Prietenul meu, Gioni

Deşi ne-am împrietenit târziu, abia după 1989, am apucat să profit totuşi de disponibilitatea lui Gioni Răducanu. Cu o seară înainte de a-mi fi parvenit vestea morţii lui Gioni Răducanu, mă aflam într-un loc legat, de multă vreme, de persoana lui. E vorba de celebra Place de Tertre de pe colina Montmartre din Paris.

Gioni şi-a petrecut multe veri aici, cântând la bas, cum îşi alinta el unul din instrumentele preferate, sau la pian, în restaurantul „Au cadet de Gascogne", pe o latură a pieţei în care zeci de pictori amatori îşi expun de când lumea operele înduioşător de naive şi sunt gata în orice clipă să le facă portretul, rareori asemănător, turiştilor veniţi de pretutindeni.

Mi-a povestit cu neascunsă încântare, când l-am invitat la emisiunea pe care o aveam acum un deceniu la Pro TV, „Profesiunea mea, cultura", boema lui pariziană. Unul din primele mele drumuri, după ce m-am stabilit la Paris, a fost în Place de Tertre. I-am telefonat lui Gioni şi l-am rugat să-mi spună încă o dată povestea. Nu bănuiam că telefonul va deveni un fel de ritual. De atunci încoace l-am sunat mai de fiecare dată când, şi asta se întâmpla foarte des, mă duceam în Place de Tertre la „Au cadet du Gascogne". „Pui sare pe rană!", îmi spunea Gioni la telefon, tot de fiecare dată. Expresia se datora, desigur, locului, pe care îl iubea şi faptului că nu putea da curs invitaţiei. Vârsta şi boala îl siliseră la un anume sedentarism, pe el, care înainte nu pregetase niciodată să cutreiere ţara şi lumea. Deşi ne-am împrietenit târziu, abia după 1989, am apucat să profit totuşi de disponibilitatea lui.

Pianul învelit în şaluri de lână

Nu cred că sunt în stare să-mi amintesc toate împrejurările în care l-am întâlnit sau l-am invitat pe Gioni. Nici măcar când am fost prima oară în garsoniera lui din Banu Manta şi mi-a spus istoria pianului, între ciocănelele căruia pusese şaluri de lână ca să nu-şi deranjeze vecinii de bloc când cânta, adică mai tot timpul. Pianul aparţinuse Uniunii Compozitorilor şi era cel mai bun dintre cele trei pe care instituţia le poseda. „Ţi-l dăruiesc pe oricare dintre celelalte două, dar nu pe ăsta", îl prevenise preşedintele Ion Dumitrescu. Dar Gioni pe ăsta pusese ochii. I-a chemat pe şest pe ţiganii din Piaţa Amzei (toţi îi ştiam, pe vremuri, cu sforile lor groase, aruncate peste umăr, cu care cărau orice mobilă) şi i-a pus să încarce pianul şi să-l urce la etajul şase. Zis şi făcut! Odată treaba gata, ţiganul şef l-a trimis pe un puştan să cumpere pâine, brânză, salam şi, fireşte, băutură. Gioni a dat să-i plătească, dar ţiganul i-a spus că e trataţia lui şi că n-are decât pretenţia ca, pentru transport, Gioni să-i cânte la pian piesele lui Bach pentru un singur deget compuse pentru Anamaria.

„Fiindcă nu-mi plac proştii"

La Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun, la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor, Gioni a venit de câte ori l-am invitat. Puţini vor mai fi ştiind astăzi că Gioni Răducanu a fost membru al Partidului Alianţei Civice, ca şi Aurel Stroe, alt mare muzician, ca şi Neagu Djuvara, Şt. Aug. Doinaş, Alexandru Paleologu sau Ştefan Radof, dintre scriitori. În conferinţa de presă în care l-a prezentat pe noul membru, la întrebarea unui ziarist despre ce l-a făcut să se înscrie în PAC şi nu în cutare impozant partid, a răspuns, în felul lui spontan şi franc: „Fiindcă nu-mi plac proştii". Am fost împreună la Iaşi, în campanie electorală, a cântat, cu paltonul pe umeri, în sala neîncălzită a Casei de Cultură şi a alergat după mine prin oraş, neobosit, cum era pe atunci.

Cea mai emoţionantă amintire cu Gioni rămâne aceea de la Tescani, când a cântat la pianul lui George Enescu. Prietenii mei de la Oneşti, la ale căror „Zile ale Culturii Călinesciene" participasem anual de prin 1973, ţinuseră să-mi serbeze o aniversare considerată, nu ştiu de ce, rotundă şi mă rugaseră să fac tot posibilul să-l aduc pe Gioni.  El, ca de obicei, n-a ezitat nicio clipă. Doamne, ce recital de jazz ne-a oferit, ce geniale improvizaţii a plimbat pe claviatura pianului lui Enescu! Cât voi trăi îi voi rămâne recunoscător  prietenului meu Gioni, aflat, în acea seară de la sfârşitul lui noiembrie 1999, în cea mai mare formă, deşi era obligat să-şi facă de câteva ori pe zi injecţiile cu insulină.

Am fost zilele trecute în Place de Tertre şi primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-i dau un telefon lui Gioni. Mă obişnuiesc greu cu ideea că un om atât de viu poate să nu mai fie.

"Cea mai emoţionantă amintire cu Gioni rămâne aceea de la Tescani, când a cântat la pianul lui George Enescu."