REPORTAJ Între Leicester Square și „Peaky Blinders“: orașul în care istoria te prinde din urmă
0Londra, unul dintre cele mai culturale orașe din lume, devine cadrul ideal pentru universul „Peaky Blinders“. Înainte de interviul acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ de Cillian Murphy, Steven Knight și Tom Harper, capitala britanică dezvăluie legătura dintre istorie, război și cinema.
„In the bleak midwinter“. În mijlocul iernii aspre, la final de ianuarie, am regăsit Londra prietenoasă, așa cum a fost mereu cu mine – o toamnă aflată într-un perpetuum mobile, cu cerul încărcat, greoi, gri, un fundal perfect pentru ca orașul să strălucească, și cu câțiva stropi de ploaie cât să nu te uiți pe tine însuți în imensitatea citadină. Capitala britanică nu are straturile istoriei suprapuse, ci cusute între ele, una lângă alta – epocă cu epocă, trecutul îndepărtat cu trecutul abia clipit –; istoria sau modernitatea, secole în parte, le poți observa doar în funcție de cum îți focalizezi ochiul și cât îți permite bagajul de cunoștințe. Londra de azi este o doamnă în vârstă, îmbrăcată elegant, cu mici volane victoriene la gulerul cămășii, cu privirea ageră, iscoditoare și superioară, care păstrează o blândețe anume, surprinzătoare celor care cred în stereotipul orașului în care soarele nu prea se arată – o Judi Dench sau o Celia Imrie dacă am dori să îi asociem un chip.
Societatea britanică îți arată încă din mijlocul unuia dintre cele mai tranzitate și mai populare locuri, metroul, că cea mai importantă piatră de temelie a sa este cultura: standuri cu ziare și reviste (plus punctele cu publicații gratuite) și o densitate incredibilă de reclame ale celor mai noi spectacole și filme. De exemplu, la stația de metrou Leicester Square, durata urcării cu una dintre scările rulante durează în jur de două minute, iar cei doi pereți sunt decorați cu reclame la spectacolele de teatru: de mărimea unei coli A4, puse în rame de tablou minimaliste, una lângă alta. Așadar, eram deja în altă lume.
Leicester Square, parte din miezul târgului londonez, își păstrează cu mândrie istoria. Cu prezentul mergi umăr la umăr – supermarkerturi locale, reprezentanțe ale brandurilor de renume, magazine cu suveniruri mai degrabă kitschoase, restaurante fel de fel. Însă odată ce ridici privirea, nu mult, ci atât cât cerul să îți vadă puțin fruntea, arhitectura te uimește, te bucură, te îmbrățișează cu totul – mai ales clădirile de cărămidă roșie, ascunse după platani, moștenite de la începutul secolului XX, epoca Regelui Eduard al VII-lea.
Luând la pas străzile renumite încă din secolul al XIX-lea pentru sălile de teatru și, mai apoi, pentru cinematografele lor, am încercat să pun privirii filtrul perioadei interbelice, atunci când focul Marelui Război încetase și Marea Britanie, ca Europa toată, își aștepta, în pragul casei încă fumegândă, bărbații. Aproape șase milioane de britanici au luptat pe frontul Primului Război Mondial, iar aproape 80% din ei s-au întors acasă, plătind prețul de a fi trăit cea mai mare tragedie a omenirii: când omul devine lup pentru oameni. Unul dintre cele mai dramatice teatre de război a fost în câmpurile Flandrei, zona de nord a Belgiei. În tranșeele de acolo, peste 700.000 de soldați britanici și-au pierdut viața din cele două milioane detașați. Restul s-au întors acasă, purtând flori de maci în buzunarul de la piept și sindromul posttraumatic în raniță. Fiecare și-a construit viața cum a putut; una nouă, căci nimeni care s-a întors de pe front nu a mai fost la fel.
De veghe în lanul de maci
De aici, cinematografia intră pe sub pielea realității. Cineastul Steven Knight a găsit o mașină a timpului și a meșterit la ea încât să ne ducă nu foarte departe în timp, în spațiu sau de realitate. În 1919, imediat după finalul Primul Război Mondial, la 160 de kilometri nord de Londra, orașul Birmingham începea să fie condus de facto de o bandă de gangsteri cunoscută drept Peaky Blinders, liderii ei fiind membrii familiei Shelby – ei, adevărații aristocrați ai marelui oraș industrial, și regele lor, Tommy Shelby, încoronat de fiecare dată când a păcălit moartea, cu șapca de lână cu lamă ascunsă la cozoroc, singura cu căptușeală roșie. Legea supremă căreia i se supuneau toți, de la oamenii simpli până la politicieni și nobili, era „By the order of the Peaky Blinders“ („Din ordinul Peaky Blinders“). Simplu, rece, cât să înghețe sufletul.
Knight a plămădit din propria-i moștenire, din poveștile familiei, fenomenul „Peaky Blinders“. În 36 de episoade, pe parcursul a șase sezoane, povestea gangsterilor din Birmingham s-a creat cu fum de țigară, afaceri ilicite, alcool și violență. O lume aflată în reconstrucție, în care oamenii simțeau că au posibilitatea să își depășească condiția. O lume în care trădarea și loialitatea erau fețele unei monede adesea aruncată în aer de către familii.
În 2022 apărea ultimul episod al seriei. Tommy Shelby nu se împăca nici cu sine, nici cu trecutul, iar norii care urmau să declanșeze furtuna celui de-Al Doilea Război Mondial se strângeau deasupra lui și a întregii lumi. Ultimul episod a fost un punct. Un punct și virgulă. Trei puncte? Era un final care permitea să te joci de-a Dumnezeul și să îi ghicești soarta în contextul conflagrației mondiale. Însă în 2024, Steven Knight a confirmat că saga familiei Shelby va avea un deznodământ, iar Cillian Murphy deja își scuturase de praf paltonul și șapca de lână. Un an mai târziu deja se stabilise întâlnirea cu Tommy Shelby.
Marile speranțe
Era, așadar, final de ianuarie. La Londra, aerul era rece, limpede, tăios. Dimineața a trecut greu, dar cu cât limba ceasului se apropia de prânz, cu atât stomacul mi se strângea mai mult și se făcea ghem. Am luat-o la pas din Leicester Square și am trecut de Chinatown, hubul cultural asiatic care începea să se pregătească de noul an chinezesc cu zeci de lampioane roșii atârnate sub formă de cupolă – un cer roșu sub cerul spălăcit, gri-albăstrui. Am ajuns în Soho, districtul-reședință al entertainmentului britanic. Aici, istoria este în linie dreaptă și stă chiar în detalii care, de multe ori, bat tehnologia – culoarea tâmplăriei sau feroneria unei clanțe spun povești, dar și adresa corectă. Ajunsesem la destinație.
Soho House de pe Dean Street este celebră prin oamenii pe care i-a găzduit, dar mai ales prin vechime: a fost ridicată în 1732, în stil georgian, fiind una dintre cele mai vechi case („townhouses“ le numesc britanicii) din Westminster. Am pășit aproape pe vârfuri pe podeaua care scârțâia și abia am surprins cu coada ochilor: în stânga, salonul elegant care își păstra aerul de început de secol XX și șemineul impunător de marmură albă; în dreapta, un mural maritim imens, realizat de artistul John Devoto în secolul XVIII. Am coborât pe scările de lemn, vopsite cu un verde-albăstrui mat, și am ajuns în sala de cinema. Cele aproape 50 de fotolii imense de catifea maro-roșcat, luminate fiecare cu câte o veioză art-deco, așteptau în tăcere. Din spatele sălii, ecranul era privit în ochi de o bibliotecă cu cărți vechi – o imagine completă a relației dintre cele două arte, o bulă (aproape) perfectă pentru un jurnalist cultural, o definiție ideală a ceea ce înseamnă ecranizarea. Sala era goală, și abia către începutul proiecției au mai venit alți patru oameni, colegi jurnaliști din Europa. Luminile s-au stins și prima imagine a fost cea dintr-o tipografie. Așa a început „Peaky Blinders: The Immortal Man“. Iată cum o lume pe care o simt în fiecare zi cum dispare din România o recuperam în nici două zile la Londra, bucată cu bucată.
După ce luminile s-au aprins, am continuat să simt mirosul de pământ reavăn, proaspăt săpat, în groapa căruia Tommy ar fi trebuit să zacă din ultimul episod al sezonului 2. Am continuat să aud cântecul de final – un ritm sacadat, funerar, care îți apasă pe fiecare respirație, însoțit de o voce înaltă, ascuțită, ca o coală de hârtie. Am continuat să urmez, în minte, vagonul de căruță, și să îi aud lemnul trosnind în flăcări. Am continuat să simt înfrigurarea unei case bântuite și să rămân cu greutatea întrebării dacă dincolo de moarte sufletul își găsește pacea. Toate au rămas și acum, la fel ca versul lui Nichita Stănescu: „Niciodată n-am să-nvăț că el a murit“.
Am ieșit la lumina prezentului și timpul părea că se scurge în slow motion. Încercam să îmi recalibrez ceasul din minte căci urma Interviul. Am coborât din Soho către Trafalgar Square, însă filtrul istoriei nu mai funcționa. Știam că umbra lui Tommy Shelby și a bandei sale nu se va mai arăta niciodată după vreun perete de cărămidă. Drumul către locația unde avea să se țină evenimentul pentru care am fost invitată la Londra devenise un soi de cărare pavată cu pietre galbene – nu eram cu siguranță în Kansas, dar nici măcar în Birminghamul anului 1940. Am ajuns în fața hotelului-monument, inaugurat în 1885. Aveam toate întrebările din lume în minte, mai puțin cele deja pregătite. La etajul 2 am așteptat într-una dintre camerele-birou ale echipei Netflix. Abia atunci aveam să aflu că aceea a fost o zi dedicată presei scrise în print, organizată cu mult timp înaintea celorlalte interviuri din turneul de promovare – eu, singura din România.
Se încarcă comentariile...
