Povești din prima zi de școală cu Grigorescu, Luchian, Vlahuță și Cella Delavrancea. De ce spunea Caragiale că a terminat doar patru clase

0
0

Marii artiști ai României și-au dezvăluit ochilor pricepuți, încă din primii ani de școală, talentul. Ce destin ar fi avut Vlahuță dacă n-ar fi fost atât de curajos încât să își trimită scrierile către „Convorbiri literare“ încă din clasa a II-a, Caragiale dacă n-ar fi primit lecția muncii și a modestiei de la profesorul Drăgoșescu sau Ștefan Luchian dacă n-ar fi primit în dar un set de acuarele?

Jocuri în pauză, la școală. FOTO: Library of Congress
Jocuri în pauză, la școală. FOTO: Library of Congress

Nicolae Grigorescu, pictorul autodidact

Marele pictor Nicolae Grigorescu a învățat să scrie și să citească de la mama sa, Ruxanda, și întrucât situația materială era una precară, nu a fost dat la școală. Oricum, la vremea respectivă, școlile erau puține la număr, iar în mahalaua Cărămidarilor nu se afla niciuna. Timp de doi ani, împreună cu alți băieți de seama sa, Grigorescu va urma o școală în aer liber al cărei învățător era dascălul bisericii Sf. Gheorghe. Așezat turcește pe o rogojină sau când apuca un colț de bancă, încerca să silabisească ori să socotească folosindu-se de niște mătănii de chihlimbar. Lucrul acesta nu l-a împiedicat ca peste ani să recupereze timpul pierdut, să citească și să aibă în biblioteca sa peste 600 de volume, printre care se întâlneau scrierile lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Caragiale, Dante, Virgiliu, Esop, Aristofan, Cervantes, Rabelais, La Fontaine, Corneille etc.

Tânărul Grigorescu. FOTO: Wikipedia
Tânărul Grigorescu. FOTO: Wikipedia

La vârsta de 10 ani va intra ucenic la iconarul și portretistul de origine cehă Anton Chladek. Bătrânul artist, fost profesor de desen la școala din Pitar Moș, locuia în același cartier în care se mutase Grigorescu, în 1843, cu mama și frații săi, mahalaua Cărămidarilor din București. Relația dintre maestru și ucenic a fost considerată de biografi ca fiind una neplăcută – Grigorescu îl considera pe Chladek „un om sucit“, care nu accepta să fie privit în timp ce picta și îl punea pe tânărul ucenic să măture atelierul sau să legene copilul. „Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el; eram atunci în culmea fericirii, îmi vorbea blând, îmi arăta cum să fac sfinții și eu îi sorbeam cuvintele și mă uitam la el ca la un Dumnezeu“. După doi ani de ucenicie, în 1850, Nicolae Grigorescu va părăsi atelierul iconarului Chladek, însă acesta va continua să se intereseze de progresele fostului elev și chiar se va bucura de succesul pe care Grigorescu îl va avea la expoziția din 1873. Tânărul artist de numai 12 ani era pregătit pentru o meserie care îi va asigura traiul. „După 2 ani m-am întors acasă și am început să fac singur iconițe“.

Vlahuță, elevul eminent, iubitor de scrieri eminesciene

Scriitorul Alexandru Vlahuță a fost un copil bolnăvicios, care a suferit de friguri și dureri de cap și își petrecea timpul mai mult în casă, stând zile întregi la fereastră. Școala primară a urmat-o la Bârlad. Avea numărul matricol 76, iar la examenul pentru trecerea în semestrul al doilea obține calificativul „eminent“. S-a întâmplat ca unul dintre colegii de clasă, elevul Cambur Mihai, să-i servească drept model pentru cunoscuta schiță „Mogîldea“.

În gimnaziu, Vlahuță a descoperit poezia lui Eminescu și a istorisit, în lucrarea „Amintiri despre Eminescu“, că atunci a citit primele poezii și nuvela „Sărmanul Dionis“: „Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admirație estatică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme!“.

În 1891, când se reîntâlnește cu fostul său coleg Paul Bujor, va fi extrem de emoționat amintindu-și de noaptea în care a citit „Sărmanul Dionis“, când era prin clasa a III-a. „Știți cum ne opream la fiecare frază, la fiecare epitet ce ne surprindea prin noutatea lui și cu ce foc simțeam și admiram frumusețile acelea“. Și pentru că era un mare admirator al poetului, elevul Alexandru Vlahuță de la Liceul din Bârlad trimite primele sale lucrări „Convorbirilor literare“, revista care era legată de numele lui Eminescu. Prima încercare nu a fost un succes, dar a perseverat, și la scurt timp a urmat debutul: „Când eram în clasa a șaptea liceală, d-l Iacob Negruzzi mi-a publicat în Convorbiri literare o poezie și mi-a scris o scrisoare – prima încurajare și una din cele mai plăcute amintiri din viața mea literară“.

I.L. Caragiale, absolvent la „școala lumii“

Ion Luca Caragiale a studiat primul an de școală în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, învățător fiindu-i chiar dascălul: „... mi-am făcut instrucțiunea cu slovă popească, în curtea bisericii Sfântul Gheorghe; am tocat la biserică și am tras clopotele cu dragoste. Prima slovă care am învățat-o a fost cu dascălul de la biserica Sfântul Gheorghe“. Clasa a doua (1860-1861) a urmat-o la Școala domnească nr. 1 din Ploiești. Caragiale va studia aritmetică, citire, caligrafie, catehismul moral, geografia Principatelor și reușeşte să obțină premiu, terminând al treilea.

I.L. Caragiale în tinerețe. FOTO: Wikipedia
I.L. Caragiale în tinerețe. FOTO: Wikipedia

În anul următor, profesor îi va fi Bazil Drăgoșescu, cel care își va încuraja elevul să compună. Caragiale își va aminti, peste ani, de vizita oficială pe care o făcuse Alexandru Ioan Cuza, în 1862, la Ploiești și cum a intrat în clasa lui Bazil Drăgoșescu. Emoționat, profesorul va ține o cuvântare la sfârșitul căreia toți cei prezenți s-au ridicat în picioare deoarece „... nimeni nu mai putea sta jos, prea se ridicaseră sufletele“. Totodată, Caragiale își amintea cu nostalgie cum încerca profesorul Drăgoșescu să le insufle elevilor dragostea pentru învățătură prin evocarea timpurilor când școala era mult mai greu de urmat – „Învățați, măi băieți, că părinții voștri vă dă lumânare seara. Unde era asta pe vremea mea?“.

În arhiva Liceului „Petru și Pavel“ din Ploiești au fost descoperite matricolele care dovedesc că Ion Luca Caragiale absolvise și gimnaziul. Renumitul scriitor avea obiceiul să-și inducă prietenii în eroare spunându-le că ar fi fost absolvent doar al cursului primar, alegând să fie văzut ca un autodidact ce urmase numai învățământul primar, decât un autodidact cu studiile liceale întrerupte. Odată, la un banchet politic, Caragiale afirmase: „Nu am, domnilor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. Și să vă spun de ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de-aci încolo se îngroașe lucrurile, mi-am zis: Mai bine la școala lumii, unde nu sunt stabilite examene... și m-am strecurat așa de bine că mie omul acesta (n.r. – Take Ionescu) îmi face onoarea și-mi dă mâna...“.

Cella Delavrancea, sclipitoarea pianistă

Pianista și scriitoarea Cella Dellavrancea a avut o guvernantă franceză, M-lle Louise, a cărei sosire în familia Delavrancea a fost relatată savuros. Într-o dimineață de mai, tânăra apare în curte și le întreabă pe cele trei surori aflate sub cireș dacă este acasă doamna Delavrancea. „Am înghițit sâmburele și i-am răspuns politicos, în limba ei, că este la școală. Surâsul ei mă încântase și când a spus că dorește să fie guvernanta noastră, bucuroasă pentru că știam franțuzește, m-am cățărat în pom și i-am aruncat în poală cele mai frumoase cireșe. Când a sosit mama, noi ședeam pe trepte cu tânăra nou-venită, povesteam și ascultam, alternativ“.

Talentata Cella. FOTO: mnlr.ro
Talentata Cella. FOTO: mnlr.ro

De la 8 la 14 ani, Cella Delavrancea a urmat învățământul pensionului Miller-Verghy. La această școală, cursurile erau ținute de variate personalități, Barbu Delavrancea vorbea despre artă și poezia populară, Alexandru Vlahuță despre limba română. La gimnastică îl avea profesor pe domnul Moceanu, un fost acrobat și una dintre celebritățile circului german. Cella Delavrancea însă excela la pian. „Din generația mea, eu străluceam la pian. Mama îmi formase gustul expresiei, fiind o remarcabilă pianistă, eleva preferată a maestrului Eduard Wachmann. La 11 ani am devenit eleva lui. Dădea o profundă și nobilă atenție la text. Îi rămân recunoscătoare, pentru că de la el am învățat să-mi urmăresc vibrațiile unui sunet, să-mi făuresc tușeul, acea atingere pe clape pornind din misterul sugestiilor cerebrale, concretizat în straturi infinitezimale de tremur sonor, rotând în sclipirea armonicelor“.

Ștefan Luchian, poet al coloritului

Pictorul Ștefan Luchian își va dezvălui atracția pentru desen și culoare încă din școala primară. „Eram un pîrci, mă dase de curând la școală. O mătușă, la un Paști, mi-a adus o stea cu acuarele – d-acelea proaste. Mama își bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am așezat sub temei la un perete și dă-i, dă-i. Îmi pusesem în gând să fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, și era o urâtă! Biata mama, ce mai întindea cu noi... De atunci a început pictura“.

Tânărul Luchian, în atelier. FOTO: Wikipedia
Tânărul Luchian, în atelier. FOTO: Wikipedia

La Liceul Sf. Sava din București, Luchian nu a fost prea sârguincios la carte, dar la desen nu îl întrecea nimeni. „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani: atâta era tariful“. Mai târziu, pictorul mărturisea că s-a apucat de pictură deoarece nu i-a plăcut cartea. Ștefan Luchian a fost unul dintre artiștii cei mai cultivați și cu siguranță respectiva afirmație era spusă cu tentă de glumă. La 17 ani și jumătate va fi admis la Școala de Belle Arte. Luchian era fascinat de măiestria lui Nicolae Grigorescu – la 14 ani îi văzuse expoziția de la Stavropoleos și atunci a simțit mai puternică dorința de a se face pictor.

Clara Haskil, copilul-minune

Primele lecții de pian, Clara Haskil le primește de la mama sa, Bertha. Muzicianul Dumitru Georgescu-Kiriac o va asculta pe Clara Haskil cântând și impresionat de talentul copilei o va prezenta lui George Stephănescu, profesor la Conservatorul din București. Surprins de calitățile pianistei, se decide ca din toamna anului 1901, Clara Haskil să fie admisă la Conservator, la clasa doamnei Zenide. Din păcate, această profesoară nu crede în copii-minune și îi dă Clarei tot felul de exerciții ce o plictisesc pe fetița care abia aștepta să se așeze la pian. Era necesar să execute tot felul de game, exerciții, și atunci când i se dădea voie să cânte o lucrare i se cerea să cânte separat cu fiecare mână, să descompună lucrarea. Micuța pianistă nu înțelege de ce trebuie să interpreteze într-o asemenea manieră. „De ce să cânt cu fiecare mână pe rând, când pot să cânt cu amândouă deodată?“.

Clara Haskil la vârsta de 7 ani. FOTO: Jérôme Spycket, "Clara Haskil"
Clara Haskil la vârsta de 7 ani. FOTO: Jérôme Spycket, "Clara Haskil"

La sfârșitul primului an, fratele mamei, unchiul Avram Moscona, sosește de la Viena și, fascinat de talentul nepoatei sale, își dorește să o ia cu el pentru a o sprijini să urmeze adevărate studii muzicale. Bertha Haskil nu este de acord cu dorința fratelui său de a duce o fetiță slăbuță, în vârstă de șase ani, la Viena, departe de familie. Uluit de talentul acestei fenomenale pianiste, dirijorul Dinicu obține pentru Clara Haskil o bursă din fondurile Ministerului Instrucțiunii Publice, pentru a-i oferi posibilitatea să studieze la Viena.

În anul 1902, Clara Haskil ajunge la Viena împreună cu Avram Moscona. Unchiul o va prezenta somităților din lumea muzicală, iar celebrul profesor Anton Door va fi atât de impresionat de Clara încât va scrie câteva rânduri pentru Neue Freie Press, ce vor fi publicate în rubrica de noutăți muzicale. „Zilele trecute a venit la mine un doctor din România ținând de mână o fetiță în vârstă de 7 ani, a cărei mamă este văduvă. Acest copil este o minune: n-a urmat niciodată o adevărată instrucțiune muzicală, dar nici nu era nevoie, de vreme ce poate reda din memorie, fără greșeală, cu mânuțele ei de copil, tot ce i se cântă; mai mult încă, poate s-o facă în orice tonalitate. I-am pus în față o sonată ușoară de Beethoven; a descifrat-o perfect, fără să ezite măcar o secundă. Ne aflăm fără îndoială în fața unei enigme: o asemenea maturitate într-o minte de copil este într-adevăr tulburătoare“.

George Georgescu, elevul-profesor

Compozitorul și dirijorul George Georgescu cânta la vioară când alți elevi învățau. Talentul de compozitor își făcuse apariția în clasa a II-a gimnazială când a scris un vals pe un caiet de matematică, lucru ce l-a indignat pe respectivul profesor. În schimb, Ștefan Nanulescu, profesorul de muzică, a fost încântat de creația muzicală și a cerut să fie interpretată de corul liceului, dându-i voie compozitorului să-și dirijeze lucrarea. Nanulescu descoperise talentul lui Georgescu datorită indiscreției colegilor. George Georgescu s-a bucurat de simpatia colegilor încă din primele zile de la sosirea în gimnaziul „Ion Maiorescu“ din Giurgiu. Observând că la ora de muzică elevii nu se descurcă prea bine, își propune să-i ajute. Le va solfegia cântecul și cu răbdare trece pe la fiecare, până reușește să-i facă pe cât mai mulți să interpreteze corect. Profesorul de muzică va fi atât de surprins, astfel încât toți elevii vor primi nota zece. Aflând de rolul avut de Georgescu în transformarea elevilor, de multe ori, Nanulescu îl lăsa pe acesta să facă ora în locul lui deoarece el avea „nițică treabă la cancelarie cu domnul director“. Gogu, cum era alintat, își făcuse obiceiul să aducă la ore și vioara și studia cu elevii cântecele ce trebuiau învățate pentru lecție. Un fost coleg și prieten de mai târziu, Nicolae Lazăr, dezvăluia că „cele mai plăcute ore din anul acela erau cele făcute cu Gogu Georgescu“. De când se ocupa de corul școlii, acesta dobândise o amploare de care nu se bucurase până atunci. În corul respectiv intraseră și unii profesori, cântând sub conducerea tânărului elev, printre aceștia regăsindu-se chiar profesorul de muzică.

Studiile liceale și le va continua la Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galați. Și aici, majoritatea profesorilor erau îngăduitori cu acest elev talentat. „Dacă n-aș fi fost bun la muzică și nu m-ar fi pus profesorii să dirijez corul liceului, poate nici până azi n-aș fi terminat clasa I“, povestea cu umor, peste ani, muzicianul George Georgescu.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite