Un inocent suprimat prin tortură în beciurile Securităţii, pe 17 noiembrie 1985. Pentru a fi scris un jurnal intim. Lui Gheorghe Ursu încă nu i s-a făcut dreptate. Procesul abia a început. Va urma

Gheorghe Ursu a iubit tot ce era mai frumos în lumea aceasta şi a trăit cu o convingere fermă în crezurile sale, fie ele chiar schimbătoare ori efemere. C-aşa-i în viaţă. A fost un inginer constructor desăvârşit, care a luptat din răsputeri pentru ca Bucureştiul să nu devină o cursă de şoareci după cutremurul din 1977, un cunoscător fin al tuturor formelor pe care le ia arta lumească, scriitor şi poet cu un palmares ce-ar fi putut fi uriaş - în schimb a fost pierdut, şi un călător „fără personalitate“ - anume fără ifose, măcinat de o curiozitate năvalnică. În tinereţe, s-a convertit la idealurile comuniste pentru ca mai apoi să se lepede de ele şi să devină un disident aprig, cu vorbe grele şi fără gânduri ascunse. Gheorghe Ursu a iubit viaţa şi-a sfârşit ca un martir al propriilor credinţe, drepte, într-o lume fără Dumnezeu.

Gheorghe Ursu a fost unul dintre cei drepţi, într-o lume condusă de smintiţi şi de mişei. A gândit şi a lucrat cinstit. A ridicat candoarea la rang de lege universală. Chiar şi atunci când a greşit, a fost convins de puritatea sentimentelor sale, sigur pe justeţea acţiunilor sale. Nu pot fi arătaţi cu degetul cei sinceri cu ei înşişi. Aceia sunt cei fericiţi, ei, cei curaţi cu inima. Soarta lui Gheorghe Ursu este exemplul absolut pentru tot ceea ce e mai greşit şi revoltător într-un sistem fără scrupule, aservit minciunii, deprins cu practicile ascunderii prafului sub covor. Gheorghe Ursu nu a fost singur în revolta sa împotriva sistemului comunist, însă a fost suficient de categoric şi de critic încât să se dorească suprimarea sa. Iar regimul depravării politice şi morale a făcut saltul decisiv şi şi-a dus la bun sfârşit planul.

Gheorghe Ursu a scris peste 61 de caiete – peste 6.000 de pagini! – într-un jurnal intim completat cu rigurozitate începând cu vârsta de 18 ani. S-a oprit în septembrie 1985, când a fost arestat, iar jurnalul a fost confiscat de Securitate. Gheorghe Ursu a fost omorât, după două luni de tortură, pe 17 noiembrie. Vina sa a fost că a gândit liber, dincolo de scenariul scris de Partid. Din acel moment, Gheorghe Ursu, şi mai puţin opera sa rămasă în mare parte pierdută, a făcut să curgă multă cerneală – vreme de 25 de ani, nedreptatea uciderii inginerului Ursu a împânzit ziarele României de tranziţie. Procesul încă nu a fost soluţionat. Abia ce a început, după mai bine de două decenii. Va urma.

Un tânăr entuziast, cu faţa la Răsărit

Gheorghe Ursu s-a născut la Soroca, în Basarabia, într-o familie de medici chirurgi, Vasile din Galaţi şi Margareta din Măgura Ilvei,Bistriţa-Năsăud. În 1941, familia Ursu s-a mutat la Galaţi. Începuse războiul, România lupta cu Germania nazistă. Bunicii şi alţi zece membri ai familiei din partea mamei – toţi evrei – au fost deportaţi la Auschwitz. Nu s-au mai întors niciodată. Au fost ucişi. În următorii trei ani, Gheorghe Ursu s-a alăturat unui grup antinazist, unde i-a cunoscut pe Iordan Chimet şi Camil Baciu, prieteni scriitori care i-au rămas alături o viaţă. Sentimentele antinaziste făţişe l-au aruncat în tabăra celorlalţi, a comuniştilor. În vara lui 1944, cu două luni înainte ca România să întoarcă armele, Gheorghe Ursu s-a înscris în UTC. În acelaşi an a început să scrie în jurnalul său intim, pe care l-a completat zilnic, ca într-o enciclopedie universală personală, cu impresii, evenimente politice, culturale şi altfel. Un nărav mai rar întâlnit în literatura română sau de aiurea.

Foto: Autoportret al inginerului la tinereţe, 1948

În 1945, s-a mutat în Bucureşti, pentru a-şi continua studiile, la Facultatea de Construcţii a Politehnicii. Atunci, împreună cu prietenul Camil Baciu, a intrat oficial în rândurile partidului comunist. Tineri mânaţi de idealuri măreţe, de visuri de egalitate, de sânge înfierbântat de nedreptăţile războiului, ale sărăciei. De închipuiri, avea să afle mai târziu.

Leac pentru porniri revoluţionare

A participat la o singură campanie electorală: cea istorică, nefastă!, din noiembrie 1946. În paginile jurnalului său, înşiruie cu mult umor şi autoironie subtilă, cum s-a înfrigurat de emoţie la gândul că participă activ la „primele alegeri cu adevărat democratice din istoria României“. În acel noiembrie rece şi cenuşiu a străbătut pământul îngheţat bocnă din patru sate de pe raza Galaţiului. Misiune electorală: propagandă la ţară, pentru BPD – „Votaţi Soarele!“ – pentru a anihila eforturile „bandiţilor“ de istorici – între care „ţărăniştii erau cei mai ticăloşi“, căci îşi aleseseră, cu neobrăzare, drept simbol electoral, ochiul.

În satul Independenţa, a început să simtă febra electorală şi „inima să-mi bată-n piept a luptă; pe garduri şi pe copaci Ochiul manist veghea perfid“. Misiunea electorală a durat numai o zi. După închiderea urnelor de vot, după închiderea campaniei la care se înhămase cu atâta entuziasm, a deschis ochii. Un amic – şi-apoi încă alţii zâmbeau complice – se lăuda în gura mare cum a votat de patru ori. A aflat, mai târziu, cum tatăl său, care fusese preşedintele unei secţii de votare, „îşi îndeplinise sarcina de Partid“ în noaptea dinaintea votului: ştampilase câteva sute – „poate chiar peste o mie“ – de buletine de vot cu Soarele. Dimineaţa, înainte de deschiderea secţiei, le-a băgat în urnă şi a sigilat-o. Atât.

La câţiva ani după evenimente, Gheorghe Ursu a înţeles că procentajele contestate de partidele istorice – 66% BPD, 22% PNŢ şi 8% PNL – fuseseră, într-adevăr, un fals grosolan. Dar se lepădase demult de crezul comunist: fusese sancţionat de partid de nenumărate ori şi, în final, exclus. „Pentru că spunea tot ce-i trecea prin cap“, după cum îşi amintea Camil Baciu.

„Eu nu ies! Nu are voie să se prăbuşească“

După încheierea studiilor superioare, aşadar din 1950, până în 1985, a lucrat ca inginer constructor-proiectant şi şef de atelier la actualul ISLGC (Institutul de Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală). A îndrumat proiectarea unui număr enorm de construcţii civile, precum şi reabilitarea construcţiilor afectate de cutremurul din 1977 în Bucureşti şi în ţară. O meserie decentă, pentru un om la locul lui, cu familie, rezident al cartierului Drumul Taberei.

 
Foto: În vacanţă pe litoral, alături de cei doi copii ai săi, Andrei şi Olga, în 1960
 

Gheorghe Ursu avea specializări înalte în calcule antiseismice şi fundaţii pe teren fragil şi avea încredere în construcţiile sale. În timpul cutremurului din 1977, a trimis-o pe soţie afară din casă şi nu i-a zis decât atât: „Eu nu ies!“. Ştia că proiectase mii de clădiri rezidenţiale. Casa în care stătea era făcută de un coleg de-al său „la fel de deştept, la fel de competent ca mine, cu aceleaşi sisteme constructive“. Aşadar, era convins că „nu are voie să se prăbuşească“. Nu s-a prăbuşit. De altfel, niciuna dintre clădirile sale nu s-a prăbuşit la cutremur. La aflarea acestei veşti, Gheorghe Ursu a declarat că „pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit inginer. Sunt inginer constructor şi am o meserie nobilă“.

De altfel, în primul an după cutremur, relaţiile inginerului cu sistemul au început să devină din ce în ce mai aride. Ursu s-a opus planului nesăbuit, aproape diabolic, al „Paranoicului“ (n.r. – astfel îl numea pe Nicolae Ceauşescu) de a cosmetiza, fără consolidare, blocurile avariate de seism. A refuzat să semneze proiectele şi, în final, aprins de revoltă, a trimis o scrisoare postului de radio Europa Liberă, prin care acuza atitudinea criminală a autorităţilor de la Bucureşti. Securitatea s-a sesizat şi a început să îl urmărească îndeaproape.

«Am încercat şi noi în domeniul urbanismului să folosim maşinile, computerele, ca să ia ele nişte decizii în problemele foarte complexe. [...] Am făcut nişte calcule, au ieşit nişte chestiuni şi până la urmă am constatat că toată chestia este complet... fiindcă Ceauşescu decide fiecare lucru la noi, fiecare. El este singurul computer. Atunci ce folos că tu vii cu nişte chestii, când el trece pe-acolo într-o vizită de lucru, aclamat de 7.000 de oameni şi spune: „Aicea de ce-aţi făcut chestia asta...“» - Fragment din Jurnal

Anticomunistele

Pornirile sale anticomuniste se manifestau de fiecare dată când se ivea şansa. Cu apropiaţi ori în public. Uneori subtile, alteori mai puţin şlefuite. De pildă, în aprilie 1972, a scris un salut către Congresul Scriitorilor, în care realiza o scurtă istorie matematică a comunismului. Începea aşa: „Dragi tovarăşi, în 1948 am aflat cu toţii că 2x2=100. [...] În 1953, la moartea genialului învăţător, când ochii noştri nu se uscaseră încă de  lacrimi, am aflat, unii cu dezolare, alţii cu uşurare, că 2x2=84.“ Şi tot aşa, scade rezultatul, în 1956 – prima dată când au fost valori diferite, în funcţie de stat: România (46), Polonia (35) şi Ungaria (32) –, apoi în 1968, când a coborât dramatic, până la 12 în ţara noastră. Încheia, cum era de aşteptat, cu o idee instigatoare: „La sfârşitul acestei conferinţe, rezultatul înmulţirii lui 2 cu 2 să coboare, pentru întâia oară din 1948, sub 10! Înainte, tovarăşi, pentru 2x2=9!“. Încheia, aşadar, cu un toast pentru trezirea raţiunii, căci somnul, după cum avertizase pictorul Goya, născuse deja monştri.

Aşa înţelegea Gheorghe Ursu să îşi strige oful. Era, totuşi, un necaz mare. Dar găsise şi o soluţie, elaborată în „Visul“ eliberator, punctat în jurnal: cam de 15-18 ani, visa cum devine invizibil şi, înarmat cu un laser de buzunar, zboară cu viteza luminii la Kremlin, unde dă ordine să fie evacuate Polonia şi Cehoslovacia şi să fie publicat Soljeniţîn într-un milion de exemplare; apoi, îl vizitează pe Kim Ir Sen, „lichidat, fără discuţii“, urmat de Gaddafi, preşedintele Africii de Sud şi, în final, Ceauşescu. După cutremurul din ‘77, s-a schimbat traseul: „Prioritatea nr. 1 a devenit Ceauşescu. Deci, cum pun mâna pe invizibilitate şi pe laserul de buzunar, mă duc la el“.

«[...] Strigătul de alarmă al inginerilor, primarilor, geotehnicienilor: Veneţia se scufundă! (Acum, când scriu aceste rânduri, ştiu, dintr-o scurtă ştire din „Scânteia“, că Veneţia nu se mai scufundă...)» - Fragment din volumul „Europa mea“

Marea Călătorie a unui poet

Gheorghe Ursu a scris mult. A scris aproape cu înverşunare, despre tot ce mişca în jurul său. Însă, în timpul vieţii, nu i-a fost publicat decât un volum de poezii, „Mereu doi“, în 1970. Editura Albatros îi promisese şi publicarea volumului „Europa mea“, unde însemnase impresiile din călătoria sa prin 15  oraşe europene, în 36 de zile. În jurnal, nota cu voioşie, că „de când la Albatros mi s-a spus că-mi va apărea «Europa mea», am căpătat brusc conştiinţa de scriitor. Şi mi-am programat să scriu cărţi, asta fiind adevărata mea meserie, confirmată de Albatros“.

Numai că volumul avea să fie cenzurat, ţinut la sertar până în 1991. Marea Călătorie – cum o numise, „deşi această majusculizare e adesea folosită de poeţi şi filosofi spre a desemna Moartea“ – este, de fapt, o oglindă a spiritului său, mereu curios şi glumeţ, fără ifose şi sofisme, pasionat de pictură, arhitectură, muzică, teatru şi film, cu o plăcere copilărească să alcătuiască liste şi clasamente. Spera, după pensionare, să îşi transforme jurnalul în material publicabil – „o sursă inepuizabilă de cărţi, jurnal politic, muzical, erotic-sentimental“. Nu a fost să fie. Momentan, nu au fost recuperate decât câteva sute de file.

«Din fragedă copilărie, m-au pasionat clasamentele, care-i cel mai, al doilea, al treilea... La 5 ani – îmi amintesc perfect! – ştiam: 1. Mississippi – Missouri 2. Nilul 3. Amazonul şi 1. Londra 2. New York 3. Tokio. [...] Apoi pe la 10-12 ani, când am vrut să am clasamentul scriitorilor, compozitorilor, violoniştilor: 1. Fritz Kreisler 2. Yehudi Menuhin 3. George Enescu 4. Jacques Thibaud, am fost întâmpinat de părinţii mei cu acele, nu numai decepţionante, ci de-a dreptul inadmisibile răspunsuri: „Nu se pot face clasificări“, „între 5 şi 10 genii unii îl preferă pe Beethoven, alţii pe Mozart, alţii chiar pe Bach“ şi alte astfel de mărturisiri ale neputinţei lor de a mă lămuri, de a-mi permite să înţeleg clar şi fără echivocuri lumea. De fapt, i-am suspectat... de incompetenţă!» - Fragment din volumul „Europa mea“

<strong>Când libertatea de gândire ucide</strong>

Supliciul lui Gheorghe Ursu a început în decembrie 1984, când a fost denunţat de două colege de serviciu – Petre Elena şi Pârguţa Croitoru – că ţine un jurnal. Petre Mihai Băcanu, dezvăluia în „România liberă“, în 1992, că Elena Petre s-ar fi căit: „Mi-a părut rău când am auzit de decesul lui Ursu Gheorghe şi într-un fel îl am pe conştiinţă. Şi i-am spus aceasta şi colegei mele, Pârguţa Croitoru, care, însă, la această veste mi-a zis: «Dă-l dracu’!»“. Ca urmare a denunţului, inginerul a fost anchetat timp de câteva lui, în libertate. I s-a solicitat colaborarea cu Securitatea, i s-a cerut să vorbească despre legăturile cu Europa Liberă, cu prietenii săi. A refuzat.

Foto: Gheorghe Ursu se bucură de soare şi libertate, în excursie în Grecia, în 1982 
 

38 de caiete dintr-o lovitură

Au fost făcute percheziţii acasă şi la biroul său de la Institut. În timpul primei percheziţii, din 7 ianuarie 1985, raportul arată că au fost confiscate: 18 caiete reprezentând jurnalul său din perioada 1948-1957, 12 caiete de jurnal din  perioada 1958-1967, 8 caiete de jurnal din 1977-1983, un pachet cu poezii,  un pachet cu poezii copiate din diverse publicaţii, un pachet cu diverse articole şi publicaţii cuprinzând poezii ale lui Ursu Gheorghe, un pachet cu tăieturi din ziare şi foi volante cu poezii în manuscris şi 10 scrisori adresate lui Ursu Gheorghe de fiica sa şi de ginerele său din SUA. Au continuat percheziţiile, până i s-a confiscat tot. S-au descoperit, printre altele, şi resturi de bani străini, în valoare de 16 dolari. Valută nedeclarată, rămasă din călătoriile sale în străinătate. Situaţie de ilegalitate în Republica Socialistă Română. Cazul Ursu căpătase caracter de drept comun, pedeapsa: ani grei de închisoare.

Ancheta a încetat, totuşi, brusc, în iunie 1985. Sora sa, Georgeta Berdan, povestea cum, pe 2 august, a fost chemat la institut de un ofiţer securist, unde i s-a comunicat încheierea anchetei şi i s-a cerut să mulţumească organelor de securitate pentru că a fost iertat. Gheorghe Ursu a fost atunci un om fericit. Umbla liber pe străzi, cu soarele-n faţă. Ba chiar a plecat pe litoral, la 2 Mai, pentru a-şi încheia concediul.

Noi îi spuneam Babu. Când îl vedeai părea un om obişnuit; dar el era cu totul excepţional. Foarte cultivat, avea un sufet fraged si copilăros, iar întreaga lui fiinţă era suavă. Despre Gheorghe Ursu nu se poate spune ceea ce poeţilor le place să se spună îndeobşte despre ei: că sunt nişte poeţi mari. Dar el a fost un poet exemplar! Şi a murit în beciurile Securităţii! A ucide un astfel de om echivalează cu a-l omorî pe Regele Fluturilor. Se cuvine ca întreaga cultură română să se ridice astăzi în picioare şi să salute memoria lui Gheorghe Ursu.   - Geo Bogza, 11 mai 1993, Bucureşti  

„Una geantă din piele maron – uzată“

Pe 21 septembrie 1985, Gheorghe Ursu a fost arestat – ridicat de la serviciu – şi închis în beciurile Direcţiei a VI-a a Securităţii din Calea Rahovei. A fost percheziţionat corporal, iar la momentul arestării, asupra sa au fost găsite, conform procesului verbal: un portmoneu din piele neagră; una agendă telefoane de culoare verde; un libret CEC emis pe numele său cu sold de 600 lei; suma de 425 lei; 5 brichete din plastic; două pixuri; un briceag cu plăsele din lemn; un ceas de mână Quartz LCD cu brăţară din metal alb; una broşură cu programul Cinematecii; una forfecuţă din metal alb, un degetar din plastic; 4 mosorele din plastic cu aţă de diferite culori; un inel cu 2 chei diferite; una pereche ochelari de soare; una geantă din piele maron – uzată.

A fost ţinut în celulă cu infractori recidivişti, violenţi, Marian Clită şi Gheorghe Radu. În plus, a fost supus unor interogatorii zilnice, în timpul cărora se dădeau mai multe şuturi decât se puneau întrebări. Nu a cooperat. A rezistat până pe 17 noiembrie, când a primit bătaia fatală. S-a stins la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a fost dus mult prea târziu pentru a putea fi salvat. În Certificatul Constatator al Morţii, întocmit pe 19 noiembrie, stă scris în dreptul cauzelor propriu-zise ale morţii: insuficienţă cardio-respiratorie acută (cauză imediată), perforaţie ileon, stare morbidă iniţială, peritonită generalizată (cauze antecedente) şi cardiopatie ischemică (alte stări morbide importante). Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, a fost înştiinţat pe 19 noiembrie de un sectorist de la Circa de Miliţie că tatăl său murise cu două zile în urmă şi că îl poate găsi la Morga Pantelimon.

Esenţa kafkiană

Nicolae Manolescu observa în „România Literară“, în noiembrie 1995, cum destinul real al lui Gheorghe Ursu se suprapune cu cel al eroului romanului „Galeria cu viţă sălbatică“ al lui Constantin Toiu: un jurnal personal, care nu era destinat publicării, ajunge să fie considerat corp delict într-un proces. Aproape o contestare a existenţei fiinţei umane. Numai că Gheorghe Ursu a avut o soartă mai tragică decât cea a personajului din roman, a fost expus unei suferinţe absurde până la moarte. În încheierea articolului său, Manolescu declara: „Tragedia lui Gheorghe Ursu este cea mai oribilă ilustrare ontologică a acestei aberaţii semantice, prin care comunismul şi-a revelat esenţa kafkiană. Şi în acest plan literatura a luat-o înaintea vieţii“.

INTERVIU Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu:

<strong>„Ar fi avut 89 de ani astăzi, dar cred c-ar fi ieşit în stradă şi-n cărucior“</strong>

„Weekend Adevărul“: Cum era tatăl dumneavoastră? Din scrierile sale reiese că era un om jovial, glumeţ şi foarte cult.

Andrei Ursu: Dacă e să-i aleg o trăsătură esenţială – tata era cel mai principial şi mai altruist om pe care l-am cunoscut vreodată. Avea mult umor, era îndrăgostit de viaţă, de arte – mai ales de muzica simfonică, jazz, film, arte plastice, arhitectură, dans modern... şi evident poezie şi literatură. Citea enorm. Aveam în casă o bibliotecă de peste 4.000 de volume: cam tot ce a considerat semnificativ de la Homer la suprarealişti, până la generaţia noastră optzecistă, cu ediţii princeps din Arghezi şi Blaga, colecţii de la „Bilete de papagal“, revista „Unu şi Urmuz“. Profund raţional în gândire, umanist, angajat în politic şi social, a fost toată viaţa un om de centru-stânga. În tinereţe, ca utecist ilegalist, lipea afişe antifasciste, ajuta scriitori trecuţi la index de Siguranţa antonesciană. Părinţii şi fraţii mamei sale, evrei, fuseseră exterminaţi cu toţii la Auschwitz. În facultate, crezând pentru moment în iluzia democraţiei populare, s-a înscris în PCR. În vacanţe lucra voluntar pe marile şantiere de reconstrucţie de atunci. S-a convins însă repede de ipocrizia şi, de fapt, de criminalitatea noului regim. Şi-a exprimat dezaprobarea pe faţă, în şedinţe. L-au dat afară rapid, în ’50. A sperat toată viaţa în schimbarea sistemului. Suferea că „la noi nu se-ntâmplă nimic“ şi a încercat el însuşi să facă ceva... Trăia intens nedreptăţile şi ameninţările lumii, Războiul Rece şi pericolul atomic, crimele lui Stalin, apoi ale lui Gheorghiu-Dej, cultul dezgustător al personalităţii dictatorilor mici şi mari, şi în special cel ceauşist... Încă ceva: era de-o modestie şi frugalitate rare. Avea un dispreţ suveran – însă mai mult glumeţ decât condescendent – pentru comodităţile „materiale“: haine şi obiecte de lux, restaurante scumpe, şi mai ales pentru afişarea egolatră a acestora. Decât să-şi ia maşină, a preferat să meargă – până la sfârşit – cu bicicleta la serviciu. L-am iubit toţi fără limită.

„Mama a întârziat la cununie, au amânat-o“

Cum s-a cunoscut cu mama dumneavoastră? Ea cu ce se ocupa?
Pe mama a cunoscut-o într-un mod hazliu: după o şedinţă de partid, la facultate, prin ’49. Ea lucra ca redactor la „Studentul Român“, facuse Litere şi Filosofie. Scrisese şi nişte cărţi pentru copii. Acum trebuia să scrie un articol despre ce s-a discutat la acea şedinţă pe probleme culturale, cred. Babu era deja în clar dezacord cu linia partidului. Ţin minte că l-a scandalizat poziţia „oficială“ în privinţa muzicii jazz, că ar fi fost artă „imperialistă“. El organizase la Politehnică nişte seri culturale în care s-a ascultat jazz, s-a citit Arghezi – care era şi el proscris pe-atunci, după un mizerabil atac al lui Sorin Toma din „Scânteia“. Tata rămăsese pasionat de Arghezi. Tatăl său, bunicul meu Papa Vasile, avusese chiar o anume amiciţie cu poetul, pe care-l vizita în acei ani de restrişte la Mărţişor. Deci mama a întârziat la acea şedinţă. L-a mai găsit doar pe tata, gata de plecare, care s-a amuzat de zăpăceala ei. Şi poate că s-a lăsat cucerit de cultura ei pe undeva metafizică şi destul de rafinată...
S-au căsătorit repede, pe la sfârşitul lui ’49. Mama a întârziat la cununie, a trebuit s-o amâne pe a doua zi. Soră-mea, Olga, s-a născut însă la timp: în februarie ’50.
 

Foto: Gheorghe şi Sorana Ursu şi-au stat alături la bine şi la greu

De ce i se spunea Babu?
Mama lui, Margit, era evreică unguroaică din Năsăud. A învăţat româneşte mai mult de la bunicul Papa Vasile. Mama Margareta, cum era numită în familie, îl alinta pe tata în copilărie cu „Baba“, care în ungureşte înseamnă papuşă, şi se pronunţa aproape ca „Bobo“. Tata, pe la doi ani, n-a prins această pronunţie şi şi-a spus singur „Babu“. A ramas aşa toată viaţa pentru familie şi prieteni.
 

Cum îşi petrecea timpul liber, în afară de obişnuitele incursiuni pe la cinematografe şi teatre?

A jucat şah în echipa Institutului. Avea categoria I. M-a învăţat şi pe mine, n-am prea reuşit să-l bat... Uneori studia, din cărţi, partide celebre, de Alehin, Capablanca, Tal. Dar cel mai mult timp de loisir îl petrecea citind sau alergând serile la Cinematecă şi la filmele de la Bibliotecile franceză, americană, germană, la concertele de la Ateneu şi sala Radio, la Nocturnele lui Miriam Răducanu, cu care era prieten.

Securiştii au încercat să-l racoleze

Era pasionat de călătorii şi a plecat de multe ori în afară. A avut vreodată probleme la întoarcerea în ţară?
Dorinţa de călătorie îi venea din pasiunea pentru arte, pentru frumos, pentru cultura universală. Voia, evident, şi să respire puţin „aer curat“, din punctul de vedere al opresiunii naţional-comunismului ceauşist. Îl dezgusta cel mai mult mocirla morală – faptul că, deşi dictatorul era urât pe scară largă, deşi ştiau toţi că duce ţara de râpă, era totuşi omagiat, aplaudat, i se cântau dezgustătoare osanale pe toate canalele şi la toate nivelele. Voia să ia legătura şi cu bunii săi prieteni fugiţi în Occident: Camil Baciu, Sergiu Huzum, Noldi Bălănescu, mai apoi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – inclusiv pentru a le înmâna direct materiale pentru a fi citite la Europa Liberă. Înainte de plecare era un întreg ritual: nu i se aproba niciodată la primele nivele, deşi din Occident el totdeauna s-a întors. După respingerea de la Institut, mergea la forul tutelar, la sector, municipiul de partid, şi în final, pentru că tot „negativ“ primea, ajungea totdeauna să-i scrie lui Ceauşescu, trimiţând scrisoarea, în copie, şi la „Scânteia“. Văzându-l aşa înverşunat, îi dădeau drumul până la urmă, probabil ca să evite un scandal şi mai mare. Au încercat să-l racoleze, dar i-a refuzat „categoric“, după cum apare şi în declaraţia recentă a unui martor securist din dosarul curent de la Parchet. La întoarcere îi cereau declaraţii, evident, şi el le povestea despre Roma lui Bernini, măreţia Veneţiei...
 

Cum vedea Gheorghe Ursu România cea de dincolo de politică şi regim?

Se plângea, ca şi Ana Blandiana, că „suntem un popor de plante“. Cred c-ar fi fost mândru până la exaltare de Revoluţia din ’89, aşa cum vibrase la grevele minerilor din Valea Jiului din ’77. Sunt convins
c-ar fi fost foarte entuziasmat şi de manifestaţiile din ţară din ultima lună, de revendicările oamenilor de rând contra corupţiei, apelurile pentru probitate în sfera politică, pentru  înnoire. Ar fi avut 89 de ani astăzi, dar cred c-ar fi ieşit în stradă şi-n cărucior.

Familia Ursu - Olga, Gheorghe, Sorana şi Andrei - într-o circumstanţă urbană

„N-ai vreo grenadă la îndemână?“

Era dezamăgit de regim şi, mai ales, de conducători. Făcea o opoziţie făţişă, vorbea în public despre nemulţumirile sale?

Vorbea mult, în cercuri diverse, despre dezgustul lui pentru regim, despre ruşinea pe care o simţea pentru soarta populaţiei României, obligată să înghită, ba chiar să aplaude, sub teroarea Securităţii, acel cult faraonic „deşănţat“ al „Paranoicului“ şi „Javrei“, cum numea cuplul Ceauşescu printre prieteni, dar şi colegi la serviciu. Îi îndemna pe colegi să asculte Europa Liberă şi să închidă radioul cu osanalele pentru dictator. În bucata „1 mai“, fiind pe „traseu“, când trebuia să treacă „coloana“ lui Ceauşescu îl întreba pe fiecare, inclusiv pe secretarul de partid: „N-ai vreo grenadă la îndemână?“. Era glumă, evident, dar le dădea nişte frisoane comice, dar ascuţite – ştiut fiind că securiştii erau peste tot pe acel traseu, şi n-aveau acelaşi simţ al umorului. Pe peretele de lângă biroul lui de la serviciu a ţinut ani de zile afişe anti-totalitare, cu adresă clară la Ceauşescu. I se cerea să le dea jos, apoi le punea la loc.

Avea mulţi prieteni din lumea literară şi artistică a Bucureştiului. Vă vizitau acasă? Cum s-a apropiat de Nina Cassian? Dar de Geo Bogza?
Noi trăiam ceva mai modest decât prietenii săi, care aveau spaţiu şi condiţii mai bune pentru întâlniri largi. Se ducea el mai des la ei. Frecventa mai cu seamă familia regizorului Mirel Ilieşiu – a cărui soţie, Lidia, a fost prietena de-o viaţă a mame –, familia compozitorului Anatol Vieru, pe care-l cunoscuse tot prin mama, pe coregrafa Miriam Răducanu, regizorii Ion Moscu şi Slavomir Popovici, scriitorii Radu Albala, Radu Cosaşu, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Deşliu, Gheorghe Brătescu. Pe Bogza l-a cunoscut la mare, la 2 Mai. Îl admira ca scriitor, dar şi pentru atitudinea fermă, fără compromisuri, foarte onorabilă pentru anii ceauşismului. Pe Nina Cassian o cunoscuse tot prin mama, care-i fusese colegă de facultate şi de redacţie la un ziar. Nina avea mult farmec. Babu încercase să organizeze cu ocazia seratelor de la Nina citiri de texte anti-Ceauşescu, care şi-ar fi dorit să fie citite în Marea Adunare Naţională sau la un Congres PCR. A încercat prin Bogza şi Jebeleanu această variantă, fără succes.

Miliţianul sună de două ori

Povestiţi-mi momentul arestării.
L-au ridicat de la serviciu. Am primit un telefon seara, acas[, de la Miliţia de cartier, să ne prezentăm, eu şi mama, la sediul din Calea Rahovei, a doua zi, să ridicăm nişte obiecte ale lui. Nu ni s-a spus de ce fusese arestat, nu ni s-a dat voie să-l vedem – cum era obiceiul pentru alţi arestaţi – la „vorbitor“. Nici măcar avocatul pe care l-am angajat, care n-a făcut mare lucru, fiind controlat de securişti, n-a avut voie să-l vadă până pe 15 noiembrie. Nici dosarul nu l-a putut vedea, numai câteva foi volante. Nu am găsit nicio cale de a comunica cu el. Am rămas într-o seară în sala de aşteptare de la intrarea în arest cu gândul să nu plecăm până nu aflăm ceva despre soarta lui. Un locotenent de Miliţie mi-a spus până la urmă, în silă: „Ce vrei, bă? Tu nu ştii cine suntem noi sau crezi că noi nu ştim cine sunteţi voi?!”.

Cum aţi fost înştiinţaţi de moartea lui?
Pe 19 noiembrie seara, la două zile după ce fusese ucis, a sunat un militian la uşă, cerându-mi să sun la Circa de Miliţie din cartier. O voce mi-a comunicat prin telefon că tatăl meu a decedat. Am avut un şoc. Mi s-a părut că-mi pierd minţile. Am ridicat bicicleta din hol s-o arunc după miliţianul de la uşă, care a fugit. Revenind la receptor, persoana de la circă m-a admonestat şi mi-a spus să mă duc să „ridic efectele“ de la Spitalul Penitenciarului Jilava. Acolo mi s-au dat, de către sanitari, câteva haine pline de sânge închegat, negru, o cămaşă sfâşiată pe spinare, la propriu. Până şi pantalonii erau plini de sânge. Pe 21 noiembrie am fost la morgă, unde l-am văzut pe tata: avea urme vizibile de lovituri pe faţă, pe părţile laterale ale abdomenului, iar spinarea era brăzdată cu dungi adânci în carne, cu sânge închegat.

Ancheta curentă de la SPM, începută în ianuarie anul ăsta, care-i priveşte pe ofiţerii de securitate, dar şi pe alte persoane cu funcţii de conducere în Ministerul de Interne din ‘85, şi care au controlat torturarea şi uciderea lui, se apropie de sfârşit.

În ce stadiu se află acum procesul în cazul Gheorghe Ursu?

Ancheta curentă de la SPM, începută în ianuarie anul ăsta, care-i priveşte pe ofiţerii de securitate, dar şi pe alte persoane cu funcţii de conducere în Ministerul de Interne din ‘85, şi care au controlat torturarea şi uciderea lui, se apropie de sfârşit. Au fost aduse multe mărturii noi – oameni care fuseseră mai „prudenţi“ în procesele anterioare, au avut curaj acum şi au confirmat acţiunile Securităţii în cazul tatălui meu. Au fost audiaţi şi martori noi, inclusiv din sfera Securităţii, care au început şi ei să dea mărturii semnificative contra foştilor şefi. Există acum peste 40 de mărturii care atestă că Securitatea l-a anchetat şi torturat pe tata în detenţie, că loviturile au fost aplicate de Pârvulescu Marin, dar şi de secundul acestuia, Hodiş Vasile, pe atunci locotenent. Rezultă că Securitatea a dat torţionarilor din celulă ordinul să-l lovească şi ei; apar clar motivele Securităţii de a-l tortura şi ucide – în exclusivitate politice.

Credeţi că Jurnalul său complet mai poate fi recuperat?

Din păcate, nu cred că Jurnalul complet mai există. O mare parte a fost distrus, cred, în 1987, după cum apare în nişte procese verbale, de către Pârvulescu şi Hodiş. Un dosar cu 811 file de jurnal, pe care anchetatorii le selectaseră în 1985, fiind considerate mai „subversive“, a existat în 1990. Unele pagini au fost chiar publicate. S-au facut copii, însă din păcate aproape ilizibile. Dosarul a fost preluat imediat de SRI, care l-a făcut dispărut prin persoana generalului Grigorescu Eugen, fost ofiţer de securitate la direcţia S, şi apoi şef la direcţia înscrisuri a SRI. Acest Grigorescu a fost trimis în judecată de procurorul Dan Voinea în 2001, şi condamnat în 2005. A făcut un an de puşcărie din trei.  ;