Războiul de independenţă: Cum au luptat românii şi erau să nu primească nimic!

Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau independenţa s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obţinerea în viitor a independenţei, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea ţării, ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane erau dovezi de independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sank Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Suzeranitatea faţă de Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

Între timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc întâlnirea secretă de la Reichstadt (Boemia), între Ţarul Rusiei şi împăratul Austro-Ungariei, între cei doi monarhi ajungându-se la un acord în privinţa declansării războiului, cu preţul unor anexiuni teritoriale (Bosnia şi Herţegovina urmau revină Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să reintre în componenţa Rusiei).

La 4/16 aprilie 1877, Kogălniceanu semnează o Convenţie cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României (şi dacă n-ar fi semnat, ruşii tot ar fi forţat trecerea), în condiţiile respectării integrităţii ţării. Pentru România, alegerea acestei soluţii n-a fost fără riscuri. Pentru că se renunţa astfel la garanţia celor şapte Mari Puteri europene, stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856. Rămânea doar garanţia Rusiei. 

Citeşte pe Historia.ro continuarea articolului