Paștele de altădată, în amintirile artiștilor: „La biserică mergeam cu șareta și stăteam la slujbă până la ivirea zorilor“
0Învierea Domnului este una dintre sărbătorile de căpătâi ale creștinismului – cu un post lung și o săptămână de doliu, Paștele este încărcat de o simbolistică profundă. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Maria Dragomiroiu, Ami, Sofia Vicoveanca, Paula Rădulescu și Constantin Dulcan pentru a afla ce tradiții și obiceiuri au moștenit de la părinți și bunici, cum se bucurau de ele în copilărie – indiferent de colțul de țară sau de perioada trăită –, dar și cum petrec astăzi această sărbătoare spirituală și religioasă.
Maria Dragomiroiu (68 de ani), interpretă de muzică populară:
„De Înviere, mergeam trei kilometri până la biserică, pe lângă o pădure de salcâmi“
Ne pregăteam de Paște făcând curățenie peste tot, inclusiv în grădini, unde se adunau toate plantele uscate și li se dădea foc. Apoi văruiam pomii să îi protejăm de dăunători și văruiam cu alb gardurile de ulucă. De joi începeau Deniile și mergeam la biserică și noi, copiii. Mămica și bunicii pregăteau toate mâncărurile tradiționale, iar noi, copiii, ajutam la vopsitul ouălor cu coji de ceapă, le făceam modele cu frunză de pătrunjel și dres, apoi le dădeam cu ulei ca să strălucească frumos. Era o muncă plăcută. Așteptam cu mare bucurie și nerăbdare cele două mari sărbători – Paștele și Crăciunul. Toți copiii se adunau după slujbă în curtea bisericii, primeam împărțeală de la alte familii, ciocneam ouăle și ne bucuram dacă reușeam să le spargem pe ale celorlalți pentru că cel care le spărgea le păstra pe cele pe care le spărgea. De Paște, întotdeauna toți copiii erau îmbrăcați în hăinuțe noi.
Când eram mică, fiind foarte credincioasă, mergeam la biserică, pentru Înviere, încă de la începutul slujbei, la miezul nopții. Mergeam aproape trei kilometri, treceam pe lângă o pădure de salcâmi, auzeam tot felul de foșnituri și îmi era atât de frică, dar nu renunțam să mă duc la biserică. Eram foarte fericită când părintele mă punea să spun „Tatăl Nostru“ și „Crezul“. Apoi plecam acasă, ne îmbrăcam frumos, mergeam cu toții la slujba de dimineață și apoi la căpătâiul morților. Duminica se punea masa, veneau finii noștri – părinții mei au nășit mulți copii, iar mama chiar a și moșit. Când mai treceau oamenii pe stradă, mai veneau la noi, ciocneam un ou sau un pahar de țuiculiță de casă. Tot satul era ca o familie, toți se salutau, se întâlneau și povesteau. Îmi aduc aminte cu emoție de acea perioadă. Era tare frumos!
Și acum respect toate tradițiile din copilărie și încerc să le transmit copiilor și nepoților. De ani de zile nu mai merg la evenimente de Paște și de Crăciun pentru că vreau să le petrec în familie. Viața este scurtă și vreau să ne bucurăm unii de alții. Pentru mine, familia este inima, este sufletul meu, iar de sărbători vreau să fim împreună. Și în spectacolele pe care le am pentru diaspora le spun românilor să vină acasă de sărbători și să le petreacă alături de familiile lor, să își aducă sufletele împreună. Anul acesta mergem cu toții la țară și facem pregătirile de Paște acolo. Mă bucură nespus că mergem să luăm Lumină din locul în care am copilărit.
Ami (Andreea Ioana Moldovan, 34 de ani), cântăreață:
„Să fii sănătos și roșu ca oul, mândru și curat ca argintul și aspru ca urzica“
În copilărie, petreceam Paștele la bunicii de la țară, unde an de an mergeam în vacanțe. Acolo totul era și încă este autentic. Abia așteptam să ajung și să o ajut pe bunica mea prin bucătărie la mâncare, cozonaci și toate felurile de prăjituri. Îmi plăcea să fiu de folos și îmi găseam mereu câte ceva de făcut. Respectam tradițiile cu sfințenie, altfel nu era sărbătoare. În Săptămâna Mare începeam cu spoveditul și împărtășirea la biserica din sat. Apoi urmau pregătirile pentru zilele de sărbătoare. Abia așteptam să mă trimită bunica după flori și frunze în grădină ca să pregătim ouăle pentru vopsit în ciorap și coji de ceapă. Îmi aduc aminte că, în noaptea de Înviere, înainte să mergem cu toții la biserică, bunica ne pregătea, într-un lighean, apă rece din fântână, un ou roșu, frunze de urzici și un bănuț de argint în care ne punea să ne spălăm pe față cu fiecare pe rând, iar ea ne spunea: „Să fii sănătos și roșu ca oul, mândru și curat ca argintul și aspru ca urzica“. La slujba de Înviere nu lipsea nici coșul plin cu bunătăți pe care îl duceam la sfințit, iar după ce ajungeam acasă, ne puneam toți la masă și ciuguleam cu poftă din cele sfințite până goleam aproape tot coșul. Facem asta și acum.
Iubesc tradiția și toate obiceiurile învățate de la părinți și bunici. Dacă nu le-aș păstra, parcă n-ar mai avea farmec. Nu există sărbătoare la care să nu păstrăm tradițiile. Asta ne bucură cel mai tare, să fim împreună și să păstrăm vie amintirea fiecărui an, a fiecărui moment special și autentic petrecut în familie.
Un Paște mai aparte, dar și emoționant, a fost în urmă cu doi ani, când s-au mutat părinții mei la casă după ce toată viața au trăit și ne-au crescut pe mine și fratele meu la bloc. Țin minte că atunci când am pășit acolo pentru prima oară m-a trecut un fior, ceva inexplicabil care parcă îmi transmitea că acel loc e binecuvântat. Chiar înainte de Paște a fost gata amenajarea și eram atât de bucuroși că putem să o inaugurăm în zilele de sărbătoare. Tata este cel mai fericit că are acum grădina lui în care își pune răsadurile pentru legume, iar noi, restul familiei, ne bucurăm de roadele muncii lui. Iar mama iubește să privească cerul, natura și florile. E un loc superb, cu o priveliște de vis, iar peste drum de casa noastră se află un câmp și o pădure din care zilnic vin căprioarele să ne viziteze. Abia aștept să ajung și anul acesta acasă, de Paște, în Maramureș, la căsuța din povești, așa cum îi spunem noi în familie, și să ne bucurăm de tot ce înseamnă această sărbătoare.
Sofia Vicoveanca (82 de ani), interpretă de muzică populară:
„Dacă reușim să dăm o vorbă bună cuiva este lucrul cel mai frumos“
Încă păstrăm aceleași tradiții din copilărie: postul, împărtășania, încercăm să ne punem lacăt la gură. Acum este perioada în care este bine să fim mai apropiați unii de alții, să îi sfătuim pe oameni, să evităm lucrurile urâte și să nu uităm să spunem „Bună ziua!“ și „Mulțumesc“. Îi sfătuiesc pe oameni să fim cu toții mai blajini, mai smeriți, mai iertători, chiar mai utili pentru semenii lor. Dacă reușim să dăm o vorbă bună cuiva este lucrul cel mai frumos. Astăzi mi-e greu să gătesc preparate tradiționale căci ar însemna să fac doar o porție-două pentru mine, iar mâncarea parcă nu are gust când faci atât de puțină. Dar mănânc ce îmi cere sufletul, comand păscuțe cu brânză.
Constantin Dulcan (85 de ani), medic neurolog:
„Satul a fost un catalizator al vieții trăite în spiritul tradițiilor“
În esența lor, eu încă respect tradițiile. Este greu să mai reproduci ceea ce se întâmpla în copilăria mea. Paștele la țară (n.r. – Mârghia de Sus, Lunca Corbului, Argeș) era sărbătoarea cea mai mare dintre toate cele religioase, asemănătoare cu Crăciunul. Fiindcă de Paște venea și primăvara, totul se pregătea: se scotea totul din casă, se spăla, se curăța, se văruia. Toată lumea aștepta această sărbătoare cu emoție. Potrivit tradiției, Paștele trebuia să te prindă într-o haină nouă, astfel că toți aveam hăinuțe noi, iar mama îmi făcea un fel de costum și purtam o șăpcuță. La vremea aceea, era multă inocență în ceea ce se întâmpla, dar eu am trăit acele vremuri cu tot sufletul. Atunci se petrecea o reînnoire a sufletului odată cu Învierea lui Iisus și renașterea naturii. Oamenii trăiau autentic toate aceste sărbători și sentimentele provocate de ele și le așteptau cu mare bucurie. La vremea respectivă, comunismul încă nu era bine împământenit acolo, iar oamenii trăiau sărbătorile ca pe vremuri, cu respect pentru religie, tradiții și obiceiuri.
Mama știa să respecte toate tradițiile și era extraordinară în această privință, se ocupa foarte serios de ele și nu îi scăpa nimic din vedere. Datorită ei am avut o copilărie foarte frumoasă! Ne spovedeam, se înroșeau ouăle, iar noi, copiii, ieșeam pe drum și ciocneam între noi, iar cel care spărgea oul altcuiva trebuia să îl păstreze. Făceam colecție (râde). Copil fiind, mi se părea un mic miracol când reușeam să sparg oul cuiva. Pe mine, fiind cel mai mic, mă ducea mama de mână la biserică, îmbrăcat în hăinuțe noi. Îmi amintesc și acum mirosul de cozonaci și cum mama ne spunea că trebuie să mai așteptăm înainte să mâncăm. Eram o familie foarte unită.
Era obligatoriu să participi la slujba de Înviere. Oamenii se chemau între ei și mergeau împreună la biserică. Dimineața, toți oamenii se întorceau cu bucurie de la slujbă. Nu exista om să nu fie implicat în această sărbătoare, să nu meargă la biserică. De Paște se aduna întreaga familie, venea și fratele meu de la facultate și petreceam împreună cu o bucurie nespusă. În ziua de Paște, după-amiaza, mergeam să privesc câmpul care înverzea. Apoi urmau vizitele la rude sau veneau ele la noi.
În sat era un țăran mai avut, iar la cârciuma pe care o avea, aducea în anumite perioade un lăutar, iar acolo tot timpul se auzea muzică, se făceau hore. Oamenii știau să și trăiască, nu erau atât de încruntați și supărați așa cum se întâmplă acum. În ciuda faptului că se spune că regimul comunist a schimbat lucrurile, nici în acele vremuri oamenii nu erau atât de supărați pe viață încât să nu își permită să petreacă și să se bucure de toate aceste evenimente. Satul a fost un catalizator al vieții trăite în spiritul tradițiilor. Totul era bine așezat în niște tipare transmise din generație în generație.
De-a lungul timpului, de Paște și de Crăciun ne adunam toți frații și familiile noastre la țară și le petreceam împreună. Când trăiau frații mei, bucuria era într-adevăr alta. Însă și astăzi mai urmăm tradițiile, pregătim ouă roșii, mergem la biserică și încercăm să reînviem lumea satului.
Paula Rădulescu (75 de ani), actriță:
„Fugeam de la teatru în Vinerea Mare, la Biserica Amzei. Atunci nu aveai voie să fii creștin“
Sunt crescută în spiritul creștin, tatăl meu a și studiat la seminar, însă nu a slujit, căci așa erau vremurile. Cele mai frumoase amintiri ale mele din toate timpurile sunt legate de lucruri creștine și frumoase care nu au cum să se repete. Îmi amintesc cum, chiar și în perioada postului, dădeam iama în lapte și în smântână (râde). Mergeam cu bunica mea la o biserică aflată departe de satul în care locuiam, căci nu aveam niciuna în apropiere. Până la vârsta de 14 ani, am mers de două, poate trei ori la Denii, la înconjurarea bisericii. Mergeam cu șareta la biserică și nu am cum să nu îmi amintesc și astăzi de acele momente. Și acum îmi revin în minte cântarea aceea, tot ceea ce se spunea, acest ritual de înconjurare a bisericii, care atât de mult te înalță și te ridică. Îmi amintesc cum și mama spunea „Hai să ne odihnim, că mergem la Înviere“. Atunci stăteam la toată slujba, care dura până spre ivirea zorilor.
Cel mai frumos Paște pentru mine a fost cel din anul în care am împlinit 17 ani. Am mers de Înviere la o bisericuță monument istoric – unde odihnesc toți ai mei și vreau să odihnesc și eu și surorile mele – și am stat la toată slujba. Tatăl meu cânta și, nu știu cum a făcut, dar pe parcursul slujbei, am cântat la un moment dat singură „Tatăl Nostru“ și nimeni nici măcar nu îngâna, era liniște. Așa o liniște a fost atunci! Părinții mei aveau lacrimi în ochi și eu nu înțelegeam de ce. A fost un moment atât de frumos și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru el. În rest, în familie, chiar dacă locuiam în Oltenia, se respectau obiceiurile din zona Sibiului, unde își avea bunica mea originile, și încercam să ajut și eu.
Mai târziu, fugeam de la teatru în Vinerea Mare pentru că în vremea aceea erau spectacole sau repetiții chiar și în această zi. Atunci nu aveai voie să fii creștin, să ai religie, tradiții și obiceiuri, dar noi fugeam de la teatru la Biserica din Piața Amzei și aprindeam lumânări. Uneori, regizorii ne puneau repetiții și spectacole în perioada Paștelui și nu aveam timp să fac preparatele tradiționale. De obicei, comandam de la Cofetăria Nestor, de la Capșa, iar menajerele se ocupau de tot ce ținea de casă. Ori ești bucătar, ori ești artist! (râde) Dar mai știu să fac și eu câte ceva – o friptură bună de miel, dar nu cozonaci. Din nefericire, nu sunt nici mămică, nici bunică, căci poate aș fi făcut mult mai multe, dar pe alte părți poate nu aș fi putut să realizez atât de multe.
În unii ani, soacra mea, Mărioara Rădulescu, venea și ne făcea de toate – gospodină ca ea mai rar! Mai primeam miei, cozonaci de la părinții mei. Nu duceam niciodată lipsă de nimic. Ne întâlneam aproape de fiecare dată când am putut cu fratele mai mare al soțului meu, colonelul Niki Rădulescu, cu surorile mele. Ne adunam cu toții, dar nu prea pregăteam noi mâncărurile de Paște. Noi aveam o familie foarte mare și ne întâlneam cu toții, pe rând sau toți odată, în Calea Victoriei, unde aveam un spațiu mare.
De un Paște, când veniseră tata, sora și cumnatul meu, după slujba de Înviere de la Biserica Albă, am venit acasă și apoi eu am plecat la un spectacol de cabaret în care jucam la Salonul Spaniol. Sala era plină de oameni care își serbau începutul de sărbători la spectacol, cu ouă roșii, miel, lumânări aprinse, după ce fuseseră la Înviere la Biserica Albă, aflată la doi pași. Toate acestea se întâmplau după Revoluție. Au fost vremuri în care mai toți respectam tradiția și măcar trei zile țineam post. Era foarte frumos!
Se încarcă comentariile...
