu-i poate pregăti pentru evenimentele care vor urma. Cinci ani mai târziu, revoluţia din România se încheie, şi Nora este pe cont propriu la Paris încercând să ajungă artist. Dar apoi, în mod neaşteptat Gigi reapare în viaţa ei - şi ambii se confruntă cu dezvăluiri şocante. Nora îşi dă seama că viaţa ei nu mai poate fi niciodată la fel."