„O mie şi una de poveşti” cu doamne şi domniţe

Volumul „Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Cele mai frumoase istorii”, de C. Gane, apărut acum într-o nouă ediţie, la Editura Humanitas, în seria Vintage, va fi lansat duminică, în ultima zi a Târgului Gaudeamus, la ora 14.00. La eveniment vor participa Dan C.Mihăilescu, Cristina Cioabă, Lidia Bodea şi Cătălin Cioabă.

Această nouă ediţie se doreşte o călătorie în timp şi spaţii, care-i propune cititorului o experienţă aproape vie cu întâmplările unor alte secole, având o pronunţată dimensiune epică, care-i conferă trecutului un statut de poveste. Trecutul prezentat ca „o mie şi una de poveşti”, asta e ceea ce-şi propune volumul de faţă, aşa cum se arată în Nota asupra ediţiei: „Cartea nu ne prezintă aşadar o istorie unică, o succesiune rece de fapte, ani evenimente, ci un şir de istorii. Iar toate aceste poveşti, puse laolaltă, recompun caleidoscopic trecutul, surprinzând în culori proaspete atmosfera fiecărei epoci în parte. Pagină cu pagină, istoria românilor se ţese din firele acestor istorii care se petrec aievea.”

Cine deschide paginile acestei cărţi va descinde într-o clipă la curtea voievozilor români din timpurile vechi: va trece din sala tronului în iatac, va privi apoi de pe zidurile cetăţii luptele dintre falnicii cavaleri şi sălbaticii cazaci pentru a apăra o preafrumoasă Doamnă, se va plimba nestingherit prin grădinile înmiresmate ale palatelor brâncoveneşti, va sta alături de nuntaşi veseli, dar şi de boieri înlăcrimaţi. Va trage cu urechea la intrigile ce leagă şi dezleagă domniile, va asista la încoronări pline de fast, dar şi la crude maziliri. Va călători la Stambul sau la curţile marilor împăraţi, în frumoasa Veneţie, dar şi în ţinuturile sălbatice locuite de tătari.

Faimoasa carte a lui Constantin Gane, care a încântat generaţii de-a rândul, ar putea sta sub titlul O mie şi una de poveşti. Şi totuşi, istoria românilor e, în aceste pagini, o istorie care se petrece aievea. Şi care, pentru o clipă, pare să nu mai fie o istorie ce a trecut.

Vă oferim în avanpremieră un fragment din carte.

FRAGMENT

În 1846, în decembrie, Bucureştii avură norocul să-l găzduiască pe tânărul, dar pe atunci marele Franz Liszt. Venind din Ardeal, unde la Sibiu fusese fluierat de saşi, fiindcă cântase „Marşul lui Ràcoczi“ în loc de a cânta bucata cerută de nemţi („Erlkönig“ al lui Schubert), el sosi în Ţara Românească enervat şi bolnav. Era întovărăşit de conţii unguri Bethlen şi Teleky, de Parray, secretarul acestui magnat, şi de impresarul său francez Belloni. Dar cum trecu graniţa, Liszt se înveseli. Rădvanele noastre cu gălăgioşii lor surugii, poştele unde se schimbau caii, hanurile unde petrecea nopţile, mămăliga, pelinul, ciubucele, jocul de cărţi, tarocul mai ales, care-i plăcea foarte mult, îl făcură să sosească la Bucureşti sănătos şi zâmbitor.

El fu găzduit la banul Mihai Ghica, fratele spătarului Costachi şi al foştilor voievozi (tatăl Dorei D’Istria), în casa căruia cunoscu societatea bucureşteană, pe bătrânii boieri, pe bonjurişti, pe scriitori, pe patrioţi şi mai ales pe elegantele şi rafinatele femei, de care rămase încântat.

Întâiul concert îl dădu în sala Momolo, la 22 decembrie, cu fantezii din Lucia de Lamermoor, Norma şi Puritanii, Tarantella de Rossini, o mazurcă de Chopin şi Invitaţia la vals de Weber. Erau de faţă 300 de persoane „din societatea înaltă“ care l-au primit cu atâta căldură, încât „sufletul artistului s-a vărsat în toată sala şi inimile auditorilor au devenit clavirul, în care vibrau ca prin electrism sunetele ce se încorporase cu artistul“ (Ziarele timpului).

După Crăciun, Liszt dădu al doilea concert, tot în sala Momolo, iar la 1 ianuarie 1847, de sfântul Vasile, îl pofti Vodă să vie la palat. Aici a cântat el întâia dată o improvizaţiune de melodii româneşti, care a stârnit în boiereasca adunare un entuziasm de care marele artist fu mişcat[1]. Mariţica Bibescu, care cânta şi ea puţin la pian şi care în tot cazul trebuia să treacă drept o bună cunoscătoare într-ale muzicii, deoarece era Doamnă, încercă în seara aceea să cucerească pe Liszt precum îl cucerise cu patru luni mai înainte pe prinţul Albert al Prusiei. Nu cunoaştem sfârşitul povestei… Dar ştim despre Doamna aceasta că era nu numai frumoasă, după cum o arată toate chipurile ei, şi nu numai deşteaptă şi ambiţioasă, dar şi deosebit de vanitoasă. Femeile acestea din mijlocul veacului trecut, fiindcă aveau o educaţie, nu numai o poleială, după cum zic răuvoitorii, ci o desăvârşit de bună educaţie franceză, credeau că li se cuvine orice, nemaifiind în stare să-şi măsoare puterile, ceea ce e chestie de bun simţ şi nu de educaţie. Dar atunci când ajungeau a fi şi Doamne?! Mariţica, cum s-ar zice, „era în stare de orice“. Faţă de fratele regelui Prusiei se arătase Doamnă a Ţării Româneşti, faţă de Liszt – cunoscătoare şi ocrotitoare a muzicii, iar mai târziu, faţă de Grigore Alexandrescu, vru să facă pe dama medievală din vremea Minnesänger-ilor. Cel puţin aşa ne asigură Ion Ghica, de la care aflăm următoarele:

„Deşi Alexandrescu era în mare favoare la curtea lui Vodă Bibescu, dar nici intriga nici linguşirea nu s-au putut apropia vreodată de dânsul. Vorbea tare, fără a-şi ascunde gândurile şi credinţele“[2].

„Odată, aflându-mă la Câmpina, m-am dus să-l văd la Breaza (moşia lui Vodă). Doamna Bibescu, aflând că eram în odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prânzul a fost vesel; poetul, bine dispus, a povestit multe snoave ţărăneşti în care vestitul Carcalechi, ziaristul Curţii, juca rolul principal. Doamna, care-l asculta cu plăcere, îi zise:

— «Să vii să mănânci în toate zilele cu noi».

Apoi, întorcându-se către Vodă, cu un ton poruncitor:

— «Numeşte-l poet al curţii»“.

Poet al curţii! N-avem dreptate să zicem că era în stare de orice? Al curţii lui Bibescu, 50 de ani după Revoluţia Franceză şi un an înainte de paşopt!

*

Aşa cum era, de fapt era simpatică această Maria a lui Bibescu, şi cunoaştem despre ea mici poveşti care ţi-o fac aproape dragă. Ajunsă Doamnă, ea n-a putut uita toate neajunsurile pe care i le făcuseră bucureştencile pe când, ibovnică de voievod, trăia singură, părăsită şi dispreţuită în apartamentul ei din Palatul Domnesc. Mai târziu deci, după decembrie 1845, când începuseră boieroaicele să năvălească la curte pentru a se închina Doamnei ţării, ea nu vru să le mai primească. De bine de rău, din când în când, se arăta pe la serbări sau acorda şi audienţe. Dar foarte rar. Şi aşa într-o zi, nişte cucoane, stăruind să fie numaidecât primite de Măria Sa Doamna, Mariţica, de pe divanul pe care stătea culcată, îşi aruncă papucul dintr-o mişcare din picior tocmai în celălalt capăt al odăii, strigând ca să fie auzită:

„Lui să i se închine!“.

D-aia ziceam mai sus despre Mariţica că era nervoasă! Dar era şi bună, şi în chestie de dragoste mai ales, foarte înţelegătoare, după cum îndată vom vedea.

Copyright „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, C. Gane, Editura Humanitas

[1]               Câteva zile mai târziu Liszt pleacă la Iaşi, unde-şi dădu primul concert la 18 ianuarie 1847, în salonul lui Alecu Balş, transformat în sală de concert. A mai cântat apoi la Teatrul Nou, şi în februarie la Vasile Alecsandri la Mirceşti, unde avu loc vestita lui întâlnire cu Barbu Lăutarul.

[2]               E vorba de Grigore Alexandrescu, poetul.