Interviu Ray Loriga:„Bătrâneţea este o slujbă bună“

Actul creator nu are nimic mistic, „inspiraţia“ este o „fabulaţie“ , iar scrisul înseamnă meşteşug, spune Ray Loriga. La ediţia din 2010 a Târgului de Carte Bookfest din Capitală a avut loc lansarea romanului „Căzuţi din cer“, de Ray Loriga.

În dialogul purtat la o terasă de lângă Pavilionul Romexpo, dincolo de imaginea consacrată a lui Ray Loriga, aceea de rebel sau „star rock" al literaturii europene, a ieşit la iveală o personalitate ancorată în actualitate, un artist cu temerile şi aşteptările omului obişnuit, un nonconformist îmblânzit de viaţa cotidiană.

Aş vrea să privim puţin înapoi, spre romanul „Eroi". În ultima pagină, citeam despre un adolescent înspăimântat de ce-i va aduce maturitatea. Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce credeţi că i-a adus, de fapt?

Deşi e bizar, i-a adus tot ceea ce el însuşi îşi imagina că-i va aduce. Mă refer la temerile lui, exprimate  în ultimul paragraf. A avut copiii, a avut un eşec în dragoste, a avut succes. I s-a întâmplat viaţa, cum s-ar spune. Privind înapoi, cred că eu ştiam deja ce i se va întâmpla. Poate tocmai de aceea am vrut să păstrez înăuntrul meu imaginea puştiului ideal, ca să-mi aduc aminte că el am fost eu. Probabil că, după atâţia ani, am înţeles că ce încercam să fac atunci a fost să iau o imagine a copilăriei şi să plăsmuiesc un personaj sau pe mine însumi în funcţie de ea.

Ca scriitor, ce descoperiri aţi făcut în cei aproape 20 de ani care au trecut de la apariţia acestui roman?

Sper că am învăţat multe de-a lungul timpului, că am devenit mai curios şi că mi-am îmbunătăţit meşteşugul. Trag nădejde  că acum sunt un scriitor mai bun.

Adică?

Scrisul este work in progress. Eu încerc să demitizez actul scrierii. Ştiu că pe mulţi îi surprinde, dar pentru mine scrisul este o slujbă care implică, precum oricare altă slujbă, simţuri şi sensibilităţi, idei şi abilităţi. Încerc să nu uit asta nicio zi.

„Trebuie să lucrezi întruna"

Cum scrieţi, de fapt?

Cum spuneam, din punctul meu de vedere scrisul n-are nimic mistic sau ritualic. Iau literatura ca pe o slujbă. Mă trezesc dimineaţa, îmi beau cafeaua şi mă apuc de lucru. Scriu întâi puţin, fac nişte notiţe, ca să intru într-o anumită stare. Şi scriu în fiecare zi, cam 8-9 ore. Nu mai ştiu ce romancier american povestea că, de fapt, îi ia 9 ore pe zi să se convingă că este scriitor şi că trebuie să scrie, că poate să scrie că trebuie să scrie în ziua respectivă. Şi mie îmi ia mult să-mi recapăt încrederea. Chiar şi după toţi anii aceştia, după 9 volume publicate şi după ceva succes, îmi este greu să-mi reclădesc încrederea în mine însumi zi de zi.

Deci ceea ce se numeşte „inspiraţie"  este.. o fabulaţie.

Da. „Inspiraţia" e doar un impuls pe care înveţi să-l aştepţi. În ce mă priveşte, eu văd lucrurile astfel: îţi repeţi propriul cântec până reuşeşti să-l cânţi bine. Nimic nu se iveşte aşa, din senin. Pur şi simplu trebuie să lucrezi întruna. Uneori eşti nefericit, alteori parcă vânezi ceva şi ratezi ţinta şi uneori o nimereşti.

Când ştiţi c-aţi nimerit-o?

Simt pur şi simplu. Uneori ai dispoziţie şi te laşi dus de ritm, alteori nu merge deloc. Uneori e ca şi cum ai cânta la un instrument şi ai rata anumite note de pe partitură. La sfârşit, te aduni, tragi linie şi te gândeşti dacă a fost bine şi ce n-a fost bine.

Sunteţi un scriitor care stă sub influenţa unor modele?

Într-un fel. Întotdeauna te uiţi la luminile care strălucesc în depărtare. Alegi un scriitor pe urmele căruia încerci să calci. E un lucru firesc, se întâmplă de la sine. Cred că toţi facem asta. Ca să-ţi găseşti propria ta voce, trebuie să asculţi vocile altora.

Şi ce voci aţi ascultat?

O groază. Marile voci - Kafka, Dostoievski, Tolstoi, Stendhal, Kerouac, Beckett. Priveşti  spre cei mari cu umilinţa care vine din conştientizarea faptului că tu nu vei ajunge atât de sus niciodată.

Când priviţi în urmă, la propriile cărţi, care vi se pare cea mai bună?

Dacă ar trebui să aleg una singură, aş merge pe „Tokio ya no nos quiere", din 1999.

Un volum care n-a fost tradus în română.

Nu.

De ce această alegere?

Cartea  este un mix de science-fiction şi de literatură de călătorie. Este povestea unui individ care vinde o pilulă ce poate şterge memoria omului. E mai mult decât un dealer şi jumătate din el este un fel de preot, căci poate şterge ce anume doreşte din memorie. Oamenii îi spun că nu mai vor să-şi amintească. Poate fi vorba despre crime, despre poveşti de dragoste şi despre multe altele. Este o carte cu o dimensiune psihologică importantă şi-mi place foarte mult.

De ce e cea mai bună?

Habar n-am. Poate că ideea în sine a fost mai bună şi am reuşit să leg cuvintele. Câteodată ideea în sine e mai bună, iar scrisul e aşa şi aşa şi alteori e invers. În cazul meu, ideea a fost foarte bună şi mi-a şi ieşit povestea. Am simţit că totul s-a adunat şi a mers, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna.

„Mă pun în postura de cititor"

Au fost multe momente, de-a lungul anilor, când aţi simţit că nu merge?

Da. Foarte multe. Scrisul este o slujbă ca oricare alta, cum am spus. Reuşeşti şi eşuezi. La sfârşit, simţi că ai dat lovitura sau nu. Uneori simţi că ţi-au ieşit, fără să ştii cum, nişte scene foarte bune. Şi poate că, în timp, deprinzi un anumit meşteşug. Şi eşti în stare să te întorci la ce n-ai reuşit.

Dar cititorul? Pentru ce fel de cititor scrieţi?

Când scriu,  în mintea mea nu se conturează un cititor anume. E adevărat, mă gândesc la prieteni şi la oameni care-mi sunt foarte apropiaţi. Ştiu că am cititori într-un număr considerabil de ţări, poate mulţi adolescenţi, dar nu scriu pentru un anume tip. Mai întâi,  mă pun eu însumi în postura de cititor vreau ca ce scriu să-l mulţumească pe Loriga cititorul. Apoi, am prieteni care sunt foarte buni cititori, în care pot avea încredere. Însă de câte ori intru în contact cu cititori, cum se întâmplă aici, la Bucureşti, sunt uimit de reacţiile pe care le primesc. Dar nu am în minte un model ideal.

De ce au atât succes cărţile dumneavoastră?

Poate pentru că încântă cititorii care, în adâncul sufletului, au rămas puşti. Iată ce cred. Şi mai e un lucru: sunt deschis, în literatura mea, faţă de realitatea înconjurătoare, faţă de ce se întâmplă în jurul meu. Odată ce-mi plac puştii din poveste, pot urma soarele, oriunde s-ar îndrepta el. Iar de la cititori nu vreau decât să se lase duşi de val. Astfel stau lucrurile.

Înţeleg că, atunci când începeţi lucrul la o carte, nu ştiţi ce va rezulta.

Cam aşa ceva. Am câteva idei. Fiind şi scenarist, urmez întotdeauna sfaturile polonezului care a scris scenariul filmului „Taxi Driver". Cred că, şi în cazul scrisului, este vorba despre cele trei puncte nodale ale unui cort: o bază, un stâlp rezistent în mijloc, în jurul căruia încerci să ridici construcţia propriu-zisă. Am o idee despre ce se întâmplă în poveste şi cum se va sfârşi. Dar fireşte că, în timp ce lucrez la carte, totul se poate schimba.

„Nu sunt aşa de interesant"

Ca scriitor, ce vă interesează cel mai mult?

Sincer? Să-mi păstrez slujba. În vremurile noastre, în care atâţia oameni nu mai au de lucru, nu mi-aş permite să rămân fără.  Vreau să continui să fac ce-mi place la acelaşi nivel, să am acelaşi succes. N-aş vrea să-mi schimb slujba, să fiu obligat s-o fac.Îmi doresc doar să mai fiu în stare să scriu şi să existe cititori dispuşi să-mi citească cărţile.

N-aţi fost niciodată tentat să renunţaţi?

Nu. Frustrări legate de cărţile mele am avut de foarte multe ori, dar nu m-am gândit niciodată să mă las. Ştiam că nu pot face altceva. Cu cât trec anii şi îmbătrâneşti, te întrebi: „Dacă am reuşit să ajung până aici, de ce să mă las acum?" Aşa că mergi mai departe.

Cum arată viaţa dvs. de scriitor în prezent?

Înainte călătoream mult, dar acum am copii. Nu pot lipsi de acasă tot timpul. Vreau să stau cu ei şi să-i văd crescând sub ochii mei. Cred că au nevoie de mine, cel puţin acum. Şi eu am nevoie de ei. Mai nou, aleg să merg în locuri mai aproape de casă. Şi s-a strâns ceva oboseală, am cam îmbătrânit. Nu-mi place să-mi promovez cărţile, ceea ce fac aici, la târgul de carte la Bucureşti. Dar îmi place să intru în contact cu cititori şi cu cei din edituri. Deci, iată, o latură pozitivă şi una negativă. Şi îmi place şi Bucureştiul. Aşa cum îmi place Madridul, oraşul în care locuiesc, sau New Yorkul, în care am locuit şapte ani, înainte de a mă întoarce la Madrid. Îmi mai plac Tokyo şi multe alte oraşe şi orăşele.

Când vă uitaţi în oglindă, ce vedeţi?

Un om bătrân. Noroc că nu prea mă mai uit în oglindă! Poate că în tinereţe eram mai narcisist. Dar am îmbătrânit şi m-am înţelepţit, ceea ce uneori mă surprinde şi pe mine însumi.

Dacă vi s-ar cere să vă faceţi un autoportret în câteva rânduri?

Habar n-am ce aş scrie. Probabil aş vorbi despre mine ca scriitor şi despre toţi oameni în care trăiesc eu şi care trăiesc în mine. N-aş vrea să vorbesc despre mine, de fapt, că nu sunt aşa de interesant.  Sunt un tip care scrie mai departe şi merge mai departe.

Loriga scriitorul e acelaşi cu Loriga omul?

De fapt, nu... Când sunt cu familia, cu copiii, n-am nicio legătură cu Loriga scriitorul. Şi n-am nici când îmi promovez cărţile. Sunt scriitor numai când scriu! Aşa e viaţa mea, aşa sunt eu.

Care sunt astăzi avantajele şi dezavantajele profesiei pe care o practicaţi?

Sunt o mulţime de avantaje. Poţi fi scriitor şi dacă eşti la închisoare, nu? N-ai nevoie de mare lucru. E la liber, nu?  Totul este să-ţi cunoşti limitele, talentul, educaţia. Cât despre dezavantaje, eu nu prea le  văd.  Scrisul este un mijloc destul de cinstit de a-ţi câştiga existenţa.

Viitorul cum vi-l închipuiţi?

Am un sentiment plăcut când mă imaginez ca scriitor bătrân. E o imagine plauzibilă. Dacă aş fi fotbalist, ar fi trist, pentru că n-aş mai putea să joc. Voi continua să scriu, poate chiar şi poezie, cine ştie? Dar bătrâneţea e o slujbă bună. Nu mă sperie, n-am nicio problemă cu ea. Nu e o slujbă ca oricare alta. Căci unele profesii au anii lor de glorie, după care urmează plictiseala şi decăderea. Mă linişteşte gândul că mai am o şansă să-mi perfecţionez meşteşugul, să simt înlăuntrul meu că devin mai bun.

Acum lucraţi la vreo carte?

Da, la un roman.

Despre ce e vorba?

Sunt superstiţios şi nu vorbesc despre o carte decât după ce am terminat-o.

Curiozitate, ambiţie şi imaginaţie

Ray Loriga este unul dintre cei opt scriitori spanioli care au participat la ediţia din 2010 a Târgului de Carte Bookfest, la care Spania a fost invitată de onoare.

Originar din Madrid şi în vârstă de 43 de ani, Ray Loriga se bucură de o reală popularitate printre scriitorii europeni încă de la debutul din anul 1992, când a câştigat recunoaşterea criticilor literari şi a cucerit cititorii. llConsacrarea a urmat un an mai târziu, când a apărut romanul „Eroi", care contura imaginea adolescentului universal, dominat de impulsuri de nonconformism şi revoltă. Volumul a apărut în limba română, la Editura Curtea Veche, care anul acesta a publicat şi „Căzuţi din cer", road-romanul transpus pe peliculă chiar de autorul lui în anul 1997.

De aproape două decenii, Ray Loriga îşi împarte timpul între literatură şi scenaristică. Crescut în spiritul beat împrumutat din spaţiul american de gruparea madrilenă La Movida, din care făcea parte şi regizorul Pedro Almodóvar (prieten şi colaborator), Ray Loriga şi-a consolidat, de-a lungul timpului, statutul de „star rock" al literaturii. După şapte ani petrecuţi la New York, după ce a regizat producţii cinematografice şi ecranizări ale propriilor cărţi, scriitorul s-a întors la Madrid şi continuă să scrie literatură, profesie la care nu a fost tentat să renunţe niciodată. După cum el însuşi mărturiseşte, acum nu mai călătoreşte ca odinioară, fiindcă vrea să-şi vadă copiii crescând. În rest, duce o existenţă obişnuită, scrie multe ore în fiecare zi şi crede că unul dintre atuurile sale rămâne curiozitatea faţă de ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare.