Oamenii Bucureştiului de odinioară şi mofturile lor. Arghezi ţinea cură cu salam de Sibiu, iar Caragiale se temea de „proştii răi“
0Istoriile personale ale bucureştenilor vor fi mereu mai atrăgătoare decât istoria impersonală a Bucureştiului. Mai ales când se află în mâinile unuia dintre cei mai dedicaţi oameni care au iubit acest oraş. Dovadă e volumul celebrului doctor şi memorialist Nicolae Vătămanu, „Icoane şi fotografii de bucureşteni“, republicat recent la editura Vremea.
Un Nicolae Bălcescu îndrăgostit, un Tudor Arghezi capricios sau un Caragiale plictisit de interviuri şi de gazeteri. Sunt câteva dintre portretele lui Nicolae Vătămanu, cuprinse în volumul „Icoane şi fotografii de bucureşteni“, reeditat de Editura Vremea în colecţia „Planeta Bucureşti“. Sunt imagini de înaltă definiţie, adunate în această serie captivantă de amintiri despre locuri şi personalităţi care au colorat istoria unui oraş la fel de capricios precum oamenii care l-au locuit.
Iată-i, de pildă, pe Caragiale, Macedonski şi Vlahuţă, în Parcul Cişmigiu, în faţa unui chestionar pentru rubrica „Plebiscitul presei“ din „Moftul român“, mai 1892! „Ce idee aveţi asupra fericirii?“, întreabă reporterul. Caragiale: „Asta e prea veche şi eu prea bătrân ca să mai am naivitatea de a vă răspunde“. Macedonski: „Nu pot să am nicio idee despre ce mi-a fost totdeauna necunoscut. Vlahuţă: „Să o dai, ca să o poţi avea“. „De ce vă e frică?“, insistă reporterul, iar dramaturgul e puţin binevoitor: „De proştii răi!“. Iar Caragiale face adevărate piruete, oricât de banale ar fi întrebările vechiului gazetar. De pildă, întrebat care e floarea preferată, răspunde că oricare, numai să nu fie de retorică, iar când e întrebat care-i actriţa preferată, rămâne un gentleman nostim: „Bine, domnilor, se fac asemenea întrebări unui om însurat?“.
„Ce idee aveţi asupra fericirii?“ Caragiale: „Asta e prea veche şi eu prea bătrân ca să mai am naivitatea de a vă răspunde“. Macedonski: „Nu pot să am nicio idee despre ce mi-a fost totdeauna necunoscut. Vlahuţă: „Să o dai, ca să o poţi avea“.
Nicolae Vătămanu avea un simţ aparte pentru detaliile savuroase din vieţile acestor eroilor, avea flerul reporterului pasionat de istorie. Poate din acest motiv volumul său e, de fapt, un anti-manual de istorie, care reuşeşte să facă atrăgătoare până şi detaliile despre procedeul de tăbăcire a pieilor de la sfârşitul secolului XVIII! Nu e deloc o exagerare, urmăriţi acest rezumat: Vătămanu scrie despre insula Séguín, de pe Sena, de la poalele localităţii Bellevue descoperită de faimoasa doamnă de Pompadour. Insula poartă numele chimistului Armand Séguín, care, îmbogăţit după ce procurase material pentru încălţămintea armatelor revoluţioare franceze, o cumpărase. Cu timpul, locul i-a atras pe pictori precum Braonul Gros, Eugène Delacroix, Th. Rosseau sau Paul Huet, pentru ca, până la urmă, să fie abandonat uzinelor Renault, care îl stăpânesc azi. Pe insula Seguin, pe „route de Vaugirard“, la numărul 38, au locuit Nicolae Bălcescu şi iubita sa, Luxiţa Florescu.
Ilustraţie copertei: Faţada palatului vechi „Universul“, de la capătul străzii Sărindar, kilometrul 0 al presei interbelice
Alte titluri din Colecţia „Planeta Bucureşti“.
Memorialistul aflase aceste detalii la finalul unei călătorii ambiţioase care l-a purtat pe urmele lui Bălcescu în Franţa. Deşi nu fusese cu adevărat rodnică, pentru că multe dintre casele în care a locuit revoluţionarul român nu mai erau, jurnalul de călătorie al lui Vătămanu cuprinde note fascinante despre iubirea dintre Nicolae şi Luxiţa, percum şi despre starea de sănătate a celebrului istoric.
Şocantă rămâne însă această descriere a Parisului lui Bălcescu: „Parisul, acest mare centru al culturii şi ştiinţei, era însă un oraş foarte nesănătos. [...] O importantă lipsă era aceea a apei. Fântânile publice erau rare şi atât de prost întreţinute, încât lumea prefera să folosească, chiar şi pentru băut, apa din Sena. Apa aceasta era însă infectată şi cine nu era obişnuit cu ea suferea. Locuinţele erau vechi, neîngrijite şi murdare. Zidurile negricioase, de culoarea noroiului, lemnăria ferestrelor şi a uşilor putredă, ochiurile de geamuri lipsă erau de regulă. Străzile înguste, unele moştenite din vremuri îndepărtate, nu măsurau mai mult de doi metri în lărgime. În aceste culoare înguste nu exista lumină, aer, soare. [...] Străzile erau adevărate mlaştini. Se obşnuia ca prin mijlocul strzii să se sape un şanţ, prin care se scurgeau lăturile şi apele murdare. Din loc în loc existau gurile de canale. Dar apa aducea necurăţenii care astupau gurile şi atunci se formau băltoace pe toată strada. [...] În ordinea morală, cârciumile constituiau o adevărată plagă. Exista una, celebră, în cartierul Marais, cu firma «Au lapin blanc» (La iepurele alb), al cărei patron, un tâlhar retras din activitate şi relativ cuminţit, îşi fixase mesele din local la perete şi scaunele de asemenea. Ulcelele de vin erau legate şi ele de tejghea. Acolo nu exista deci riscul să fie furat şi nici acela de a se încinge o bătaie cu mese şi cu scaune. Înmulţirea femeilor fără căpătâi ajunsese neimaiponeită. După datele din ancheta unui medic specialist exista, în unele arondismente ale oraşului, o prostituată la 106 locuitori.“
Dar sunt şi unele poveşti care, după lectură, parcă solicită răbdarea cititorului de a le retrăi: o întâlnire cu Al. Tzigara-Samurcaş, atmosfera din jurul epigramiştilor interbelici ori efervescenţa culturală şi biliotecile Iaşilor şi ale Bucureştilor de la începutul secolului XX. Ca o serie de refugii în trecut, în vieţile celor mari.
Fascinant trebuie să fi fost Tudor Arghezi, pregătit să se ia la harţă cu medicul Bagdasar care îl diagnosticase, incorect, cu cancer. „Nu e cancer, domnule doctor! Am crezut şi eu, la început, că o fi vreun cancer, dar mai pe urmă am văzut că nu e! Eu cunosc la cancer. Cancerul pute! Şi rufele de pe mine nu puţeau“. Poetul avea această idee, că boala trebuie să aibă miros, mai ales după ce petrecuse o lună în spitale din Elveţia, sudul Germaniei şi nordul Italiei, în calitate de asistent medial. „Am văzut sute de bolnavi de cancer, în diferite faze. Mirosul lor mi-a rămas în nas până acum. Pot oricând să-l recunosc. Am văzut oameni, aparent sănătorşi, despre care am spus: «Ăsta o să moară de cancer!». Şi cum am spus eu, aşa a fost. Eu mă pricep la cancer“, îi povesteşte Arghezi lui Vătămanu. Ca să se vindece de boala misterioasă, apelează la un cunoscut şarlatan care, totuşi, îl înzdrăveneşte. Urmează apoi o dietă cu salam de Sibiu, fericit că, în sfârşit, poate mânca!
Alte titluri din Colecţia „Planeta Bucureşti“.
„Icoane şi fotografii de Bucureşteni“ ar fi putut foarte bine să se prăfuiască în biblioteci. Deşi era pregătită încă din 1975, a apărut cu patru ani după moartea autorului, la cutremurul din 4 martie 1977. Manuscrisul a fost recuperat dintre dărâmăturile blocului de pe Calea Victoriei, unde locuise şi pierise Nicolae Vătămanu. Ediţia din 1981 reuşeşte însă să evite imperativele literare ale prezentului pentru a rămâne, în viitor, o sursă perfect credibilă de istorie şi o lucrare savuroasă de memorialistică. Reeditat recent de editura Vremea, volumul n-a avut nevoie de îmbunătăţiri sau ajustări.
Evocările lui Vătămanu vin la finalul unei cariere cu adevărat impresionante, căci memorialistul, medic de profesie, şi-a dedicat întreaga viaţă scrierii unei istorii a medicinei româneşti de la origini până în prezent. A fost unul dintre întemeietorii Catedrei de Istoria Medicinei de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ şi a fost cunoscut în vremea lui şi datorită rubricii săptămânale din ziarul „Universul“, intitulate „Sfaturile medicului“. A fost fascinat de fotografie şi a surprins o mulţime de imagini din Bucureştiul pe care l-a iubit atât de mult. Sacii de fotografii, cu imagini ale caselor şi străzilor din Bucureşti, au dispărut împreună cu el la cutremurul din 1977. Au rămas volumele cu povestiri despre lumea, locurile şi obiceiurile de altădată din Bucureşti.