Povestea Teodorei de la Sihla, sfânta care a fost căsătorită

Pe 7 august, ortodocşii o sărbătoresc pe Sfânta Teodora de la Sihla, ale cărei moaşte se află într-o peşteră în judeţul Neamţ  FOTO ASCOR

A ales calea monahismului, a sihăstrit în munţi cu post şi rugăciune, iar păsările îi aduceau firimituri spre hrană întocmai cum corbii au făcut cândva pentru Sfântul Ilie Tesviteanul. Creştinii ortodocşi  serbează,  pe 7 august, o sfântă de legendă: Cuvioasa Teodora de la Sihla. Şi prea puţini îşi pun problema de ce trupul ei stă de peste un secol şi jumătate departe de locul care a sfinţit-o şi pe care l-a sfinţit.

Nu e întâmplător că pe 7 august, la doar o zi după sărbătoarea Schimbării la Faţă, Biserica Ortodoxă a ales să o prăznuiască pe Cuvioasa Teodora de la Sihla. 

După ani de nevoinţă duhovnicească, atunci când a fost găsită de călugării de la mănăstirea Sihăstria, tânăra care a vieţuit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea  era „ învăluită în lumină ca de foc”, întocmai cum apostolii l-au văzut pe Iisus pe Muntele Tabor. O marcă a sfinţeniei rareori manifestată pentru ochiul profan şi prea puţin înţeleasă de lumea modernă. 

Nu a avut copii

Din Sinaxar aflăm că Teodora s-a născut la mijlocul secolului al XVII-lea în satul Vânători – Neamţ, într-o familie de credincioşi moldoveni. Chiar dacă vocaţia ei religioasă era puternică, avându-l duhovnic pe cel care avea să devină Sfântul Ioan de la Râşca, Teodora nu a ales monahismul de la început şi a acceptat dorinţa familiei de a se căsători.

 În ciuda faptului că şi soţul era un om credincios, Dumnezeu nu le-a binecuvântat căsnicia cu copii, aşa că amândoi au hotărât să se dedice vieţii monahale. Teodora a plecat la Schitul Vărzăreşti din Vrancea, iar soţul ei la Schitul Poiana Mărului din Buzău, unde va deveni monahul Elefterie. 

Liniştea duhovnicească a Teodorei a fost întreruptă de invazia turcilor care au dat foc mănăstirii. Obştea s-a risipit, iar Teodora împreună cu stareţa Paisia a cărei fiică duhovnicească era, s-au refugiat în Munţii Vrancei. A urmat o perioadă de nevoinţă  - aflăm din Vieţile Sfinţilor – şi ulterior morţii stareţei a murit, Teodora s-a dus spre Munţii Neamţului şi pădurile sălbatice din zona Sihăstria – Sihla. 

Drumul spre sfinţenie

După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, stareţul locului a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. 

Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla. Acolo a sfătuit-o să rămână până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, "iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe". 

Din afară e greu de spus ce poate determina un om să accepte pustiul şi cum îşi poate găsi împlinirea sufletească stând numai în post şi rugăciune. Dar pentru Teodora asta a fost calea. Singurul om pe care l-a mai văzut o perioadă a fost duhovnicul, iar după ce acesta a murit, a sihăstrit fără să mai ştie nimeni nimic de ea. 

Stânca s-a crăpat la rugăciunea ei 

Pentru sârguinţa de care a dat dovadă, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni. Şi asta i-a fost curând de folos când turcii au invadat locurile ajungând până la peştera în care vieţuia.  Se spune că la rugăciunile Sfintei fundul peşterei s-a crăpat şi a adăpostit-o. Cuvioasa Teodora a rămas în continuare neştiută de lume, până aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, când a fost găsită de doi călugări de la Schitul Sihăstria. 

Călăuziţi de curiozitatea de a vedea unde se duc păsările care zburau cu firimituri de pâine luate în cioc de la mănăstire, călugării le-au urmărit şi au ajuns la peştera Cuvioasei. Nu ştiau că de fapt ajunseseră acolo ca urmare a rugăciunilor Teodorei care voia ca înainte de a părăsi această lume să primească ultima împărtăşanie. 

Când au intrat în peşteră, cei doi călugări au văzut-o pe sfântă cu mâinile ridicate în rugăciune, învăluită într-o lumină de foc. Deşi nu-i cunoscuse vreodată, Cuvioasa Teodora i-a chemat pe nume şi le-a cerut să-i aducă nişte haine să-şi acopere trupul şi să trimită un preot s-o împărtăşească.  

La scurt timp după ce a primit Sfintele Taine Cuvioasa Teodora a părăsit această lume. Faima ei s-a răspândit repede în satele Moldovei şi peştera de la Sihla a devenit  loc de pelerinaj.  În memoria ei, între anii 1725-1780, s-a ridicat Schitul Sihla cu o bisericuţă de lemn şi câteva chilii, având hramul „Schimbarea la Faţă”.

Vândută pe un pumn de arginţi   

Trupul Sfintei Teodora a rămas în peşteră până pe la 1828-1835, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului. 

A fost apoi mutată la noua biserică construită tot de Sturza în satul Miclăuşeni – Iaşi sporind faima locului prin mulţimea de credincioşi veniţi la închinare. 

În 1853 familia Sturza a convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti – cel puţin aşa sună formularea elegantă a Bisericii Ortodoxe Române care a canonizat-o pe Cuvioasa Teodora la 20 iunie 1992. În fapt, din varii motive, ne-am mai vândut o dată sufletul pentru un pumn de arginţi. 

Moaştele Sfintei Teodora se păstrează şi astăzi în peşterile de la Pecerska, doar că pe raclă numele ei e scrijelit cu caractere chirilice iar locul în care şi-a dobândit sfinţenia e trecut generic: Sfânta Teodora din Carpaţi.

Din fericire cele sfinte nu ţin loc de spaţiu şi timp, iar miracolele nu au criterii geo-politice, ci doar sufleteşti. De la Sihla, Miclăuşeni, Pecerska, Bucureşti sau Polul nord, cei ce se roagă cu credinţă primesc sprijin după neştiutele algoritmuri ale Cerului şi sfinţilor lui.