Artiste la închisoare. Drama femeilor din viața lui Lucrețiu Pătrășcanu: Elena și Lena
0Chinurile și tortura comunismului nu le-au cunoscut doar cele care au luptat activ împotriva sistemului, ci și artiste care doar au fost bănuite că ar avea simpatii antisistem sau care făceau parte dintr-un anturaj nepotrivit rigorilor PCR.
Una dintre cele mai cunoscute artiste române care au avut de suferit din cauza anturajului a fost chiar soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, ministru al Justiției în guvernele Sănătescu și Groza. Elena Pătrăşcanu, pe numele adevărat Hertha Schwamen, s-a născut la 12 aprilie 1914, în Cernăuţi. A studiat scenografia la Viena, devenind arhitect-scenograf. După ce s-a căsătorit cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu, în 1939, a deținut mai multe funcții în cadrul partidului: a fost activistă la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a PCR, filiala Bucureşti, lider al grupării artistice din Uniunea Patrioţilor. La 28 aprilie 1948 a fost arestată, fiind acuzată de „complicitate la distrugerea PCR şi a ţării“.
După executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost condamnată, în aprilie 1954, la 14 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea bunurilor. Până la condamnarea la închisoare, Elena s-a dedicat marii ei pasiuni, teatrul de păpuși, sub grija ei desfășurându-se activitatea Teatrului Țăndărică. A fost grațiată în anul 1956 și doar după ce a fost eliberată i s-a spus despre moartea soțului său. S-a recăsătorit cu regizorul de teatru Yannis Veakis. A fost reabilitată, odată cu tot lotul, în anul 1968.
Prințesa arestată pentru că a vândut lemne
Prințesa Olga Sturdza s-a născut în familia Mavrocordat, în anul 1884, într-un sat din județul Iași, fiind descendentă a domnilor fanarioți. Prințesa a studiat pictura și sculptura la Berlin, Dresda și Paris, mai întâi ca elevă a sculptorului Debois și apoi ucenică a celebrului Auguste Rodin. „Fată frumoasă, viguroasă și arătoasă, cu doi ochi negri care sfredeleau, emancipată (călătorea singură, lucru neobișnuit) și inteligentă. Plină de farmec și cetită“, spunea despre ea Constantin Argetoianu. În anul 1908 s-a căsătorit cu prințul Mihail Sturdza, nepotul domnului Moldovei Mihail Sturdza, an în care ea și-a expus sculpturi la Salonul de la Paris. Primul atelier l-a avut la Dieppe, apoi a deschis un atelier la Iași, în Copou, unde lucra cu dalta și ciocanul busturi și statui de marmură. Când a izbucnit Primul Război Mondial, Olga Sturdza a fondat Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, a cărei președintă a fost. În anul 1918 ea a înființat în palatul familiei de la Miroslava un orfelinat, care mai apoi s-a transformat în Școala superioară de agricultură.
La naționalizarea care a avut loc după cel de-Al Doilea Război Mondial, principesa a fost dată afară din casa de la Hangu și s-a mutat împreună cu văduva fiului său Dimitrie și cu nepoții în casa lor din București. Însă, comuniștii i-au alungat și de aici, mutându-se într-o căsuță cu două camere din cartierul Crucea de Piatră, de unde a fost ridicată și arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza. Cele două femei au fost acuzate că au vândut lemne de pe fosta lor proprietate, din pădurea Hangu. Au fost deținute la penitenciarele Mislea și Jilava, fiind eliberate după nouă luni. În anul 1957 a reușit să plece în Franța, ca urmare a intervențiilor ambasadorului grec Argyropoulos, care era căsătorit cu Maria, sora sa. Principesa Olga Sturdza a murit la 10 iulie 1971, la vârsta de 87 de ani, la proprietatea Sainte Marguerite. În România se mai păstrează puține sculpturi ale sale: cenotaful lui Alexandru Mavrocordat, „Sărutul“ și „Sburătorul“.
Artistă acuzată de spionaj
Juliana Fabritius Dancu, artista care a făcut parte din echipa care a realizat vestitul muzeu în aer liber ASTRA din Sibiu, a avut de suferit în perioada comunistă. În anul 1951, în timp ce studia la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, la clasa profesorului Nicolae Dărăscu, a fost exmatriculată, fiind condamnată la doi ani de închisoare pentru acuzații de spionaj. În fișa matricolă penală se arată că acuzata „a întreținut relații cu persoane din legații străine“, fiind internată vreme de 36 de luni. Dar, în ciuda acestor vicisitudini, și-a continuat opera artistică.
Juliana Fabritius Dancu s-a născut în anul 1930, la Sibiu. Tatăl ei, Julius Alfred Fabritius, de profesie arhitect, i-a inspirat dragostea pentru artă tot timpul vieții ei. A fost pictoriță, etnografă, istoric de artă și scriitoare de limba germană. După ce a scăpat de condamnare, s-a întors la Sibiu, iar din anul 1958 s-a angajat ca desenator la Muzeul Brukenthal, iar mai târziu s-a mutat cu locul de muncă la Muzeul Satului din București. A lucrat în această perioadă și la Muzeul de Artă, ca restaurator în pictură.
În perioada cât a lucrat la Muzeul Satului (1958-1967) a întocmit o bogată și valoroasă documentație în imagini, peste două mii de planuri și schițe de arhitectură, desene reprezentând obiecte de uz casnic și gospodăresc, piese de costum popular, textile de interior, ceramică, fișe de restaurare a colecției de icoane. Tot artista a realizat desene ale bisericilor săsești din jurul Sibiului și al Brașovului, a făcut parte din echipa care a dus satul românesc la nivel de artă, în cadrul Muzeului ASTRA din Sibiu. În paralel, a scris „Atlasul Antropologic al Olteniei“, a ilustrat „Dicționarul Enciclopedic Român“ și a redactat un studiu despre portul popular al sașilor transilvăneni.
În 1977 a organizat la Sibiu o expoziție denumită „Cetăți țărănești și biserici fortificate săsești în România“, expoziție cu care a ajuns și în Republica Federală Germania. Când s-a întors în România, a continuat să picteze ținuturile medievale săsești din Transilvania, realizând lucrarea „Amintiri din Sibiul vechi“.
„Agitatoarea“ Elena Vavilyna
Pictorița Elena Vavilyna s-a născut la Brăila, în anul 1901. A urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase din Bucureşti, sub îndrumarea lui Dimitrie Serafim şi a lui Ipolit Strâmbu, apoi și-a continuat studiile la Paris, la Academia Julian, cu Paul Albert Laurens şi Clement Serveau, pregătindu-se în principal pentru pictura de plein-air. După o călătorie de documentare în Bulgaria, a descoperit arta orientală şi s-a îndrăgostit pentru totdeauna de zona Balcicului. Din Dobrogea de Sud, pictorița a transpus pe pânză cele mai frumoase imagini, deschizând o expoziţie personală la Bucureşti, prin care artista şi-a câştigat notorietatea.
Elena Vavilyna a avut o viață grea dincolo de șevalet. A fost arestată la 20 februarie 1959 pentru agitaţie. Prin sentința nr.818/17.VII.l959 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost achitată și a fost pusă în libertate la 21 august 1959. „Pictorița Elena Vavilyna a fost arestată acum câtva timp, împreună cu alte persoane care criticau regimul. Această știre am aflat-o de la pictorul Sorin Ionescu, care nu știa alte detalii“, conform unei mărturii depuse la dosarul său.
De la jucării la valută
Ernestina Schreiber a fost o pictoriță de jucării, care a fost arestată la 21 noiembrie 1959 sub acuzația că „a traficat și deține mari cantități de monede de aur“. Conform mandatului de arestare, artista s-a născut pe „12 august 1913, în oraşul Stalin (n.e. – Brașov), fiica lui Iosif si Eliza de cetățenie elveţiană, naţionalitatea germană, studii şcoala superioară de arte, profesia pictoriţă de jucării, divorţată, are 3 copii, necunoscută cu antecedente politice, cu ultimul domiciliu în Breaza, raionul Cîmpina, regiunea Ploieşti (n.e. – județul Prahova). Susnumita a fost arestată pentru faptul că din declarația dată de Goller Eevin, condamnat pentru deținere de aur 8 ani, rezultă că aceștia au avut legături: în sensul că primea lunar de la acesta suma de 4.000 lei iar Schreiber Ernestina depunea în contul acestuia în Elveţia mari sume de bani. Deasemeni susnumita, în dese rînduri, a fost văzută vizitînd Legaţia Elveţiei la Bucureşti unde lua legătura cu diferiți diplomați“.
Au vrut să fugă peste graniță
Desenatoarea Ana Henrieta Neczpal a plătit cu libertatea dorința de a emigra în Occident. Ea s-a născut la 13 noiembrie 1948 în Timişoara, părinții ei fiind muncitori. După ce a absolvit 12 clase și a devenit desenatoare, a vrut să fugă peste graniță, dar a fost prinsă. A fost arestată în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1968, după ce a încercat să treacă ilegal frontiera româno-iugoslavă prin punctul Stamora-Moraviţa, într-o ascunzătoare creată în automobilul logodnicului ei, Reiter Martin. A fost condamnată la un an de închisoare corecţională pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei prin sentinţa nr. 88/1968 dată de Tribunalul Militar Timiş. Și-a ispășit pedeapsa în penitenciarele Timişoara şi Oradea. A fost eliberată la 29 octombrie 1968, în baza Deciziei nr. 985/1968 a Consiliului de Stat, fiind graţiată de restul pedepsei.
Și artista Clarisa Marcovici a fost arestată la 18 iulie 1948 pentru tentativa trecerii de frontieră. Artista născută la București la 23 iulie 1921 a fost condamnată de Tribunalul Militar București la doi ani închisoare corecțională cu suspendarea executării pedepsei.
Un alt nume, un alt dosar. Artista Ileana Czeghedi, care s-a născut la 30 noiembrie 1921 în Comuna Furto, Ungaria, a fost arestată la 8 februarie 1950 pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Prin sentința nr. 70 din 13 ianuarie 1950 a Parchetului Militar Cluj a fost condamnată la trei ani închisoare corecțională. A fost pusă în libertate la 7 martie 1953.
O viață: pictura și detenția
Pictorița Cela-Stanca Neamțu, născută la 8 iunie 1905 în Craiova, a fost arestată la 24 ianuarie 1952 și internată administrativ pentru 24 de luni, pedeapsă majorată ulterior cu încă 24 de luni, pentru crimă de înaltă trădare. Și-a executat pedeapsa în închisorile Jilava, Văcărești, Târgșor. A fost eliberată la 21 septembrie 1955.
Pictorița Micaela Eleutheriade Georgescu s-a născut în anul 1900 în București, fiind descendentă, după mamă, din familia pictorului Gheorghe Tattarescu. A urmat Școala de Arte Frumoase avându-i profesori pe mari artiști ai vremii, acum ar fi Cecilia Cuțescu-Storck, Dimitrie Mirea și Ipolit Strâmbu. După ce a obținut Premiul Salonului Oficial din București, în anul 1936 și-a deschis o expoziție personală de pictură la sala Dalles. „Inteligenţă, graţie, îngemănări de tonuri fine şi armonice“, o descria Nicolae Tonitza. Artista ne-a lăsat peisaje din Mangalia și Ploiești, dar a pictat și natură statică sau lucrări cu influență de artă populară, desen, gravură, nud şi portret.
Odată cu venirea comunismului, artista a primit domiciliu obligatoriu la Pitești, la adresa de pe strada Gh. Dimitrov nr. 44, așa cum aflăm din Decizia nr. 5.395 a Ministerului Afacerilor Interne, în care se specifica faptul că se ridică restricțiile domiciliare. Într-o declarație dată la dosarul său, artista spunea: „Am fost exclusă în martie 1949 în categoria expropriaților cu domiciliul în orașul Pitești, numai în calitate de soție a unui proprietar expropriat Dr. Georgescu, azi decedat“.
PURGATORIUL LENEI
„Unul dintre paznici mă biciuiește. Tălpile picioarelor. Cu toată puterea“
Lena Constante s-a născut la București în anul 1909. Tatăl său, Constantin Constante, un aromân emigrat din Macedonia, era un intelectual de seamă, vorbind nouă limbi străine. În acest mediu a copilărit Lena. După ce a urmat școala elementară de la Pitar Moș și Liceul „Regina Maria“ din București, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase, unde l-a avut profesor pe Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Național al Satului din Capitală.
După ce și-a desăvârșit studiile despre frescă și muzeografie la Paris, s-a întors în țară unde a studiat arta populară românească alături de Harry Brauner, care, mai târziu, i-a devenit și soț. Lenei îi datorăm înființarea Teatrului Țăndărică din București, în anul 1945. Împreună cu Elena Pătrășcanu, soția liderului comunist, a realizat decorurile și costumele primelor spectacole pentru copii. Prima secție a teatrului, cea de marionete, a fost condusă de actriţa Lucia Calomeri, ajutată de scenografii Elena Pătrăşcanu, Alexandru Brătăşanu, Lena Constante şi Ileana Popescu.
Intrată în cercul de prieteni ai fostului ministru de Justiție, viitorul său era pecetluit. Atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a băgat în închisoare pe Lucrețiu Pătrășcanu, considerându-l a fi un potențial rival, toți cei din cercul său au avut aceeași soartă, inclusiv Lena Constante și Harry Brauner. Într-o declarație depusă la dosarul cauzei, unul dintre martori spune: „Oriunde plecau Pătrășcanu și soția lui, Lena Constante și Hari Brauner îi însoțea. Începând din anul 1946, Pătrășcanu vizita pe Lena Constante la apartamentul ei. Tot în acest timp, Hari Brauner rămânea cu soția lui Pătrășcanu acasă. Lena Constante și Hari Brauner propunea lui Pătrășcanu unde să plece la aer vara“. Dintr-o altă informare depusă la dosarul cauzei, aflăm că Lena Constante a susținut în cadrul anchetei că a „transmis unele informații cu caracter de spionaj lui Nicolae Gross“. Nicolae Gross era un inginer petrolist care, în anul 1940, a fost nevoit să părăsească țara din cauza persecuțiilor rasiale venite din partea legionarilor.
În realitate, mărturiile au fost obținute prin amenințare. Într-o declarație dată la 8 ianuarie 1952 a arătat că „presiunile fizice exercitate asupra ei au fost îmbinate cu presiuni morale“. Iată ce povestește Lena: „În cursul lunii aprilie 1950, în cursul anchetei fiind deja de luni de zile subalimentată – am fost timp de 12 zile împiedicată să dorm mai mult de 3 ore pe zi și chiar în aceste ore de somn eram chemată la anchetă. În restul timpului eram mereu supravegheată să nu închid ochii și tot timpul mi se spunea ca sînt o «proastă» că nu recunosc relațiile mele cu Gross și că ăsta este «singurul drum pe care trebuie să-l aleg». Aceste vorbe, mie mi se păreau că se datorează faptului că domnul anchetator știe că eu nu sunt vinovată, dar vrea să mă convingă să declar fals, din motive, credeam eu, politice, în legătură cu Pătrășcanu“.
Amenințările nu se refereau doar la persoana ei, ci erau îndreptate și asupra familiei: „Mai îmi spunea că dacă vreodată îndrăznesc să desmint vreun lucru declarat, situația mea va fi mai grea. Nu am fost însă în stare să suport remușcările de conștiință ce le aveam și apoi mă gândeam că sînt nevoită dacă merg pe drumul acesta să-l vâr și pe Pătrășcanu în această minciună și atunci după 4 sau 5 zile am spus iar că nu pot minți mai departe, la care am fost amenințată cu arestarea părinților mei, dl. anchetator scriind ordinul în fața mea și dând un telefon și spunându-mi că-mi dă timp până a doua zi de dimineață. Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă“.
Opt ani singură în celulă
Acuzată de trădare de patrie, de spionaj și de naționalism burghez, a fost condamnată la 12 ani de închisoare, iar timp de 8 ani a stat singură în celulă, într-unul dintre cele mai răsunătoare procese staliniste montate de noua putere comunistă din România. A fost eliberată în anul 1962, iar cum a trăit viața de după gratii a povestit în volumele „Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România“ și „Evadarea imposibilă“, publicate în prezent la Editura Humanitas.
A îndurat teroarea, foamea și frigul. Umilințele paznicilor deveneau chinuri de neîndurat: „Mă așez în genunchi. Nu-i mai văd. Inima mă înjunghie tare. De frică. În spatele meu se urzește ceva îngrozitor. Împotriva mea. O să-mi facă ceva? Ce-o să-mi facă? Aud un zgomot ca de stofă mototolită. Un zgomot metalic. Vocea șefului. Să nu strig. Mi-a spus să nu strig. Mă vor bate iar? Nu înțeleg. Aud niște plesnituri scurte. Tăind aerul. O plesnitură, două, trei. Durere. Durere. Unul dintre paznici mă biciuiește. Tălpile picioarelor. Cu toată puterea. Tălpile picioarelor. Cu centironul de piele. Din piele groasă. Cu cataramă mare de metal. Cu centironul său îmi biciuie tălpile picioarelor. Șocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcnește. Ceilalți doi paznici îmi apucă umerii. Unul la dreapta. Altul la stânga. Mă mențin cu toată puterea lor. Asta este tot. Mă așază pe pat. Acum îi pot privi. Pe toți patru. Pot să mă uit la cel care tocmai acum își încinge centironul. Cum îi închide catarama. Să-i văd fața acoperită de sudoare. Roșie. Chipul beat. Să-i aud respirația gâfâindă. Paznicul pleacă. Șeful vorbește“. Este doar un scurt fragment din mărturia dată despre acele zile și nopți de după gratii.
Acuzată din nou
Considerându-se că nu a fost reeducată suficient, după eliberare, o scurtă perioadă a primit domiciliu forțat în București. În 1963 s-a căsătorit cu Harry Brauner, el însuși victimă a comunismului, condamnat la 15 ani de închisoare. Timp de câțiva ani a lucrat ca grafician și creator de marionete. Din anul 1968, când toți cei din lotul Pătrășcanu au fost reabilitați politic, a primit dreptul de a-și expune creațiile, pe care le-a putut și semna. În anul 1974 este acuzată de distrugere de patrimoniu, dar în cele din urmă achitată după ce dovedește că primise în dar sau cumpărase cămăşile vechi pe care femeile, la ţară, le aruncau sau le foloseau drept cârpe de spălat pe jos. Artista a murit în 2005.
Lena Constante este autoarea unor texte pentru copii, „Păpuşile harnice“, „Păpuşile harnice în grădiniţă“, „O poveste cu un tată, o mamă şi trei fetiţe“, dar și a unor volume de memorii din închisorile comuniste. Regizorul Thomas Ciulei i-a consacrat filmul documentar „Nebunia capetelor“, iar Oana Pellea a pus în scenă viața artistei, la Teatrul Național din București, în piesa „Evadarea tăcută“, un spectacol în care are rolul principal.
Se încarcă comentariile...
